De ce Biserica pare să ceară mai mult decât să dea?

 

Imaginaţia contemporană este fascinată de personaje reale sau nu care oferă daruri, sentimente calde, urări, fără a cere nimic în schimb şi, mai ales, fără a pretinde să fie cunoscute ca fiind altceva decât sursele amabile ale darurilor.

Dăruitorul imaginar emblematic este Moş Crăciun, cel care, preţ de un sezon, inspiră multora apetitul pentru a dărui şi pentru a fi cunoscuţi ca amabili dăruitori. Emblematică în lumea personajelor reale este femeia lascivă care îşi dăruieşte corpul cel puţin privirii celorlalţi, fără a conta prea mult dacă este altceva decât cea care se oferă.

Mijloacele moderne de comunicare uşurează munca dăruitorilor, făcându-le posibilă răspândirea de urări de bine persoanelor cunoscute sau necunoscute. Teama de a nu fi bănuite de falsitate îi face pe unii să nu trimită simple urări, ci "sincere urări", prevenire mai la locul ei pentru condoleanţele îndeobşte calificate "sincere", în cazul lor fiind mult mai uşor să fii suspectat că, la urma urmei, nu îţi pasă deloc de cineva care dispare din existenţa ta. Poate nici de cei vii nu îţi pasă foarte tare, însă copleşindu-i cu urări, găseşti un sprijin viu pentru satisfacţia de a-ţi construi imaginea de om amabil.

Soiul acesta de amabilitate devine un standard pentru judecarea bunătăţii şi, într-o cultură religioasă precară, este aplicabil şi bunătăţii divine. Astfel, Isus Christos apare în imaginaţia contemporană ca un prototip al omului amabil, cel care inspiră milă, bunătate, ajutor, iubire. Dacă va fi fost bun, cum să nu fie altceva decât un om amabil şi, spre deosebire de noi, capabil să rezolve cazurile mai grele de altruism? De altminteri, Isus Christos este alternativa lui Moş Crăciun în potenţarea amabilităţii noastre de Crăciun şi în restul anului.

Poate această teologie a amabilităţii nu ar fi greşită, dacă nu ar prelua cu ea şi miezul fascinaţiei moderne a darului, anume, absenţa unei identităţi în afara actului de a dărui. Pentru că, în opinia publică largă, Isus Christos inspiră prea puţin dorinţa de a-l cunoaşte altfel decât ca dăruitor Se întâmplă aşa, deşi imaginea crucii sale cunoscută oricăruia ar trebui să ne pună pe gânduri asupra unui act de a te dărui pe tine însuţi care este de fapt cu totul străin actelor noastre comune de bunăvoinţă, mai mereu făcute fără a ne implica părţi semnificative din viaţa noastră şi cu atât mai puţin fără a ne pune viaţa în joc.

Presupusa cunoaştere a lui Isus Christos prin ideea că este prototip al amabilităţii îi face pe mulţi să conteste autoritatea Bisericii, în condiţiile în care ea nu apare ca o instituţie caritabilă, nici nu oferă foarte mult, ci, dimpotrivă, apare în postura de a cere fie îndreptarea morală a credincioşilor, fie bani sau bunuri materiale pentru desfăşurarea activităţii ei. Biserica pare să îl contrazică pe fondatorul ei, Isus Christos, ba încă pare să o facă şi atunci când le cere oamenilor să îl cunoască şi în altă ipostază decât cea a dăruitorului. Deranjează în plus şi faptul că Biserica nu pare să stăpânească limbajul urărilor amabile, ci se exprimă în vorbe şi cântece greoaie, mult mai grele decât uşurătatea sentimentelor noastre bune exprimate şi frecvent numai exprimate peste tot.

