Smerenia adâncă

Smerenia devine adâncă atunci când încetează să fie o simplă disciplinare a pornirilor egoiste şi se hrăneşte din urmarea smereniei altora.

Când te smereşti pentru a fi aidoma oamenilor smeriţi din jurul tău, aduşi la umilinţă de viaţa însăşi şi nu din propria lor voinţă, dispare egoismul sau mândria iniţiativei personale de a te smeri.

Deopotrivă, gustarea umilinţei cauzate de viaţa însăşi înseamnă a te împărtăşi din umilinţa vieţii, una care depăşeşte voinţa umană şi este condiţia tuturor fiinţelor vii supuse suferinţelor, degradării şi morţii. Aflat prin smerenie în umilinţa vieţii, suferinţele şi moartea nu te mai pot umili, de vreme ce o fac astfel numai oamenilor neobişnuiţi cu ele şi care îşi închipuie că le pot sta împotrivă.