SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea II

Scrisoarea II

            Dragă M., îmi scrii despre drumurile tale îndelungate prin oraş, din câte înţeleg, pentru a scăpa de răul care te pândeşte mai cu seamă acasă. Mai cu seamă, căci, din câte spui, unii dintre oamenii pe care îi întâlneşti pe stradă se fac şi ei părtaşi răului de care suferi. Nu m-a surprins. Am cunoscut încă de mic felul în care de răul din mintea unui om se prind grămadă ceilalţi oameni. Probabil că este consecinţa unei biologii necruţătoare cu morala. Oamenii vor fi având nevoie să îşi aşeze răul greu de îndurat de unii singuri în matca răului din minţile altora, aşa cum altminteri şi-l plasează în cuvinte, rămânând în gânduri la părerea că ei sunt buni. Ceva de felul fiinţelor nevăzute care îşi află leagănul naşterilor, creşterilor şi pieirilor în cadavrele altora.

            Pe strada pe care locuiam, într-o casă al cărei acoperiş era o improvizaţie de cartoane, ţigle, parcă şi bucăţi de asfalt, toate negre, trăia o femeie bătrână împreună cu fata ei, Maria. Nu ştiu ce vârstă va fi avut. Amândouă purtau basmale precum femeile de la ţară, iar pentru mine asta însemna că sunt deopotrivă de bătrâne, doar că mama avea mai multe riduri decât fiica. Îmi trăiau amândouă bunicile, ştiam ce înseamnă bătrâneţea. Poate pentru că bunicile nu locuiau cu mine, concepeam bătrâneţea ca pe o retragere. Amintirile povestite de ele mă făceau să cred că este o retragere în acea viaţă neobişnuită anterioară mie, la fel de neguroasă ca lumile din poveşti. Fiindcă amândouă bunicile erau văduve, bătrâneţea îmi apărea şi ca urma unei lumi care nu era cu totul vie, fără însă ca morţii ce o locuiau să fie cu totul morţi. Casa umbroasă şi ruinată a Mariei îi adăugase imaginii mele despre bătrâneţe sărăcia, întunericul, prin urmare, şi răul. Dar, nu ştiu dacă din pricina Mariei sau nu, înţelegeam deja că este un rău de care bătrâneţea nu este responsabilă. Se abătea asupra bătrânilor, cum se înclina gardul de scânduri vechi al casei acelor femei, părând să întruchipeze un destin al locuirii.

            Nu eram foarte lămurit nici de ce i se spunea Mariei nebună. Nu băgam de seamă să fi făcut ceva rău, aşa cum îmi suna cuvântul acesta. O vedeam mai mereu mergând, străbătând zi de zi străzile din jurul casei cu o sacoşă în mână, iar în ea strângea tot felul de mărunţişuri colorate de pe jos sau din gunoaie. Îi vine greu unui copil să priceapă ce înseamnă să ai o minte bolnavă. Pentru copil, mintea este mult mai în afară decât ne închipuim după aceea. I-ar fi mai uşor dacă ar vedea oameni cu plasturi pe cap. Este obişnuit să vadă orice rană, la fel, orice rău. Însă nu era nimic rău în drumurile Mariei, nici în vorbele ei de una singură, iar faptul că aduna mărunţişuri din gunoaie îmi apărea mai curând ca o ştiinţă. Este meritoriu să ai priceperea de a găsi ceea ce alţii au scăpat şi nu au văzut. Şi întrucâtva uimitor să reuşeşti să transformi în lucrurile tale rămăşiţele aruncate de alţii. Aplecările îţi sunt răsplătite. Cam la fel făceam şi eu în copilărie, când colecţionam timbre şi cutii de chibrituri fără valoare pentru alţii.

            Maria se oprea deseori când mă vedea şi îmi spunea că sunt frumos. Primeam stânjenit aceste complimente, aşa cum le înghiţeam cu greu pe ale oricăruia, însă îmi era limpede că sunt rostite binevoitor. Surorile şi părinţii râdeau pe seama asta. Îmi spuneau că Maria este iubita mea. Evident, nu ştiam ce înseamnă aşa ceva, dar dincolo de neplăcerea de a fi fost făcute glume pe seama mea, luasem într-un fel vorbele în serios. O vedeam ca fiind a mea, ca având o legătură specială cu mine. Poate acesta să fi fost motivul pentru care am suferit când într-o zicând  i-am văzut pe copiii de pe stradă cum i-au pus piedică. Se răsturnase pe jos şi i se ridicase fusta. Nu ţipa, doar încerca, nesigură pe mişcările ei, să se ridice. Copiii râdeau văzându-i ciorapii, chiloţii. Erau albi, pentru mine atunci, în sfârşit ca un bandaj care o arăta bolnavă. Dar, iată, era o boală care strângea o rămăşiţă de bine din gloata copiilor fără îndoială răi. Şi îmi părea că Maria avea dreptate, binele trebuia plimbat mereu cu tine pe drumuri, ocolindu-i pe cei care se bucură de rău şi departe de casa unde răul stă să se prăbuşească peste tine.

