Cultură şi mitologie(3): Natura mitului

Cultură şi mitologie

3.

Natura mitului

            Istoria umanităţii atestă că mitologia a fost forma de cultură primară, în miturile diverselor populaţii fiind înglobate indistinct componentele culturii nemateriale: idei, valori, comportamente şi simboluri. Simbioza acestor elemente atestată în mentalitatea omului arhaic şi ulterior a celui primitiv avea ca temei experimentarea divinului drept realitate supranaturală, depăşind omul şi natura. Divinul nu era un obiect al cunoaşterii şi astfel nici miturile nişte istorisiri cărora să li se confirme adevărul, ci reprezenta obiectul trăirii unei realităţi considerate mai reale decât cea a omului şi naturii.

             Simpla existenţă în sânul comunităţii umane şi al naturii poate genera sentimentul că nici omul şi nici natura nu poartă în sine resursele de viaţă, câtă vreme indivizii sunt supuşi bolilor, bătrâneţii şi morţii, iar fiinţele naturale urmează un acelaşi proces al degradării. Ca model al unei asemenea reflecţii putem lua povestea deciziei lui Gautama de a pleca din lumea sa în căutarea unei salvări religioase înainte de a fi întemeietor al religiei budiste. Plecat într-o călătorie prin ţară din luxul palatului său de fiu al unui rege care îl proteja pe Gautama de orice aspect neplăcut al vieţii, el se confruntă cu imagini care îl şochează. Mai întâi, vede un bătrân împovărat de vârstă sprijinit într-un baston, a cărui tinereţe dispăruse de multă vreme; apoi, vede un om bolnav aflat în dureri severe şi care zăcea în propriile sale excremente şi urină, iar a treia imagine este a unei procesiuni funerare ducând un cadavru către rugul funerar. Întors la palat, Gautama îşi dă seama că luxul vieţii lui era umbrit de bătrâneţe, boală şi moarte, conştientizând că şi în cazul în care cineva ar avea tot ce îşi doreşte, el nu poate scăpa de aceste realităţi. Urmarea este că Gautama caută prin despărţirea de lumea proprie calea prin care omul să scape de aceste realităţii, căutare care admite implicit că existenţa naturală a omului nu spune totul despre om. (v. Sayings of Buddha, trad. Gethin, R., Oxford: University Press, 2008, pp. XXXIV-XXXV)

            Fără a face efortul lui Gautama-Buddha, omul arhaic avea experienţele precarităţii existenţei umane, dar, locuindu-şi lumea reprezentată de comunitatea proprie, găsea breşele prin care putea intra în contact cu o lume superioară. Miturile comunităţii angajau membrii săi în trăirea unei realităţi superioare.

            În epoca modernă, la începutul secolului XX, Rudolf Otto a identificat o asemenea realitate cu sacrul, pe care îl consideră o experienţă religioasă a unei realităţi diferite de cea umană şi cosmică. Sacrul ar genera două trăiri diferite:

1. mysterium tremendum – o spaimă faţă de realitatea supranaturală
2. mysterium fascinans – fascinaţia faţă de măreţia divină

Amândouă presupun recunoaşterea neputinţei omului de a cunoaşte divinul şi caracterul secundar al cunoaşterii în raport cu experimentarea celor două mistere. În cadrul unei religii, unde diversele ritualuri şi doctrine lasă impresia unui Dumnezeu cunoscut, cele două mistere sunt mai greu sesizabil ca trăiri religioase fundamentale. Astfel, în secolul IV d. Hr., când creştinismul era câmpul unor confruntări doctrinare, Sfântul Ioan Gură de Aur susţine cinci predici Despre Necunoaşterea lui Dumnezeu sau incomprehensibilitatea sa (amintite şi de R. Otto în Despre Numinos, Stuttgart, 1923, trad. rom. Ed. Dacia, Cluj, 1996, pp. 11-18). În a doua predică, Sf. Ioan Gură de Aur rosteşte următoarele cuvinte din care se poate desprinde conştiinţa acestor două mistere:

