Friday, February 27, 2015

Forme ale violenţei în familie: fizică, socială, economică şi emoţională



Forme ale violenţei în familie: fizică, socială, economică şi emoţională


În sfera relaţiilor dintre oameni, violenţa este un comportoment prin care o persoană îşi manifestă forţa asupra celorlalţi cu intenţia primă de a-i răni. Prin violenţă, individul urmăreşte în mod secundar ca victimele sale să răspundă într-o modalitate care îi este convenabilă: supunere, îndreptarea unei erori, umilinţa, sau executarea silnică a unor fapte. După unii psihologi, violenţa este o predispoziţie esenţială a tuturor fiinţelor umane, astfel încât ea apare şi în cadrul aceleiaşi familii, în ciuda faptului că familiile se nasc din predispoziţia la fel de naturală spre înţelegere sau iubire faţă de semeni.
Violenţa fizică este cea mai evidentă formă de agresivitate din cadrul unei familii. Ea apare deseori ca o formă brutală de a stabili o ierarhie în cadrul familiei, în situaţia în care relaţiile din cadrul membrilor ei încetează să se bazeze pe sentimentele de apropiere reciprocă, care au dus la constituirea ei. Familiile tradiţionale sunt cele în care funcţionează cel mai mult principiul supunerii femeii faţă de bărbat, aşa încât devine acceptată practica de a căuta supunerea prin violenţă, în cazul pierderii sau erodării legăturii sentimentale dintre soţi.
Mai mult decât în familiile tradiţionale, există obiceiul părinţilor de a-şi impune voinţa asupra copiilor recurgând la violenţa fizică. Violenţa moderată este văzută chiar ca un mijloc eficient de educare a copiilor de către părinţi, dat fiind faptul că reacţia pe termen scurt a victimelor este de a asculta de agresorul lor. Cu toate acestea şi în ciuda faptului că multă vreme disciplina şcolară însăşi era impusă prin violenţă fizică, ea nu este capabilă să impună îndreptarea copilului pe termen lung. Dimpotrivă, violenţa părinţilor este percepută de copil ca o parte a educaţiei pe care aceştia vor să i-o transmită, motiv pentru a ajunge în timp la dezvoltarea unor sentimente potrivnice atât faţă de părinţi, cât şi faţă de lucrurile impuse de ei prin forţă, chiar dacă aceste sunt unele în folosul lui.
Violenţa socială şi economică este climatul agresiv existent în cadrul unei familii, din cauza faptului că membrii acestora nu beneficiază de un loc în societate care să le asigure siguranţă şi bunăstare. Ea se reflectă mai ales în situaţiile în care unul sau amândoi părinţii nu au un loc de muncă stabil sau meseria deţinută îi solicită în prea mare măsură, aşa încât să îşi mai poată îndeplini în mod adecvat rolurile din interiorul familiei, la fel de socilitante ca datoriile impuse de un serviciu. Dacă nu derivă în violenţă fizică sau verbală, agresivitatea socială se reflectă în înstrăinarea membrilor unei familii unii faţă de alţii şi în tendinţa de a înlocui afecţiunea cu o simplă desfăşurare eficientă a vieţii de familie.
Violenţa economică afectează familiile mai ales din cauza faptului că tulbură calmul necesar pentru manifestarea afectivităţii reciproce dintre membrii ei. Chiar dacă ţine de sfera sentimentelor şi nu de condiţiile sociale, membrii unei familii trăiesc cel mai mult timp  în cadrul societăţii şi se judecă unii pe ceilalţi în mare parte din perspectiva idealului bunăstării, popular în aproape toate comunităţile umane. De exemplu, afecţiunea copilului faţă de părinţi se bazează într-o măsură şi pe credinţa acestuia că ei îi pot asigura mijloace de trai comparabile cu ale celorlalţi copii întâlniţi în grupurile din care face parte, cu precădere în cele şcolare. Părinţii aflaţi într-o condiţie materială precară pot fi priviţi de copii fie cu un grad de ostilitate, fie cu un sentiment de compătimire care îi poate conduce cu timpul să nu aibă încredere în autoritatea lor sau să se comporte agresiv faţă de alţi copii, având conştiinţa că prin coportamentul lor de respingere îşi apără familia de unde primesc cea mai multă afectivitate.
