Logică: lecţia I

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA I -

LOGICĂ ŞI ARGUMENTARE

Logica a apărut sub o formă elaborată în tratatele filosofului grec Aristotel (sec. IV î. H.) reunite ulterior sub numele Organon. Au existat două motive ale iniţiativei sale:

            1. pentru a găsi obiectele şi mecanismele gândirii capabile să asigure o cunoaştere certă a realităţii, acesta fiind scopul filosofiei;

            2. pentru a contracara practica pedagogică a învăţătorilor ambulanţi denumiţi sofişti de a-şi instrui elevii în susţinerea discursurilor prin conducerea lor la poziţii contradictorii sau absurde.

Exepmplu: sofistul Dionisodor în Platon, Eutydemos

Dionisodor: Spui că ai un câine.

Ctesip: Da, şi încă unul rău.

D: Şi are pui?

C: Da, l-am văzut în mod sigur stând împreună cu mama puilor.

D: Şi cîinele este sau nu al tău.

C: Cu siguranţă, este.

D: Atunci, el este un tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău şi puii sunt fraţii tăi.

Ce înseamnă contradicţie în limbajul comun? care este contradicţia prezentă în argumentul anterior? exemple de contradicţii

Al doilea motiv al lui Aristotel se menţine în întreaga logică, concretizându-se în  preocuparea diverşilor gânditori de a descoperi mijloacele prin care putem gândi şi vorbi evitând contradicţiile şi ambiguităţile. Logica ar putea fi definită ca ştiinţa formelor gândirii consistente, adică lipsită de contradicţii.

Nu putem şti dacă o părere este contradictorie decât în cazul în care contrazice realitatea sau alte păreri pe care le acceptă majoritatea oamenilor raţionali ca fiind adevărate.

            Exemple: Pisicile sunt animale vorbitoare.

Pământul este plat.

Componentele limbajului care interesează logica sunt propoziţiile cognitive, singurele care pot fi adevărate sau false. Alte tipuri de porpoziţii nu pot fi adevărate sau false, aşa cum sunt propoziţiile care redau o poruncă sau o întrebare.

Pentru a arăta că o părere este adevărată sau probabil adevărată, este nevoie de susţinerea ei prin alte opinii acceptate ca fiind adevărate. În acest fel, iau naştere argumentele. Cercetarea logică poate fi definită deopotrivă ca o ştiinţă a argumentelor corecte sau valide.

Forma standard a argumentului este raţionamentul. Raţionamentul este operaţia logică aplicată unui set de propoziţii din care unele, denumite premise susţin o alta, care poartă numele de concluzie.

Concluzia poate fi dată anterior premiselor sau să fie dedusă din cunoaşterea anterioară a premiselor.

La modul general, argumentarea este fie (1) procesul prin care demonstrăm o opinie cu dovezi (probe sau temeiuri) obiective, fie (2) procesul prin care încercăm să determinăm pe cineva să fie de acord cu opinia noastră. Una rgument poate cuprinde unul sau mai multe raţionamente.

În accepţia (1), argumentarea este o teorie a demonstraţiei, în accepţia (2) este o teorie a convingerii.

Argumentul este alcătuit din teză (opinia pe care vrem să o demonstrăm sau să o facem acceptată) şi temeiuri (opiniile sau raţionamentele folositoare pentru a demonstra sau convinge), amândouă formând conţinutul argumentării. Conţinutului este structurat de tehnicile de argumentare, adică mijloacele raţionale prin care temeiurile sunt ordonate aşa încât să susţină teza. La rândul lor, conţinuturile şi tehnicile de argumentare folosite sunt alese în funcţie de scopul de a convinge auditoriul asupra adevărului tezei, această latură a argumentării constituind finalitatea sa.

Depistarea unui argument în limbajul natural se face prin identificarea indicatorilor argumentării:

- de premise

- de concluzie

(vezi exemplele din manual, pp. 8-9)

Exerciţii la clasă (eventual în echipe de câte 2): 1, a, b, p. 10; 2, a, b, p. 10

Temă: exerciţiile 1, c, d; 2, c, d, p. 10