Sunday, February 15, 2015

Rugăciunea inimii

Rugăciunea inimii presupune rostirea în gând fără întrerupere, în ritmul bătăilor inimii, a cuvintelor "Doamne Isuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Prin puţinele ei cuvinte, urmăreşte să adune mintea dispusă să se întindă nelimitat către lucrurile lumii, către cele divine, ori către sine.

Există risipiri bune şi rele ale minţii. Risipirea minţii în gândirea lucrurilor divine este fără îndoială superioară gândurilor îndreptate către sine sau către lume.  Dar tuturor gândurilor extinse le lipseşte concluzia sau încheierea care să le dea însemnătate pentru autorul lor. Înlănţuindu-se unele de celelalte, gândurile ajung la un capăt în raport cu ele însele. De pildă, un discurs teologic poate fi articulat foarte bine susţinând argumentat o doctrină sau alta, dar fără ca autorul lui să fie implicat altfel decât sub aspectul abilităţii sale de a folosi reguli ale argumentării străine de el însuşi. Deopotrivă, gândurile îndreptate către sine se rotesc deseori în jurul sinelui fără să îl atingă, reunind fapte din trecutul nostru care nu ne aparţin numai nouă şi ideile altora despre ce înseamnă a fi noi înşine, frecvent unele derivate dintr-o psihologia populară valabilă pentru oricine, dar pentru nimeni în mod personal. În sfârşit, gândurile despre lume au o aşa de mare capacitate de a se uni unele cu altele în construcţii monumentale fără să îl atingă pe cel care le emite sau acceptă, încât ştiinţele rezultate din ele nu ne spun nimic despre noi chiar atunci când tocmai noi îi suntem obiecte de cercetare. De exemplu, cine se poate vedea pe sine ca obiect al ştiinţei biologiei sau medicinei? Chiar forţaţi să ne preocupăm de biologicul din noi, spunem că avem o anumită problemă biologică sau medicală, dar nu că suntem însăşi acea problemă.

Când rugăciunea inimii ne adună gândurile către noi înşine, aflăm despre noi ceea ce ştim fără să putem explica. Anume, că suntem viaţă, lucru pe care ni-l spun bătăile inimii. Iar ca mijloc de a nu ne rătăci iarăşi gândurile de la viaţa însăşi la felurile în care trăim, cuvintele "Doamne Isuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" ne aduc în rătăcirea în divin. Rătăcirea în divin este în ceva mai presus decât noi, aşa încât nu ne putem pierde din nou printre gânduri. Prezentă este numai viaţa noastră şi Isus Christos pe care îl chemăm pentru a ne ierta păcatele. Astfel, prin rugăciunea inimii, misticii au ajuns la iluminare sau la o rătăcire limpede în divin. Bineînţeles, fără mijloace de a-şi şi a ne explica experienţa lor, de vreme ce ea se va fi petrecut dincolo de gândurile prin care ne facem înţeleşi.

Pe mulţi alţii, rugăciunea inimii nu îi duce la iluminare. Probabil că deseori ea este prost făcută, fără ca gândurile să îşi înceteze mişcarea pe urmele cuvintelor rugăciunii rostite în bătăile inimii. Alteori, noutatea de a ne descoperi viaţa în bătăile inimii şi de a ne vedea înaintea divinului ne uimeşte mai mult decât posibilitatea întâlnirii lui. Atunci intervine mândria şi imităm căderea lui Lucifer, şi el minunându-se că se afla înaintea lui Dumnezeu mai mult decât să dorească să-i fie alături. Abia când ajungem la o astfel de mândrie, ne dăm seama că identitatea de păcătos mărturisită în rugăciune nu era o smerenie exagerată pentru cineva care şi-a propus ca inima să îi bată pentru Dumnezeu. Ea apare ca măsură dreaptă pentru cel care ajunge să-şi cunoască viaţa mai mult decât o fac toţi cei care se rispesc în mulţimea gândurilor şi cuvintelor, fiindcă o astfel de mândrie îl face mai păcătos decât toţi. La fel cum Lucifer şi-a câştigat o identitate prin mândrie, omul care se mândreşte cu viaţa sa descoperită în rugăciune poate trăi mai apoi cu conştiinţa că toate câte se petrec cu el, cu alţii şi cu lumea îl privesc numai pe sine. Dacă rămâne credincios, ajunge să creadă că el este simbol al credinţei, că alţii nu pot crede decât cu ajutorul lui şi că lumea nu există decât pentru a-i ajuta credinţa, aşa încât îi este îngăduit să dispună de lucrurile ei. Dacă ajunge necredincios,  îşi închipuie şi simte că totul trebuie adus la sine şi, cum nu poate muta oamenii şi lumea din locurile lor, se mulţumeşte să şi le însuşască gândindu-le.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.