La rândul lor, părinţii supuşi violenţei economice vor tinde spre un comportament dezechilibrat în raport cu armonia necesară într-o familie. Ca răspuns la ostilitatea copiilor faţă de nerealizările lor materială, reală sau nu, unii părinţi recurg la un exces de autoritate, deseori manifestat prin violenţă fizică sau verbală, lucru pe care îl demonstrează şi existenţa mai frecventă a violenţei familiale în familiile sărace decât în cele bogate. Alteori, părinţii caută să înlocuiască neputinţele de a le asigura copiilor bunăstarea cu un exces de afecţiune, care îi face pe aceştia să se izoleze de restul societăţii. Nu mai puţin, uneori părinţii caută ei înşişi o astfel de izolare, pentru a-i feri pe copii de eventualele reacţii negative ale oamenilor faţă de condiţia lor socială. Există de asemenea cazuri în care nerealizările sociale şi materiale îi fac pe părinţi să pună o presiune excesivă asupra copiilor pentru ca aceştia să ajungă la obţinerea succesului ca o formă de compensare a propriilor lipsuri.
Violenţa emoţională apare deseori ca o modalitate de a utiliza sentimentele ca o forţă comparabilă cu cea fizică. În locul agresivităţii fizice prin care membrii familiei caută supunerea celorlalţi sau obţinerea anumitor comportamente, sunt folosite sentimentele. Cea mai frecventă formă de violenţă emoţională este impunerea fricii, a unui soţ faţă de altul, a copiilor faţă de părinţi, sau a părinţilor faţă de copii. În ultimul caz, unii copii caută să îşi domine părinţii pentru a le realiza propriile dorinţe sau pentru a scăpa de sub autoritatea lor prin ameninţarea că îşi vor pierde sentimentele de afecţiune faţă de ei. Din teamă faţă de ostilitatea copiilor, în special a celor care ajung la stadiul de vârstă al adolescenţei, părinţii ajung să îşi formeze ca un obicei împlinirea dorinţelor acelora, chiar dacă ele sunt dăunătoare. Violenţa emoţională a părinţilor faţă de copii se petrece în mod asemănător, părinţii condiţionându-şi afecţiunea faţă de copii de comportamentul lor ascultător. În timp, o astfel de violenţă erodează sentimentele pozitive ale copiilor faţă de părinţi, consierând că legăturile dintre ei sunt numai formale, bazate pe îndeplinirea unor sarcini, aşa încât vor căuta afecţiunea necesară în afara familiei.
Violenţa emoţională se manifestă şi în dozarea greşită de către părinţi a sentimentelor la care îşi expun copiii, fără să ţină cont de capacităţile afecive ale vârstei lor. De exemplu, stimularea ambiţiei personale, deşi necesară în dezvoltarea copilului, se poate dovedi dăunătoare dacă nu ţine cont de faptul că pentru el este la fel de necesară şi receptarea celorlalţi copii ca parteneri egali. În aceeaşi situaţie sunt familiile în care părinţii le impun copiilor trăirea propriilor lor sentimente, cum ar fi cel de responsabilitate faţă de datoriile sociale. Dacă părinţii le solicită copiilor o responsabilitate faţă de datoriile şcolară similară celor pe care o au ei la locul de muncă, comportamentul poate fi interpretat ca o formă de violenţă emoţională, câtă vreme pentru un copil responsabilitatea este ea însăşi un sentiment pe cale de a fi învăţat, desori prin îndeplinirea imperfectă a sarcinilor primite de la educatori şi profesori. În familiile fidele unei tradiţii religioase, se întâmplă ca impunerea unui comportament în conformitate cu respectiva religie să fie perceput de copil ca o formă de violenţă emoţională.



No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.