Filosofie: lecţia a II-a - omul -

FILOSOFIE

Lecţia II

OMUL

       

Introducerea omului ca temă de reflecţie filozofică este de la sine înţeleasă, câtă vreme filozofia îşi propune gândirea realităţii, lucrul posibil numai printr-o retragere din simpla ei trăire. Retragerea este în primă instanţă una a gânditorului în el însuşi, fiind aşadar nevoie de cunoaşterea de sine, pentru a se încredinţa dacă locul în care s-a aşezat pentru a gândi realitatea este unul care îi garantează aflarea adevărului. Cunoaşterea de sine nu poate fi limitată la aflarea identităţii sale ca individ, pentru că o astfel de identitate se construieşte prin trăirea realităţii de care filozoful vrea să se detaşeze. Prin urmare, va fi nevoie de cunoaşterea omului în general, deşi gânditorului însuşi omul nu îi poate fi o generalitate goală, de vreme ce umanitatea îi aparţine la fel de mult şi concret ca oricărui alt individ.

Oprirea gândirii filozofului asupra semnificaţiei omului apare şi în sculptura „Gânditorul” de August Rodin

- privirea gânditorului nu se îndreaptă frontal către realitate înconjurătoare, dar nici nu o evită, ci, mai curând, ochii privesc în faţă feriţi şi adăpostiţi de pierderea înaintea obiectelor văzute proprie spectatorului. Poziţia aplecată a corpului le oferă acest adăpost constituit de corpul gânditorului

- curba spatelui gânditorului nu este cea a purtătorului de poveri, caz în care el ar fi părut un individ compleşit de lume. Braţul drept menţine până la încheietura mâinii curba spatelui, însă de la acel punct până la întâlnirea cu capul urmează un traiect vertical, împrumutând aceeaşi atitudine verticală şi capului, în ciuda aplecării sale. Datorită acestui sfârşit ascendent al mâinii drepte, privite dinspre picioare către cap, liniile oblice ale picioarelor şi braţului drept aflate în paralel cu linia curbată a spatelui alcătuiesc un traiect ascendent, pe care pare să îl facă mai întâi posibil desprinderea tălpilor picioarelor de pământ. Tălpile sunt dispuse într-o linie paralelă cu aceea a creştetului capului, sugerând că desprinderea de lume îşi găseşte finalitatea în reflecţia gânditorului. Astfel, aplecarea spatelui este interpretată ca ridicare de liniile paralele ale braţului drept, ale gambelor şi ale tălpilor

- braţul stâng oferă soluţia contrastului dintre liniile ascendente şi cea descendentă a curburii spatelui prin puterea cu care se sprijină pe copasă, arătată de muşchii braţului. Coapsele sunt cele care oferă stabilitate gânditorului prin faptul că menţin un plan orizontal care interzice deplasarea descendentă sau ascendentă a corpului. Paralela liniei coapselor este la nivelul cefei. Ceafa şi coapsele deopotrivă sunt linii încheiate de alte segmente ale corpului, reuşind astfel să indice că gânditorul se află la sine. Mai mult coapsele reţin în corp liniile întretăiate ale curburii spatelui şi cea a braţului stâng, alcătuind un triunghi ale cărui laturi se află în totalitate în interiorul corpului sau în om.

- dacă ne imaginăm gândurile gânditorului ca mişcări corporale, ele s-ar desprinde din triunghiul adăpostit de corpul său, adică din om ca centru al lucrurilor care îl urcă şi îl coboară

 

Preocuparea filozofului pentru cunoaşterea omului în general are de confruntat obiecţia venită dinspre familiaritatea comună cu omul. Există un om în general, câtă vreme cel mai apropiat ne este omul în particular, individul x sau y, iar acest individ nu cunoaşte alt soi de generalitate decât modelul anatomic comun tuturor oamenilor? Obiecţia nu rezistă din cauza aceleiaşi experienţe comune, când ea se confruntă cu moartea omului.

„…toate împreună şi, mai ales, cantitatea de flori, în special tuberozele răspîndite pretutindeni, aveau drept scop să ascundă cealaltă faţă a morţii, care nu era nici frumoasă, nici cu adevărat trista, ci mai degrabă puţin cam necuviincioasă, de o esenţă de calitate inferioară, trupească, spre a te face s-o uiţi sau să te împiedice de a deveni conştient de ea.

Acestei alte naturi a morţii i se datora faptul că, decedat, bunicul părea atît de străin şi că, la drept vorbind, nu mai arăta la înfăţişare ca bunicul, ci ca o păpuşă de ceară în mărime naturală, pe care moartea o substituise făpturii sale şi căreia i se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri. Cel care zăcea acolo — sau mai precis, ceea ce zăcea acolo — nu mai era, prin urmare, bunicul însuşi, ci un înveliş care, Hans Castorp o ştia bine, nu era de ceară, ci alcătuit din propria sa materie; numai din materie, or tocmai în asta consta ceea ce era necu­viincios şi, de asemenea, destul de puţin trist — atît de puţin trist cît sînt lucrurile ce privesc trupul şi numai pe el. Micul Hans Castorp iscodea atent aceasta substanţă de ceară galbenă, lucioasă şi asemănătoare cu o brînză uscata, din care era făcut trupul mortului, în mărimea naturala a unui om viu, iscodea chipul şi mîinile bunicului de altădată.”

Thomas Mann, Muntele vrăjit (copilul Hans Castorp la catafalcul bunicului)

În moarte, individul nu este materie minus operativitatea conştiinţei, ci i se şterg contururile unicităţii vizibile fizic, la fel ca şi acelea de fiinţă umană. Dacă moartea îl apropie de lucrurile diferite de om şi este asemenea altor oameni morţi (de ex., întrebarea înţeleptului din Ecclesiast 2, 15: „aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?”), înseamnă că generalitatea ne străbate individualitatea, fie că ne oprim asupra materiei în general sau asupra conştiinţei în general. Conştiinţa este şi ea prezentă în toţi cei morţi, însă prin absenţa ei.

De accea, privirea omului din perspectiva generalităţii este întemeiată în experienţa comună a existenţei. Generalitatea umană poartă în filozofie numele de natură umană. Semnificaţiile ei oferite de filozof pot fi contestate, nu însă din perspectiva unui individ sau altul care nu le descoperă în el însuşi. Natura umană este potenţial prezentă în orice individ, chiar dacă în chip actual mulţi oameni nu o posedă în totalitate.

Determinarea naturii umane devine o problemă a deosebirii ei de natură în totalitate şi de celelalte naturi ale lucrurilor şi fiinţelor. Este o problemă, întrucât natura umană se arată a fi contradictorie.