Dezbatere(1) - Lecţie introductivă

Dezbatere, oratorie şi retorică

1

LECŢIE INTRODUCTIVĂ

            Toţi cei trei termeni din titlul cursului sunt determinaţi de fenomenul vorbirii. Denumim vorbirea un fenomen în sensul său etimologic, de realitate sau fapt care se arată. Vorbirea se arată pretutindeni sau este o experienţă recurentă. Dar, dacă un lucru se arată peste tot, aceasta nu înseamnă că îi acordăm o importanţă pe măsura prezenţei lui. Economic, un produs întâlnit peste tot are preţul cel mai scăzut. La fel, pentru că mai toţi oamenii sunt capabili să folosească limbajul, nu punem preţ pe el, sau punem unul mai mic decât componentele care îl fac posibil, socotind uneori că atotprezenţa lui maschează de fapt diferite înţelesuri şi că aceste înţelesuri ne-ar putea fi cunoscute şi fără limbaj. De exemplu, solicitarea „spune-mi ce ai pe suflet” poate fi adresată unei persoane care vorbeşte despre sine şi nu ascunde alte cuvinte, ci gânduri care o apasă ori frământă fără să fie exprimate verbal.

            Într-o situaţie de comunicare, limbajul dezvăluie trei componente:

            a. emiţătorul

            b. mesaj

            c. receptor

            În exemplul de mai sus, relaţia dintre emiţător şi receptor bazată pe încrederea transmisă de emiţător receptorului este socotită mai puternică decât comunicarea verbală, motiv pentru care cuvintele posibil să fie alese de receptor pentru exprimarea unui mesaj referitor  la „ce are pe suflet” capătă o importanţă secundară.

            În anumite contexte, aceeaşi importanţă secundară a felului în care transmitem sau codificăm un mesaj prin limbaj se constată în contexte unde este pregnantă funcţia sa referenţială, adică de exprimare a unei realităţi, imagini, păreri sau idei. Nu ne va interesa, de pildă în cazul unui accident rutier, felul în care raportăm faptul petrecut. Interesul pentru semnalarea faptului este mai mare decât cel pentru utilizarea limbajului. Admitem o descriere de tipul „O maşină a intrat într-un copac, dar şoferul e bine”, chiar dacă riguros ar fi trebuit să se spună că maşina „s-a lovit” de un copac şi că şoferul nu a suferit nicio traumă, trecând peste ambiguitatea folosirii cuvântului bine. Din graba de a afla un mesaj, comunicarea în mediul virtual este în general tolerantă faţă de folosirea greşită sau ambiguă a limbajului.

            Felul în care vorbim poate fi însă determinant pentru înţelegerea mesajului. În următorul exemplu, acelaşi mesaj îşi schimbă înţelesul în funcţie de accentuarea unui cuvânt sau altul al aceleiaşi propoziţii (cuvintele cu majuscule sunt accentuate):

1)     EU am vrut să cumpăr o casă în această primăvară (chiar dacă tu nu ai vrut).

2)     Eu AM VRUT  să cumpăr o casă în această primăvară (dar ceva m-a împiedicat).

3)     Eu am vrut să CUMPĂR o casă în această primăvară (în loc de a închiria una ca înainte).

4)     Eu am vrut să cumpăr o CASĂ în această primăvară (şi nu un automobil).

5)     Eu am vrut să cumpăr o casă în ACEASTĂ primăvară (în loc de a cumpăra în următoarea primăvară).

6)     Eu am vrut să cumpăr o casă în această PRIMĂVARĂ (în loc de a cumpăra casa toamna).

(exemplu adaptat din Carnegie, Esenwein,The Art of Public Speaking, 1915, p. 13)

            Gesturile non-verbale care însoţesc citirea acestor propoziţii le pot de asemenea stabili sensurile voite de vorbitor. Oratoria (din lat. orator, vorbitor) a devenit arta prin care încă din perioada antică greco-romană se căutau formele cele mai potrivite sau mai frumoase pentru ca vorbirea să clarifice şi să impună altora mesajele pe care voim să le transmitem. Înrudită şi aproape sinonimă, retorica a speculat ultima funcţie aminită, de impunere a mesajului prin alcătuirea unor discursuri convingătoare. Convingerea nu depinde numai de modul în care folosim limbajul, ci şi din justificarea opiniilor susţinute în cadrul unui discurs. Partea justificativă a retoricii a fost preluată de studiul argumentelor de care se ocupă logica, clasificând argumentele ca fiind valide sau nevalide în funcţie de nişte reguli ale raţionării corecte.

            Cu toate acestea, comunicarea cotidiană este plină de mesaje alcătuite din afirmaţii nejustificate, înarmate pentru a convinge cu mijloace verbale şi nonverbale capabile să speculeze înclinaţiile sau preferinţele noastre imediate, pentru care, de asemenea, nu avem argumente clar elaborate. Acest tip de comunicare este frecvent în mesajele publicitare, în care se urmăreşte convingerea publicului de a cumpăra un anumit produs. De exemplu, o reclamă la un produs destinat tinerilor, va oferi mesaje sau imagini sugestive pentru ei, să spunem despre libertate şi iubire, chiar dacă nu  există niciun argument pentru care consumarea produsului ar contribui în vreun fel la atingerea acelor stări şi sentimente (vezi spot-ul Coca-Cola „Taste the feeling”).

