Cultură şi mitologie(2): Forme ale culturii

Cultură şi mitologie

2.

Forme ale culturii

            Cultura poate fi definită ca o sumă a realizărilor omului prin care acesta îşi impune forţa inteligenţei pentru a înfrânge limitele naturale şi pentru a transmite prin intermediul lor anumite valori ale unei societăţi: norme de comportament şi de distingere a calităţilor pozitive şi negative ale lucrurilor lumii, înţelesuri ale experienţelor şi trăirilor umane celor mai importante în viaţa indivizilor, credinţe religioase.

            Cele două tipuri de realizări umane au forţat distingerea a două forme de cultură:

                        1. cultura materială

                        2. cultura nematerială

            1. Cultura materială primeşte şi numele de civilizaţie, fiind deosebită astfel de cultura propriu-zisă. Sau, dacă o denumim „cultură” o facem în sensul ei etimologic latin de producţie agricolă, adică de îmbunătăţire a condiţiilor mareriale de existenţă prin aportul inteligenţei umane. În acest sens, oricărui grup uman i se poate atribui civilizaţia în măsura în care este capabil să creeze mijloace de stăpânire şi exploatare a naturii în beneficiul traiului individual şi comun. Descoperirea unor unelte şi locuinţe în cazul populaţiilor primitive este suficientă pentru a susţine că acestea  erau nişte civilizaţii, nu un simplu grup de fiinţe umane.

            Cultura materială răspunde nevoilor fiziologice ale fiinţei umane, necesare supravieţuirii şi care, potrivit ierarhiei nevoilor stabilită de psihologul Abraham Maslow [în articolul A Theory of Human Motivation (1943)], au o funcţie primară în determinarea comportamentului uman. Foamea, setea, sexualitatea, adăpostul, protejarea corpului prin haine sunt astfel de nevoi primare care motivează acţiunile individului, dar devin preocupări principale şi ale unei comunităţi care îşi alcătuieşte pentru satisfacerea lor o cultură materială.  O civilizaţie avansată va dezvolta o serie de semnificaţii simbolice ale acestor nevoi, cum ar fi, în cazul hranei, obiceiul românesc al întâmpinării cu pâine şi sare sau doctrina creştină despre pâine ca trup divin. Cu toate acestea, nu putem reduce valorile simbolice ale hranei şi ale celorlalte obiecte ale satisfacerii nevoilor la o dimensiune materială a vieţii, ele provenind mai curând din cultura nematerială.

            2. Cultura nematerială primeşte la unii filosofi şi numele de cultură spirituală, pentru a sublinia că realizările ei nu derivă din grija omului de a supravieţui. În ierarhia nevoilor propusă de Maslow, ele ar corespunde nevoilor superioare (de siguranţă, de iubire sau apartenenţă, de stimă şi de autorealizare), dar mai puţin presante pentru a motiva comportamentul, aşa încât unele dintre realizările culturii spirituale ale unui popor nu sunt asimilate de majoritatea indivizilor.  

            Cultura nematerială este formată din următoarele componente:

a.      Componente cognitive – idei, cunoştinţe, opinii, teorii ştiinţifice

b.      Componente axiologice - valori; valorile sunt obiectele dezirabile, care determină indivizii unei culturi şi ai unei epoci să îşi orienteze comportamentul pentru obţinerea unora dintre ele, în funcţie de predominanţa lor într-o societate. După Tudor Vianu, există valori economice, vitale (de exemplu, sănătatea), juridice, politice, teoretice, estetice, morale şi religioase, numai primele două fiind de natură materială, iar celelalte spirituale (Introducere în teoria valorilor, Ed. Eminescu, 1982, pp. 77-81).  Astfel, în epoca Renaşterii, valoarea estetică era predominantă, lucru dovedit de înflorirea artelor, iar într-o societate războinică precum Sparta antică, era urmărită îndeosebi valoarea etică a curajului.

c.       Componente normative – legi, obiceiuri, moravuri.

d.      Componente simbolice – simboluri sau semne convenţionale, care dobândesc semnificaţii în cadrul unei societăţi – cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte, limba. De exemplu, sunetele articulate care alcătuiesc convenţional cuvântul „casă” capătă semnificaţia de casă în comunitatea vorbitorilor de limbă română. Drapelul unei ţări este un obiect cu încărăctură simbolică, salutul este un gest simbolic etc.

