Wednesday, February 25, 2015

Credinţa în înviere



„Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Precum pruncii, dar nu pentru că ei sunt creduli şi pot admite orice ca fiind adevărat, ci fiindcă sunt gata să creadă în prezent mai mult decât adulţii.

Psihologic, această credinţă a copiilor este explicabilă prin memoria mai puţin dezvoltată şi prin lipsa unei conştiinţe a ordinii spaţiale şi temporale în care se înscriu evenimentele. Dar tocmai o memorie slaba şi eliberarea de timp şi spaţiu îngăduie omului să perceapă prezentul în irepetabilitatea sa şi mai mult decât un punct între trecut şi viitor. Altfel spus, este tocmai acel prezent pe care oricine şi-l doreşte să-l atingă, uneori forţându-i apariţia prin renunţarea la întreaga prudenţă ori grijă pentru viitor.

Aceeaşi structură a minţii îi face pe copii să creadă în miracole mai mult decât adulţii, miracolul sau minunea fiind o detaşare a prezentului de ordinea spaţio-temporală şi de evenimentele similare păstrate în memoria noastră. Nu mai puţin, adultul care îşi rememorează viaţa descoperă că momentele cele mai vii din trecutul său sunt la fel de puţin explicabile precum miracolele.  

Făcând abstracţie de personajele imaginare impuse de adulţi, copiii privesc în mod curent ca pe nişte minuni prefacerile şi schimbările naturii, chiar dacă nu au limbajul necesar pentru a le califica astfel. Printre altele, copilul vede primăvara ca pe o minune, fiindu-i greu să asocieze renaşterea vegetaţiei cu un ciclu natural înscris în memorie şi cu o fază tranzitorie a plantelor. Primăvara nu vine cândva şi de undeva. Adulţii, într-un limbaj poetic devenit simplist, vorbesc şi ei despre „minunea primăverii”. În ciuda superficialităţii expresiei, orice om a fost cândva în copilăria sa mărturisitor sincer al minunii primăverii şi, prin urmare, învierea naturii îi este familiară.

Aşadar, greutatea de a crede în învierea propriei noastre naturi nu poate deriva din stranietatea evenimentului revenirii la viaţă, câtă vreme ne este familiar prin admiterea renaşterii naturii. Grea este deprinderea de imaginea pe care ne-o formăm despre noi pe parcursul vieţii. Îmbătrânind, ne vedem prin ceea ce am fost şi discredităm valoarea prezentului, socotindu-l un moment asemenea celor trecute şi curând imitat de cele viitoare. Din trecutul care întunecă prezentul fac parte şi teoriile ştiinţifice despre viaţă. Ideea unei vieţi ireversibil orientate spre decădere şi moarte este învăţată cândva în trecut şi ne face să uităm că viaţa este încă întreagă în orice moment al prezentului. De vreme ce încetăm să credem în prezentul vieţii, cu atât mai greu vom accepta un prezent miraculos al învierii.

Credinţa creştină a învierii nu ne spune mult mai mult decât ceea ce deja cunoaştem despre renaştere naturii încă din copilărie. Anume, că este un prezent al vieţii inexplicabil, departe de amintirile noastre şi de variile împărţiri ale evenimentelor în timpuri şi spaţii. În plus, ne spune că înviem în Dumnezeu, adică în realitatea care, odată percepută ca prezentă, este prea mare pentru a fi mai apoi ascunsă în trecutul nostru, aşa cum copilul cu întreaga lui credinţă în miracole dispare uşor din cauza micimii lui în noi înşine, cei care devenim mari şi ne îmbătrânim prezentul.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.