Dezbatere(2) - Tradiţia dezbaterilor

Dezbatere, oratorie şi retorică

2

TRADIŢIA DEZBATERILOR

            Originea cea mai îndepărtată a artei vorbirii în public este tendinţa naturală de a accentua mesajul fie prin ridicarea tonului vocii şi repetarea cuvintelor celor mai importante, cum se întâmplă, de exemplu în strigătul „Ajutor!”(lucru pe care îl fac şi animalele, repetând şi emiţând cu un ton ridicat sunetele care au o semnificaţie în cadrul speciei lor sau au puterea de a descuraja ori îndepărta animale din specii diferite). Arta vorbirii s-a dezvoltat ca o artă a dezbaterii în cadrul unor societăţi antice dezvoltate care pe de-o parte se confruntau cu probleme complexe ce necesitau confruntarea mai multor variante de a le rezolva, iar pe de altă parte îngăduiau o relativă libertate membrilor săi de a-şi exprima opiniile.

            În Atena şi în alte cetăţi antice greceşti, forma de conducere politică democratică a favorizat confruntarea opiniilor diferite, deciziile politice şi juridice fiind luate prin vot în urma deliberărilor publice desfăşurate de o parte însemnată a cetăţenilor. Deşi aplicate unor cazuri particulare, discursurile din adunări făceau apel la concepţii generale acceptate de majoritatea participanţilor, de exemplu, la integrarea unui caz de crimă involuntară în categoria faptelor ce nu pot fi acuzate moral (în alte sisteme politice din antichitate, existau standarde de aplicare a pedepsei indiferent de motivaţia faptelor, potrivit legii talionului: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”). Mecanismul acesta de raportare a unei fapte particulare la o idee generală este încă o practică în justiţia modernă, procurorul şi avocatul încercând să stabilească în privinţa acuzatului dacă a comis sau nu o faptă care încalcă o lege de natură generală.

             Ştiinţa dezbaterii a fost elaborată în lumea greacă de pedagogii denumiţi sofişti. Ei activau ca profesori particulari ai tinerilor de condiţie socială înaltă, susţinând pentru atragerea clientelei şi discursuri demonstrative în public. Printre cei mai renumiţi au fost sofiştii Protagoras şi Gorgias, care nu ofereau numai o instrucţie oratorică, ci şi una de natură filozofică, având concepţii proprii asupra semnificaţiei noţiunilor generale apte de a fi invocate într-un discurs. Cum scopul pedagogiei lor era convingerea mulţimilor, au fost acuzaţi de filosofii epocii (în special Socrate, Platon şi Aristotel) că se opresc asupra acelor semnificaţii ale noţiunilor generale care convin publicului şi folosesc limbajul sau retorica pentru linguşirea asistenţei:

„Retorica este o îndeltncire, Gorgias, după părerea mea, ce n-are nimic de-a face cu meşteşugul, dar ea are un suflet bogat în imaginaţie, cu îndrăzneală şi deosebit de înclinat către relaţiile cu oamenii. Iată, genul acestui fel de îndeletnicire îl numesc arta de a linguşi... ce e retorica faţă de justiţie, este bucătăria faţă de medicină”

(personajul Socrate în dialog cu sofistul Gorgias, în Platon, Gorgias 463a-465a)

*

            În ce măsură următorul fragment de discurs (al lui Vasile Goldis la Adunarea de la Alba-Iulia, 1918, când s-a proclamat Marea Unire) poate fi interpretat ca o formă de linguşire a celor prezenţi şi care sunt noţiunile sau principiile generale invocate? Cum poate fi atestată folosirea imaginaţiei şi a îndrăznelii?

Bucăţirea trupului romanesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor Românilor într-un singur Stat, este cea mai firească pretenţiune a civilizatiunei. (Strigate entuziaste: Asa-i).

Teritoriile locuite de Români de la descălecarea lui Traian si până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, că invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii in chip artificial si prin abuzul de putere al Statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poata clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (Asa-i). Asa ceva ar fi sanctionarea crimei si ar constitui o palmuire a civilizatiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate.

După drept şi dreptate Românii din Ungaria si Transilvania dimpreuna cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie sa fie uniţi cu Regatul Roman. (Îndelungate strigăte si aclamaţii).

Fragment din „Filipica” a patra, discurs rostit de Cicero în faţa poporului pentru a-l condamna pe Marcus Antonius, politician şi comandant militar roman care dorea acapararea republicii romane pentru a o transforma într-un Imperiu; la început asociat cu Marcus Antonius, împărţind autoritatea asupra ţinuturilor aflate sub stăpânirea Romei, Octavius devine oponentul său şi îl înfrânge militar. Marcus Antonius nu se număra printre cei care ascultau discursul.