Simboluri ale vanităţii reprezentate de pictorul flamand Pieter Boel (1626-1674), reflectând componentele culturii epocii sale

Temă: care sunt componentele axiologice ale culturii româneşti? (alcătuiţi un text de circa 5-10 rânduri, în care să identificaţi şi descrieţi trei componente axiologice)

            Componentele culturii nemateriale sunt realizate fie de cultura cultă sau înaltă, fie de cultura populară. Cultura înaltă este prezentă în societăţile în care activităţile intelectuale şi artistice se specializează şi în general poartă marca unor autori. Întâlnită la populaţiile arhaice, cultura populară nu este desprinsă de elementele culturii materiale, tinzând să joace rolul de ornare şi explicare a vieţii unei comunităţi bazată aproape indistinct pe elemente materiale şi spirituale. Creaţiile culturii populare sunt anonime şi colective, fiind deschise la modificări, în cazul produselor literare prin interpretarea lor, de exemplu, în cazul baladei Mioriţa, se cunosc peste două sute de variante diferite. Cultura populară are forma unei culturi de masă, fiind produsă şi asimilată de o anumită populaţie, în vreme ce cultura înaltă poate deveni cultură de masă în societăţile civilizate în care devine obiect al unei educaţii specializate. De exemplu, cunoştinţa teoretică din astronomie despre forma rotundă a pământului poate deveni parte a culturii de masă prin livrarea educaţiei ştiinţifice majorităţii populaţiei. Când cultura populară este transmisă prin educaţie, ea îşi pierde specificul popular şi devine parte a culturii înalte în domeniul studiilor etnografice şi de folclor.

            Originea miturilor se află în creaţia populară. Drept urmare, ele nu sunt explicaţii savante ale realităţii, ci modalităţi prin care omul arhaic îşi dobândea înţelegerea existenţei sale. În plus, miturile jucau rolul de ordonare a acestei existenţe, fiindu-le ataşate practici religioase. În unele culturi, miturile au căpătat în cele din urmă o formă fixă, fiind integrate în cărţi sacre. Un exemplu de mit scris este cel al morţii şi învierii lui Baal, zeu fenician. Religia feniciană era politeistă, unii dintre zei având trăsături negative, aşa cum se întâmplă şi cu Yam, zeul care îl ucide pe Baal, fiul zeului suprem El. Fenicienii erau o populaţie de origine semitică, fără să înfiinţeze un stat unitar, ci numai cetăţi-stat. Iniţial, fenicienii ocupau partea nordică al Palestinei, la ţărmul Mării Mediterane, alcătuind o civilizaţie maritimă, iar ulterior, printr-o migraţie lentă şi războaie sporadice, s-au extins până în Mesopotamia. Mitul lui Baal datează din secolele XIII-XIV şi a fost identificat parţial pe nişte tăbliţe descoperite la Ras Shamra (Nordul Siriei), fosta cetate feniciană Ugarit. Baal era considerat zeu al fertilităţii, al vremii, ploii, vântului, fulgerului, al anotimpurilor, războiului şi patron al corăbierilor. Din lectura următorului fragment din mit, se poate deduce prezenţa unor componente ale culturii nemateriale, fiind o ilustare a faptului că mitul este o formă a culturii.

            Ştim că viteazul Baal şi-a dat duhul, că craiul, stăpânul pământului s-a prăpădit. Dar iată că viteazul Baal va învia şi craiul pământului, stăpânul lui, trăieşte. Căci într-un vis, într-o arătare de noapte, zeul El cel milostiv, ziditorul tuturor făpturilor, a văzut că din ceruri cădea o ploaie de untdelemn, şi în râuri curgea miere. Atunci zeul El a grăit:

            „Iată, ştiu acum că viteazul Baal este viu, că regele, stăpânul pământului trăieşte!”

            Într-un vis al milostivului zeu El, într-o arătare de noapte a Ziditorului făpturilor, ploua din ceruri untdelemn şi mierea curgea pâraie.

            Zeul El cel milostiv se înveseli, puse piciorul pe treapta tronului său şi înălţă fruntea, râse şi, dregându-şi glasul, zise:

            „Acuma pot să stau jos şi să mă odihnesc, iar inima mea poate să se liniştească în pieptul meu. Căci Baal cel viteaz trăieşte, regele pământului vieţuieşte!”

(v. Tăbliţe de argilă, Scrieri din Orientul Apropiat, traducere C. Daniel, Ed. Minerva, 1981, pp. 184-5)

 

Statuie a lui Baal descoperită la Ugarit, sec. XIV-XII