            Când am mai crescut, am început să mă plimb. Nu eram pândit de nimeni, aşa cum spui că eşti tu. Dar poate că atunci socoteam privirile indiferente încă şi mai rele. Bunăoară, am trecut la un moment dat pe lângă o casă cu ferestrele la stradă. Îi vedeam pe cei din casă mâncând. Era spre seară şi camera le era luminată cald. O încremenire de tablou şi păreau să fie prinşi în lumina aceea pentru totdeauna, fără să ştie că există drumuri străbătute în preajmă şi, bineînţeles, fără să ştie că eu eram al acelor drumuri. Nu îmi dau seama dacă îi invidiam. Probabil că numai în parte, căci mi-era limpede de multă vreme că aşa se întâmplă, că oamenii trăiesc separaţi unii de ceilalţi. La fel de limpede îmi era că aşezarea lor era o minciună. Ei nu vedeau ce este afară. De altfel, observasem într-o lumină asemănătoare, cândva într-o dimineaţă de iarnă încă întunecată, o femeie bătrână care locuia într-un demisol. Mai mult decât picioarele trecătorilor şi asfaltul gri din faţa ferestrei nu avea cum să vadă. Aceştia de afară trebuie să fi ştiut mai mult. Ce anume ştiau, nu mă dumiream. Dacă era un soi de adevăr, un fel de glob de cristal, trebuia păzit cu străşnicie de oamenii cu priviri indiferente, căci ei s-ar fi grăbit să constate că nu este de fapt nimic. Aşadar, adevărul, dacă era un adevăr, trebuia păzit mergând, fără a mă opri sub o lumină caldă oarecare şi astfel să fac din globul de cristal o vază de flori pe un dulap sau abajurul unei lămpi cu bec electric.

            Mai târziu, am recunoscut pasiunea pentru drumuri la pelerinii ruşi, cel puţin aşa cum am aflat de ei în literatură şi în cartea „Pelerinul rus,” minunat de simplă, pe care o ocolisem vreo douăzeci de ani. Iată, oameni care refuzau să rămână din teama de a nu pierde un adevăr, pentru ei, al credinţei. Mai mult, îşi ţineau adevărul în inimă, prin acea rugăciune a inimii, în fapt, un efort de a spune o rugăciune permanent, în ritmul bătăilor inimii. Inima văzută la un muzeu de istorie naturală ca un bulgăre albăstriu, arătând prea puţin a motor al vieţii. Şi tocmai pe ea o foloseau pentru a-şi aşeza vocea pe care o vor fi socotit cea mai proprie. În rest, vorbeau ca toţi ceilalţi, încercând să îndepărteze răul din jur, dacă este să mă iau după un pelerin care apare în „Azilul de noapte” al lui Gorki. Fără îndoială, s-ar putea spune, un caz de schizofrenie. Mintea li se împărţea, dar preţuind mai mult partea incapabilă de a spune ceva oamenilor din jur în afară de patru, cinci cuvinte dintr-o rugăciune.

