Solilocvism

Solilocvism

            M-ai văzut? Mi-am urmărit asiduu singurătatea. Nu lăsam mâinile întinse când ei doreau să mă salute, ci le făceam eu din mână de departe, fără să-i văd la faţă. Le zăream capetele, erau ca nişte turme de bivoli pe câmpie. Nu vreau să-i jignesc comparându-i astfel, nicidecum. Dimpotrivă, capetele lor mi se păreau puternice, prevăzute cu nişte coarne care m-ar fi împuns de îndată. Nu am talente de toreador, nici nu am ştiut vreodată să dansez. Nu mă jucam cu ei când le făceam cu mâna, ci îmi fixam la distanţa cuvenită reperele după care îmi potriveam un metronom al mersului înainte de unul singur. Pe cât erau ei de puternici în depărtare, pe atât trebuia să fiu şi eu de aproape. Nu trebuia să renunţ la nimic din ce îmi era aproape. Dormeam îmbrăcat, numai să nu îmi dezbrac hainele. Ce contează că erau câteva boarfe? Erau ale mele. Ei se aveau unul pe altul, eu numai pe mine. Cum să renunţ la ceva care mă acoperea şi mă făcea vizibil? Ştiu că atunci când eram gol, abia de eram văzut. Şi eu îmi pierdeam capul şi uitam cine sunt. Mai că îmi venea să cred că sunt bivolul pe care nu îl ajută coarnele când se scufundă în lacul acoperit de gheaţă subţire. Nici turma nu îmi era alături, doar îşi gâfâia sfârşitul lângă mine, nici tăria coarnelor nu mă ajuta să iau la rost lichefierea din jur.  M-am îmbrăcat de fiecare dată. Cu grijă să mi se mai vadă dunga aia la pantaloni şi cămaşa impecabil călcată, tocmai bune să fie fotografiate de oamenii care au un ochi diferit, de sticlă, în stare să vadă că sunt singur.