Dacă totuşi ne încumetăm să îl cunoaştem întrucâtva, Christos ne zdruncină serios convingerea în mărinimia sa când citim irmătorul pasaj biblic: "Deci, cu şase zile inainte de Pasti, Iisus a venit in Betania, unde era Lazăr, pe care îl inviase din morti. Si I-au facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa. Deci Maria, luand o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vanda, a zis: Pentru ce nu s-a vandut mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat saracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru ca ii era grija de saraci, ci pentru ca era fur si, avand punga, lua din ce se punea in ea. A zis deci Iisus: Las-o, ca pentru ziua ingroparii Mele l-a pastrat. Ca pe saraci intotdeauna ii aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti totdeauna."

Aşadar, Isus Christos însuşi îşi pune moartea sa mai presus de mila şi bunăvoinţa faţă de semeni, pe care totuşi le inspiră, de vreme ce prevede un viitor în care discipolii lui se vor afla întotdeauna cu săracii. Altfel exprimat, mărinimia şi darurile faţă de ceilalţi capătă sens abia în urma morţii lui. Fără a discuta semnificaţia teologică a răstignirii lui pentru oameni, ideea de a dărui având ca temei moartea contravine amabilităţilor noastre curente, care ne fac acceptabili şi amabili sau vrednici de iubire în rândul oamenilor vii.

Întrucât prin moarte, apoi prin ceea ce Evangheliile numesc o întoarcere la Dumnezeu Tatăl  odată înviat,  Christos se va fi arătat ca Dumnezeu, prioritatea "îngropării" lui Christos în raport cu mila faţă de săraci  presupune o întâietate a cunoaşterii divinităţii sale. Şi este greu de crezut că o putem cunoaşte altfel decât printr-o apropiere care să ne implice mai mult decât o face simpla informare. Cunoaşterea în religie nu este o informare asupra unor doctrine, ci urmarea lor. Înclinaţia spre informarea fugară este cea care ne poate induce în eroarea de a ne închipui că putem cunoaşte lesne cine este Isus Christos şi ce înseamnă religia lui, odată ce obţinem câteva informaţii despre creştinism. În schimb, Biserica este singura care a reuşit cunoaşterea ca urmare, de vreme ce a făcut ca timpul de la moartea lui Isus Christos şi până acum să fie unul care îi urmează, modificând istoria, oamenii, învăţăturile şi artele lor în numele creştinismului. Iar toate acestea au fost modificate pentru a realiza apropierea de divinitate căreia îi rezistăm din toate puterile timpului nostru limitat, inclusiv prin adoptarea modei amabilităţii, care face ca binele să se întoarcă la noi prin laudele altora sau prin confortul personal de a ne simţi binevoitori.

Aşadar, Biserica ne cere asumarea urmării ei şi vehemenţa cu care o face, inclusiv prin impunerea prezenţei sale în lume sub forma instituţiilor de cult, o poate face să apară în exerciţiul cerutului mai mult decât în cel foarte popular al datului. Devierile unor reprezentanţi ai ei în numele cerutului pot fi sancţionate în măsura în care cererile lor sunt motivate pur uman, nu însă şi Biserica însăşi, care, prin urmare, nu este o instituţionalizare a amabilităţii sau carităţii. 

În plus, dacă înţelegem că dăruim creştin ca şi cum mai întâi l-am îngropa pe Christos, vom afla că miza renunţării la bunurile materiale nu este câştigarea unui loc bun în lume, nici măcar al unuia într-o viitoare lume. Sau, în exprimarea filozofică şi mult mai exigentă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, "toate cele văzute au nevoie de cruce, adică de acea stare în care este suspendată dispoziţia naturală a simţirii de a suferi lucrarea acelora." (Capete gnostice 1, 67). Astfel, a dărui înseamnă a îngropa omenescul din noi atent la spiritul lumii pentru a învia aici în spiritul altei lumi, despre care, din nou, ne poate ajuta cel mai bine acea Biserică ce pare să ceară mai mult decât să dea. Însă tocmai prin ajutorul ei, Biserica dă mult mai mult decât orice ar putea primi.