Să-mi spui dacă dumnezeul pe care îl ai ca obiect al cercetării tale iscoditoare este cel fără de început, cel neschimbător, cel fără de trup, cel nesupus distrugerii, cel atotprezent, cel ce este deasupra tuturor şi cel care este mai presus de întreaga creaţie. Ascultă ce cugetă profeţii despre el şi umple-te de teamă: „Cel ce aruncă ochii spre pământ şi îl face pe el de se cutremură” (Psalm 103, 32). Priveşte numai şi zguduie marele şi puternicul pământ. „Cel ce se atinge de munţi şi fumegă” (Psalm 103, 32), „El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină (Iov 9, 6).”  El ameninţă marea şi o seacă (cf. Isaia 51, 10). „El spune adâncului: vei deveni pustiu” (Isaia 44, 27)... Întreaga făptură este zguduită, se teme, tremură de spaimă; numai aceştia (cei care vor să-l cunoască pe Dumnezeu) îşi arată orgoliul sfidător, privesc de sus, îşi dispreţuies propria lor mântuire – aceasta, pentru a nu mai aminti de dispreţul faţă de Domnul tuturor lucrurilor. [...] acest cer plin de frumuseţe, mare, strălucitpr, stabil, durabil şi care fiinţează de atâta timp a fost făcut de către Dumnezeu însuşi cu o uşurinţă asemănătoare celui cu care cineva îşi construieşte în joacă o colibă, a fost făcut de către cel pe care tu îl ai ca obiect al curiozităţii şi pe care îl cobori spre a-l circumscrie propriilor tale raţionamente.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, trad. rom. W. Prager, Bucureşti: Herald, 2004

            Mitul este o întâmplare descriind un eveniment primordial, de la începutul Timpului, adică din afara lumii care trezeşte impresia unei parţiale irealităţi. Deşi descoperă mistere sacre, revelarea lor nu este un act de cunoaştere şi nu se adresează interesului cognitiv al omului, ci îi adâncesc cele două trăiri, introducând realitatea mitică în comportamentul său. Aşadar, mitul nu este o iscodire a divinităţii, mai ales că nu există un autor al miturilor, ci ele sunt produse ale unei colectivităţi. El însuşi este o breşă în lumea naturii şi a omului, timpul primordial evocat scoţându-l din ordinea relatărilor umane circumscrise timpului istoric.

            Forma mitului de povestire răspunde înclinaţiei psihicului uman de a valoriza experienţele sale diurne sau cele păstrate în straturile subconştientului şi inconştientului prin narativitatea onirică (fiinţele mitologice au fost asimilate apariţiilor onirice). Unei părţi din mituri i se poate presupune ca sursă primară starea de extaz a şamanilor comunităţilor arhaice, asemănătoare stării de vis, în urma căreia şamanul relata mituri dezvăluite sufletului său prin detaşarea de lumea naturală, însă Mircea Eliade contestă încercările psihologilor de a reduce experienţa mitică la una onirică, câtă vreme structurile religiozităţii implicate în mituri depăşesc acest domeniu al vieţii psihice. Mai curând, forma narativă a mitului corespunde valenţelor poveştii de a se adresa direct intuiţiei şi imaginaţiei, fiind accesibile tuturor ca interpretare a existenţei, aşa cum explică H. Zimmer miturile religiei hinduse: „povestea ajunge direct la ascultător printr-un apel la intuiţia acestuia, la imaginaţia sa creativă. Ea agită şi alimentează inconştientul” (Zimmer, H., Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, trad. rom. Bucureşti: Ed. Humanitas, pp.42-43).

            Pe de-o parte datorită faptului că miturile erau produse, păstrate şi controlate de prelucrarea şi gândirea colectivă a unei comunităţi religioase (ibidem), pe de altă parte datorită  contextele cultice ale rostirii miturilor, întotdeauna părţi ale unui act religios sau sursele eficienţei acestuia, ele deveneau experienţe religioase capabile să-i facă pe ascultători să retrăiască o realitate socotită responsabilă pentru menţinerea identităţii comunităţii şi a indivizilor din cadrul ei. Comunitatea sau individul trebuia să-şi adecveze comportamentul realităţii mitice, iar povestea este o formă curentă a culturii umane din toate timpurile de a transmite un model de urmat, fie că vorbim de operele literare ale culturii culte, fie de producţiile cinematografice.