            Nu am avut şansa de a-mi lega drumurile de inimă, cum nu ai avut nici tu. Şi într-o măsură la fel ca tine, am lăsat ca drumurile să-mi fie poruncite de voci. Mă plimbam deseori prin parcul de lângă casă cu câteva cărţi la mine, de acolo auzeam vocile. Nu erau drumuri prin natură, nu o vedeam şi apropape că detestam vegetaţia tânără şi uscată a parcului. Îmi era limpede că nu ajungeam nicăieri. Terenul plat al zonelor de câmpie îţi arată asta încă şi mai limpede. Pelerinii ruşi trebuie să fi fost mult prea adânc vârâţi în inimile lor, încât să nu îi descurajeze străbaterea stepelor ruseşti. Îţi invidiez drumurile prin oraşul de munte în care trăieşti, acolo mereu urci şi cobori.  Eu însă aveam nevoie de cărţi pentru a mă şti undeva. Mult umblate au fost „Florile răului,” iar titlul acesta, devenit atât de obişnuit, îmi pare iarăşi neobişnuit când îl scriu. Aproape că îmi vine să îţi exclam: Fii atentă, şi răul înfloreşte! Interpretam ca pe o întorsătură a destinului faptul că reuşisem să-mi cumpăr volumul lui Baudelaire în franceză de la un anticar impresionat de entuziasmul meu şi de aceea dispus să mi-l vândă la un preţ mai mic. Citeam şi reciteam poezia despre regele bogat şi neputincios, tânăr şi totuşi prea bătrân. Sau o ascultam ca pe o muzică a drumului care nu duce nicăieri. Este nevoie de muzică pentru a fi convins că merită să umbli fără ţintă, poate şi pelerinii ruşi erau încântaţi să audă clopotele mănăstirilor şi bisericilor spre care călătoreau. Le vor fi sunat ca inimile lor.

            Sunt mulţi care rătăcesc pe drumuri asemenea ţie. Doar că şi-au putut obişnui urechile să audă muzici mai puţin înspăimântătoare decât vocile auzite de tine. Nu ştiu dacă am reuşit asta cu totul. Visele mă mai duc uneori în locuri pe care le-am vizitat, crezând că le aparţin. Acum vreo două seri am avut un vis de felul acesta. Mă plimbam într-o maşină pe străzile oraşului din străinătate unde am locuit un timp. Era dureros să văd totul la fel ca în prima zi în care am ajuns acolo. Nu ştiu de ce, sufeream mai ales când vedeam nişte copii jucându-se pe străzi. Pe semne că nu există siguranţă mai mare a locuirii unui spaţiu altundeva decât în joaca ta acolo. Căci jocul topeşte rezistenţa străzilor şi caselor de a avea o semnificaţie în ele însele şi mai presus de locuitorii lor. Privindu-i pe copiii din vis, eram încredinţat că urma mea acolo era definitiv pierdută. Mai trebuie să ascult muzică. Nici Augustin nu se considerea vindecat de păcat, câtă vreme continua să aibă vise erotice.

            Spuneam că sunt mulţi care rătăcesc. Aş îndrăzni să spun că rătăcesc cei mai mulţi dintre oamenii pe care tu, psihologii şi psihiatrii i-aţi numi normali. Căci în afara scopurilor pe care şi le fixează în minte, unindu-şi toate părţile ei fără vreo sciziune schizofrenică, viaţa li se scurge sau o ia la vale, pleacă la drum fără ei. Sunt conştient că spun o banalitate îngrozitoare. Mai degrabă, această scurgere biologică merită observată cu microscopul, ca orice parte semnificativă a fiinţelor vii, nu vorbită sau îngânată în cântece de pahar. Şi concentrat să o priveşti printr-un tub metalic, încercând să obţii rezoluţia cea mai bună – mi-a fost întodeauna greu să privesc prin microscop -, vezi că lucrurile stau aşa, că umplu circumferinţa imaginii microscopului. Altminteri, ochiul care priveşte în spaţiul deschis se opreşte asupra caselor mari, se pierde printre ele şi le confundă cu cerul ori cu plopii de pe stradă, i se năzare, văzându-le mari, că acolo locuiesc oameni la fel de mari, mult mai mari şi mai normali decât rătăcitorii sau decât rătăciţii cu mintea, nişte uriaşi a căror viaţă se întinde cu precizie de la un perete la altul, de la gândul că vor să fie ceva până la împlinirea dorinţei lor.

            Nu-i mai puţin adevărat că deseori ne închipuim uriaşi, iar unii, înspăimântaţi de priveliştea din microscop, vor căuta să se asigure că sunt mari lovindu-i pe ceilalţi. Cam de acest fel trebuie să fie trecătorii care îţi strigă în urmă că eşti nebună, care te fluieră, îţi rostesc cuvinte grosolane sau te opresc din drum şi se amuză de încercările tale disperate şi stângace de a scăpa. Am fost odată în casa unor părinţi al căror băiat, tânăr student, îşi pierduse minţile. Se întorcea acasă cu haina lungă de piele plină de scuipaţi. Crede-mă, mi l-am închipuit purtând o mantie regală.