„Ce judecată mai aspră aştepţi, Marcus Antonius? Octavius, care a ridicat o armată împotriva ta, este slăvit până la ceruri; legiunile care te-au părăsit sunt iarăşi lăudate cu vorbe alese; chemate de tine, ele ar fi încă ale tale, dacă tu ai fi preferat să fii consul, şi nu duşman; Senatul de asemenea aprobă felul de a judeca al acestor puternice, adevărate legiuni; poporul în unanimitate aprobă, afară dacă nu cumva voi, cetăţenilor, îl consideraţi pe Antonius consul, şi nu duşman. Eram dinainte înclinat a crede că şi voi, cetăţeni, îl consideraţi aşa cum arătaţi prin glasul vostru de-acum. Vă închipuiţi oare că municipiile, coloniile, prefecturile îl consideră altfel? Toţi muritorii, într-un singur gând, consideră că armele trebuie ridicate împtriva acestui flagel, pentru ca republica să fie salvată [...]”

Cum ar putea fi rezumat textul de mai sus? Care sunt strategiile retorice folosite în acest fragment de discurs? Cum ar putea fi folosite într-un discurs  adresat colegilor împotriva unui comportament antisocial – minciuna, violenţa, hoţia etc...?

*

            Linguşirea publicului are însă numai un succes limitat, fiind condiţionată de cunoaşterea faptului că asistenţa nu are intenţia să contraargumenteze împotriva ideilor din discurs sau nu este capabil niciun individ din cadrul ei să elaboreze argumente contrare suficient de puternice. De aceea, în ciuda afirmaţiei lui Platon că retorica nu este un meşteşug, aceiaşi sofişti au dezvoltat tehnici de argumentare capabile să convingă participantul la dezbateri chiar şi de adevărul unei opinii cu care nu este de acord sau care sfidează raţiunea, în cazul acesta folosind practici incorecte de raţionare, clasificate ulterior drept sofisme.

Exemplu: sofistul Dionisodor în Platon, Eutydemos

Dionisodor: Spui că ai un câine.

Ctesip: Da, şi încă unul rău.

D: Şi are pui?

C: Da, l-am văzut în mod sigur stând împreună cu mama puilor.

D: Şi câinele este sau nu al tău.

C: Cu siguranţă, este.

D: Atunci, el este un tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău şi puii sunt fraţii tăi.

            Pentru a se adecva tuturor tipurilor de public, sofiştii au dezvoltat o concepţie relativistă asupra noţiunilor generale folosite în dezbateri, în special a celor morale (de la sofistul Protagoras a rămas ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor). În atare situaţie, s-au dezvoltat exerciţii prin care elevul instruit în arta dezbaterilor să devină capabil să argumenteze în favoarea unei opinii, dar şi pentru susţinerea opiniei opuse. În scrierea anonimă „Dissoi logoi” (argumente contradictorii), sunt oferite exemple de argumente opuse în privinţa noţiunilor morale:

III Argumente despre ce este drept şi nedrept

(1) Două tipuri de argumente opuse sunt avansate şi despre ceea ce este drept şi nedrept. Unii spun că dreptatea este un lucru şi că nedreptatea altceva, iar alţii că dreptatea şi nedreptatea sunt acelaşi lucru. Eu voi încerca să susţin cea din urmă opinie.

(2) Şi în primul rând voi argumenta că este drept să spui minciuni şi să înşeli. Oponenţii mei vor declara că este corect şi drept să te porţi aşa cu duşmanii tăi, dar că este josnic şi rău să faci asta prietenilor. Dar cum poate fi drept să te comporţi aşa cu duşmanii şi nu şi cu prietenii cei mai apropiaţi? Ia exemplul părinţilor: să spunem că tatăl sau mama cuiva trebuie să mănânce sau să bea un leac şi nu vrea să facă aşa ceva, nu este drept ca acela să-i dea leacul amestecându-l în porţia de mâncare sau în băutura părintelui şi să nege că a procedat astfel?

(3) De aceea, din acest exemplu reiese că este drept ca un individ să le spună miciuni părinţilor şi să-i înşele. Şi, de fapt, este drept să furi bunurile prietenilor şi să foloseşti forţa împotriva celor pe care-i iubeşti cel mai mult. (4) De exemplu, dacă un membru al familiei este într-o stare de tristeţe sau are o tulburare şi are de gând să se omoare cu o sabie, cu o frânghie sau altceva de felul acesta, nu este drept să-i furi aceste lucruru, dacă este posibil, şi, dacă ajungi prea târziu şi suprinzi respectiva persoană ţinând acel lucru, să i-l iei cu forţa?

Temă: luând ca exemplu argumentele citate din Dissoi logoi (2-4), construiţi pe cât posibil unele similare pentru a susţine teza că deşteptăciunea şi prostia sunt acelaşi lucru.