Tuesday, February 10, 2015

Coliva



După ce priveşti omul mort, iar vederea îţi aduce moartea în simţirea care altminteri te face viu, hrana este prima care îţi aminteşte de viaţa proprie.

Viaţa înscrisă în corp îţi apare nouă, ca un lucru pe care nu l-ai încercat de multă vreme. Mâncând colivă, o hrană pentru un altul care contrazice prin corpul său rigid orice desfătare, bobul de grâu îşi descoperă calităţile de a fi dulce, moale şi  rece pentru a le folosi în interpretarea vieţii redescoperite şi mai puţin pentru a le gusta.

Este o viaţă pe care ţi-o lasă cei morţi. O ştii acum pentru că este hrana unuia dintre ei, dar o poţi ştii dintotdeauna, de vreme ce te-ai născut în urma multor generaţii de morţi. În parte viaţa redescoperită este dulce sau îmbietoare, în parte moale sau accesibilă, dar toată rece, fiindu-ţi imposibil să-ţi găseşti în ea căldura adăpostului. Semnificaţia creştină a bobului de grâu care trebuie să moară pentru a fi viu ca plantă este cuprinsă în recele vieţii.

Înţelegând că nu îţi este posibil să te adăposteşti în viaţă, cum nici unul din strămoşii tăi morţi nu a reuşit, poţi pune limite desfătărilor îmbietoare şi sentimentului libertăţii de a face orice voieşti, înscris în conştiinţa că trăim ca indivizi autonomi.

Este bine dacă folosim astfel răcoarea vieţii venită dinspre moarte. Paradoxal, trecutele sau posibilele viitoare păcate ale desfătărilor şi ale voinţei libere se dovedesc utile câtă vreme o asemenea răcoare se îndreaptă împotriva lor. Aşadar, în ele nu se găseşte răul pur. Altfel, confruntaţi numai cu ea, răcoarea sau conştiinţa că nu avem loc în viaţă ne mută în condiţia bobului de grâu rămas mort, acolo unde este răul pe deplin. Tânărul demonizat din Evanghelia după Luca VIII, trăia şi el despărţit de viaţă şi în apropierea morţii: „în casă nu mai locuia, ci prin morminte”. Deopotrivă, îi era rece, pentru că „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Luc. 8, 27).








No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.