            Afirmaţii de genul celor publicitare sunt întâlnite şi în conversaţia obişnuită, alegând în locul argumentării opiniilor noastre, dovezi imediat observabile. De exemplu, „Nu este bine să fii sincer, nu vezi că te-a înşelat chiar prietenul tău cel mai bun?” Transpusă într-un argument, fraza ar fi reformulată în următorul fel: „Sinceritatea este dăunătoare, deoarece individul x a fost înşelat de cel mai bun prieten al său”. Argumentul este evident neconvingător, folosindu-se de o generalizare pripită (de acelaşi tip ar fi şi argumentul „Câinele este un animal simultan biped şi patruped, deoarece câinii dresaţi la circ reuşesc să meargă în două picioare”). În acelaşi fel, există argumente care se prezintă ca simple afirmaţii, socotindu-se că justificarea este implicită sau uşor deductibilă:

Cred că echipa X va câştiga campionatul de handbal anul ăsta.

Ar trebui să comandăm pizza.

Am nevoie de o scutire pentru mâine.

[Care sunt argumentele implicite pe care le avem în minte, formulând asemenea afirmaţii?]

            Cum omul este ca o fiinţă raţională, iar argumentarea este un proces esenţial al raţiunii, orice produs sau activitate umană are la bază un argument. Ce argumente sunt presupuse pentru:

- ordinea băncilor şi catedrei într-o sală de clasă?

- existenţa pauzei dintre ore?

- existenţa şcolarizării gratuite?

- obligaţia şcolarizării pentru toţi copiii unei ţări?

- existenţa trecerilor de pietoni?

- existenţa transportului public?

            Prezenţa argumentelor în toate aspectele vieţii ne pune în situaţia de a fi deopotrivă ţinte ale argumentelor celorlalţi oameni şi de a fi noi înşine autori ai unor argumente prin care să îi putem convinge pe alţii de adevărul opiniilor noastre sau de necesitatea adoptării lor. Cum situaţia a doua este cea mai favorabilă, pentru că numai în această situaţie ne putem câştiga un loc în societate (fie că este vorba despre societatea restrânsă – prieteni, familie, mediu şcolar -, fie de societatea largă – mediul politic şi social), este nevoie să învăţăm felul în care putem elabora argumente convingătoare şi cel de a respinge argumentele altora.

            Apărarea şi respingerea de argumente într-o conversaţie este şi ea o experienţă comună, deseori conducând la simpla ceartă, pentru că argumentele sunt prost construite şi pe măsura discuţiilor se dovedeşte a fi doar o încercare personală a unora dintre participanţii la discuţie de a-şi impune propriul punct de vedere, indiferent de mijloacele folosite. Dezbaterea este o formă de conversaţie argumentativă care evită tocmai alunecarea argumentelor spre un conflict iraţional dintre participanţi.  Ea impune anumite reguli de desfăşurare şi evitând argumentele incorecte, chiar dacă menţine, spre deosebire de logică care foloseşte un limbaj formal, limbajul natural şi capacitatea sa de a convinge (elocvenţa).

            Dezbaterea nu porneşte de la un argument implicit, ci de la o afirmaţie, pe care o denumim şi moţiune. Moţiunile constituie subiectul sau tema dezbaterii,  pornind de la care construim argumente explicite. Spre deosebire de argumentele implicite, cele explicite redau motivul susţinerii moţiunii şi aduc o dovadă care confirmă acest motiv. Astfel, orice argument din cadrul unei dezbateri trebuie să cuprindă trei componente:

1. Afirmaţia
2. Raţionarea: motivele pentru care acea afirmaţie este adevărată.
3. Dovada: ilustrarea motivelor, de obicei sub forma datelor sau exemplelor.

De exemplu:

1. Apărarea este mai bună decât atacul.

2. Un motiv pentru care apărarea este mai bună: spre deosebire de atac, apărarea poate restrânge conflictul, de vreme ce nu stârneşte apariţia altor atacuri.

3. O dovadă: dacă nu se impută rezultate şcolare proaste de către un profesor, apărându-ne prin precizarea motivelor care ne-au făcut să avem o perioadă şcolară mai slabă stinge mai bine conflictul decât să atacăm prin evaluări generale ale calităţii slabe a unor materii sau profesori. În cazul acestor atacuri, profesorul poate ataca eventuala noastră incompetenţă în evaluarea unei discipline sau a profesorilor.

Temă:

1. Pentru următoarele afirmaţii, formulaţi câte două argumente introduse de „pentru că”:

- orele de şcoală ar trebui să fie mai puţine

- programele de televiziune violente ar trebui interzise

- poliţia este necesară pentru siguranţa cetăţenilor

- toţi oamenii ar trebui să mânânce carne

- matematica este mai importantă decât româna

2. Formulaţi o afirmaţie proprie, susţineţi-o prin două argumente introduse prin „pentru că” şi oferiţi o dovadă în sprijinul argumentelor.

[vezi. Meany, Shuster, On That Point!, IDEA, 2003, pp. 12-17;

Cerbuşcă, P., Dezbateri, Chişinău, 2014. p. 7]