Vis: Înmormântarea bunicului necunoscut

Îmi îngrijeam bunicul mort. Îi pudram faţa până a devenit albă şi îmi părea că grija asta nu este pentru el, cât este ambiţia personală de a modifica un om într-un fel în care să-mi fie recunoscute meritele îngrijirii. Cu mâinile mele parcă îi cream nasul alb şi ascuţit şi aproape toate trăsăturile feţei. Chipul lui îmi era necunoscut, bunicul mort nu se regăsea viu în nici una din amintirile mele, dar îmi părea că trăsăturile pe care i le desenam cu pudra albă erau ale mele. Dintr-o obişnuinţă probabil proastă a exerciţiului excesiv al conştiinţei, deseori îmi pare necunoscut propriul meu chip când mă privesc în oglindă. Poate tocmai neplăcerea asta de a fi pus pe gânduri de propria înfăţişare, mai stăruitor decât o poate face conştiinţa, spuneam, muncită excesiv, m-a făcut să înlătur din preocupările zilnice îngrijirea feţei în faţa oglinzii.

Necunoscutul bunic mort nu era departe de neliniştile din faţa oglinzii, pentru că în greutatea de a mă recunoaşte în propriul chip cântăreşte mult imaginea neclară a înaintaşilor mei ştiuţi mai mult din fotografii. Fotografiile lor alb negru şi vagile amintiri incolore despre ei mi-au lăsat în amintire contururi de feţe nevorbitoare. Când le regăsesc în trăsăturile mele, nici eu nu ştiu să vorbesc prin ele.

Bunicul mort îmi era totuşi apropiat, era în sânul familiei, întins pe pat între mine şi fiul meu, care îi îmbrăţişa pieptul, cum o făcuse cu o zi înainte cu mine. Îl suspectam că, deşi copil, ştie mai mult despre bunic decât mine, că ştie mai mult despre îngrijire şi iubire. Nu mai puţin, aveam bănuiala că am reuşit să înţeleg moartea ca pe ceva deloc înspăimântător sau cel puţin că am învăţat să-i ignor realitatea, pentru că, pledând în faţa unei alte părţi a familiei pentru îngroparea cum se cuvine a bunicului, până nu începe să miroasă, mă abţineam să îl miros.

Ca şi îngrijirea, buna îngropare îmi apărea ca o realizare personală, însă una din care puteam dispărea, pentru că îmi închipuiam că va fi restituit în felul acesta numeroaselor rude, şi ele necunoscute, cu ajutorul cărora mă puteam lipsi de orice responsabilitate. Erau acele rude care ştiu ce se face cu morţii, fără ridicolul operei mele de a modifica chipul bunicului mort. Deja eram departe, când am văzut sicriul de lemn lucios al bunicului ridicat pe umerii rudelor. Un preot mergea în urma lor, pe care însă nu-l auzeam, numai îl vedeam, îmbrăcat în verde printre hainele gri şi negre ale rudelor lipsite de chipuri, care nu se deosebeau foarte mult de întunericul gropii unui mormânt.

Aşteptarea mea de la rude era mare. Îmi doream ca ele să certifice că a avut loc o moarte cum se cuvine. Îmi puneam nădejdea în mulţumirea lor faţă de banchetul funerar ce urma înmormântării. Într-o încăpere de felul unui amfiteatru, de data asta plin de lumină şi căldură, rudele fără chipuri se înghesuiseră la mese. A apărut un singur chip, al văduvei bunicului mort, o bătrână cu riduri adânci şi întunecate, abia stând în picioare şi cu un ochi deformat care îi strâmba chipul. Părea ceva mai cunoscută decât bunicul mort şi o la fel de bună cunoscătoare a morţii ca rudele fără chip. Diformitatea îi exprima o ironie necruţătoare faţă de încercarea sau aşteptarea mea ca înmormântarea soţului să fie una cum se cuvine. Faţa ei spunea că nu am reuşit şi că sunt vinovat de târârea ei într-o ceremonie de înmormântare nereuşită, pe care nu am ştiut să o iau în serios.

Rudele au dat în curând verdictul nereuşitei, izbucnind într-un tumult de nemulţumire. Mesele banchetului funerar au fost răsturnate şi abandonate.

Rămăsesem singur în încăperea imensă cu o parte a familiei, într-o ruşine pe care nu o mai puteam justifica. Încercam să aflu ce s-a întâmplat şi mi s-a spus că se spărsese un butoi de vin, ceea ce mă făcea să-mi reamintesc tumultul rudelor nemulţumite ca pe o revărare a unui vin roşu. Mă întrebam ce se întâmplase cu bunica văduvă, mimând interesul pentru ea, când de fapt mă temeam că a ajuns şi ea să dea verdictul nereuşitei banchetului funerar.

Nu foarte departe de mine, o familie invitată la banchet stătea în cerc, părinţi şi câţiva copii, uitându-se batjocoritor la mine şi la cei cărora le puneam întrebări. Familia nu era din rândul rudelor şi batjocura ei mi se adresa deopotrivă mie şi rudelor mele fugare de la banchet. Tăceam, nu ştiam să spun nimic în apărarea mea sau a lor. Era tăcerea faptului împlinit, fără rest de justificări şi fără posibilitatea îndreptării, împărtăşind ireversibilitatea morţii bunicului necunoscut.

Din rândul familiei acesteia, preotul în verde a selectat un băiat de vreo zece ani pentru a citi în biserică un text menit să aducă împăcarea între familia mea şi rudele fără chip, puţine dintre ele fiind aşezate pe băncile unei biserici catolice întunecate. Mai mult decât textul, copilul trebuia să aducă tot ce se întâmplase într-o stare de pace şi nevinovăţie, de la eşecul meu şi al familiei, la revolta rudelor şi ironia bunicii. Aşteptat dintr-un colţ al bisericii şi mai întuncecat ca discursul copilului să aducă împăcarea. Copilul însă s-a poticnit de la primele cuvinte pe care le silabisea cu greutate. Îi vedeam vorbele asemenea unor cuvinte scrise greşit de un şcolar, disparate, tăiate, pline de pete de cerneală albastră. Din spatele copilului, dar fără să-l văd, preotul a preluat sarcina de a citi discursul. Înşiruite bine şi mlădios, ca într-o predică, cuvintele preotului îşi ratau ţinta. Nu le dădeam atenţie, ştiam că vorbesc despre altceva, că nu reuşesc să aducă împăcarea cu mine şi cu ceilalţi. Mă lăsau singur cu întreaga vină de a fi jucat fără voie o farsă a înţelegerii oamenilor din care provin şi a cunoaşterii morţii.