Monday, October 24, 2016

Cultură(4): Timpul mitic



Cultură şi mitologie

4.
Timpul mitic



            În plus faţă de măsurarea sa ştiinţifică, timpul prezintă aspecte diferite influenţate de cultură. O distincţie pertinentă pentru a surprinde deosebirile culturale ale concepţiei despre timp o reprezintă distincţia dintre timpul istoric şi timpul sacru.
            Timpul istoric s-a dezvoltat în cultura iudeo-creştină şi este liniar, însemnând că desfăşurarea sa este asemenea timpului fizic, o parcurgere succesivă a unor momente, presărate cu evenimente istorice. Raportarea iudaică la istorie se manifestă şi prin faptul că multe dintre scrierile reunite sub numele de Vechiul Testament urmează un fir istoric al unor evenimente ale umanităţii, în cadrul Dumnezeu îşi arată favoarea sau mânia faţă de poporul său ales. Creştinismul este întemeiat de asemenea istoric, începutul constituindu-l întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, iar timpul de după înălţarea sa la cer este unul al parcurgerii timpului de până la a doua sa venire. Acest timp istoric este ireversibil, în sesnul în care evenimentele istorice trecute rămân memorabile, dar nu pot reveni sau nu pot fi recuperate. Cel puţin pentru creştinism, interesul este orientat către timpul viitor, nu către cel trecut.
            Timpul sacru poate fi denumit şi timp anistoric sau mitic. Este anistoric pentru că nu urmează un fir al istoriei omeneşti şi mitic deoarece este specific miturilor şi ritualurilor religioase. Miturile nu se desfăşoară în timpul istoric, ci într-unul originar indicat cu expresia „în acel timp” şi având un corespondent în formula de început a basmelor româneşti: „a fost odată ca niciodată.” Timpul originar este cel autentic în raport cu timpul lumii prezente şi de aceea evenimentele mitice petrecute în primul devin modele pentru comportamentul oamenilor şi pentru restul fiinţelor cosmice. Comportamentul omului şi existenţa fiinţelor cosmice nu sunt socotite ca având o întemeiere într-un timp trecut, ci ele provin din timpul sacru. De exemplu, pentru un animal precum şarpele nu există un model anterior în timp care să-i explice natura, ci el trebuie să fi fost întemeiat în timpul sacru, printr-o întemeiere divină, cum este cazul şarpelui Ofion creat din dansul şi prelucrarea zeiţei mamă a lumii, Eurynome. Lipsa de originaritate a lumii este în plus accentuată de credinţele răspândite în culturile de pe tot pământul că lumea este supusă unor renaşteri periodice, an de an sau la un anumit număr de ani. Renăscându-se, lumea urmează modelul timpului sacru, care este unul ciclic. Miturile nu sunt numai povestiri despre un timp originar, ci forme de a-i face pe oameni contemporani cu zeii şi cu actele lor atemporale.
            Ciclicitatea timpului sacru s-a menţinut şi în religia creştină la nivelul ritualului. Creştinul trăieşte un timp liturgic, pe parcursul căruia devine contemporan evenimentelor esenţiale ale lui Iisus Hristos, al naşterii în timpul Crăciunului şi al învierii de Paşte, dar şi al altor evenimente ale vieţii sale celebrate în Biserică. Însăşi litughia prin ritualul euharistic al împărtăşirii cu trupul şi sângele lui Hristos este o modalitate prin care creştinul retrăieşte momentul esenţial al religiei sale dinaintea răstignirii, formulele folosite de preot în cadrul ceremonialului făcându-l contemporan acelui timp.
            Miturile formează istoria sfântă a populaţiilor primitive, motiv pentru care oamenii arhaice se străduiau să nu le uite şi însăşi practica memorării acestora era socotită ca un act religios, destinat, de exemplu în civilizaţia indiană, castei brahmanilor. Memorarea unui mit reprezenta o activitate care aducea omului o transpunere în lumea mitică despre care relata şi obţinea de la ea beneficii în existenţa sa în lumea de aici. În acelaşi fel, reactualizarea evenimentelor mitice însoţită de ritualuri readucea lumea prezentă la sensul ei originar şi autentic, devenind sursă a binelui pământesc, mai ales când acesta era ameninţat. Ritualurile de vindecare, naştere şi moarte erau însoţite de relatări mitice care restabileau legătura omului cu sacrul, atunci când aceste momente semnalau un sfârşit sau o experienţă exponenţială a existenţei umane.

            Exemplu al invocării mitologiei în cazul unei formule din vechiul Egipt pentru descântat o apă, sec. XII î.Hr.:

„Vino la mine! Vino la mine, chip al milioanelor de ani.
Khnum*, unicul fiu,
Care aici a fost adus de-aicea culcat,
Iar astăzi a fost renăscut!
O, tu al cărui nume îmi e cunoscut,
Tu cel cu şaptezeci şi şapte de ochi,
Iar urechi ai tot atâtea de-asemeni;
Vino la mine,
Şi fă al meu glas ascultat pretutindeni,
Cum ascultat este glasul acelui
Ce scoate mari ţipete-n ceasul de noapte!

Eu, eu sunt potopul cel mare.
Eu sunt potopul cel mare!”

Khnum = zeu antropomorf cu cap de berbec, este cel ce dă apă Nilului.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.