Cultură şi mitologie(1): Lecţie introductivă

Cultură şi mitologie

1.

Lecţie introductivă

            Dacă ne raportăm la înţelegerea comună, termenii „cultură” şi „mitologie” pot fi puţi în relaţie unul cu celălalt în două moduri opuse:

            - fie sunt văzuţi ca fiind asociaţi în mod intim, deoarece, din câte ştim despre mitologie (povestiri savante despre zei, opere de artă care reprezintă divinităţi ori monumente arhitectonice din diverse colţuri ale lumii închinate zeilor etc.), cunoaşterea ei ar trebui să aparţină unui om care a dobândit o cultură vastă şi diversă.

            - fie sunt văzuţi ca unii contradictorii, atunci când presupunem că omul cu o cultură elevată şi astfel inteligent nu poate crede în mituri, aşa cum nu poate fi nici superstiţios. În cazul de faţă, mitologia este înţeleasă ca o adunătură de închipuiri umane despre o realitate divină improbabilă, capabile să stârnească imaginaţia unor persoane cu o inteligenţă mai puţin evoluată.

            Nu mai puţin, în oricare dintre cele două variante de interpretare a termenilor, există posibilitatea ca unii indivizi să nu accepte ca fiind folositor să acorde interes culturii sau mitologiei, deoarece miza lor în viaţă este atingerea bunăstării, iar ea nu depinde de înzstrarea cu o cultură bogată sau săracă (doar învăţăm din şcoală despre poeţi săraci cu o cultură vastă) şi nici de credinţa sau necredinţa în mituri, cum nici de cunoaşterea lor (la ce ne-ar ajuta să cunoaştem mitul indian al creării lumii? Sau, cum ştim că „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi-n traistă”, urmărirea scopului bunăstării nu poate fi ajutată de credinţa într-o divinitate).

            Pentru schimbarea acestei înţelegeri comune a relaţiei dintre cultură şi mitologie, cât şi pentru aprecierea utilităţii ambelor, este nevoie numai să privim peisajul la fel de comun tuturor al oraşelor în care trăim. Luăm ca exemplu, reprezentarea oraşului Amsterdam de către pictorul Johannes Spohler (sec. XIX-XX). 

            În imagine, descoperim trei coordonate ale vieţii oraşului în care oamenii sunt prinşi în pofida faptului că sunt toţi capabili să se mişte de unii singuri, urmărind, presupunem, scopuri proprii. Cele trei coordonate sunt:

            - natura

            - cultura

            - religiozitatea

[v. Laan van der, Dom H., The play of forms: Nature, Culture and Liturgy, Leiden: Brill, 2005, trad. engl. a volumului Het vormenspel der liturgie, 1985]

            Natura pare să cuprindă întreg peisajul prin lumina răspândită peste tot, deşi formele sale biologice, reprezentate de copaci, sunt puţine, cerul este acoperit de construcţiile umane, iar apa este constrânsă de canal şi pod să curgă altfel decât ar face-o în starea ei naturală.

            Prin raportare la natură, cultura apare ca o cucerire a naturii de către om, pentru a-i face posibilă viaţa: podul din centrul imaginii este ca un simbol al puterii omului de a stăpâni forme ale naturii care izolează oamenii unii de ceilalţi şi împiedică formarea unei comunităţi. La fel, barca este semn al puterii omului de a circula într-un mediu inaccesibil natural, câtă vreme nu suntem fiinţe acvatice, iar roaba sau căruţul împins de bărbatul din imagine reprezintă puterea ingeniozităţii umane de a depăşi constrângerile sale biologice. Greul din natură devine uşor prin folosirea inteligenţei umane, la fel cum automobilul şi alte mijloace de transport apropie oamenii despărţiţi de natură unii de ceilalţi ori mijloacele de comunicare permit transmiterea unor mesaje şi stabilirea unor relaţii, altminteri imposibile din cauza spaţiului limitat ocupat de fiecare individ. Cu aceeaşi însemnătate  de cucerire a naturii pot fi privite casele şi veşmintele oamenilor, modalităţi umane de a obţine adăpostul şi confortul imposibile în natură.

            În plus, mai există şi o altă semnificaţie a culturii, pe care o putem deduce din faptul că nici podul, nici casele ori veşmintele nu apar ca simple mijloace necesare de a înfrânge natura. Podul ar fi putut fi realizat mai simplu, să spunem printr-o pasarelă de lemn, casele puteau fi lipsite de ornamentele  vizibile la nivelul acoperişului, iar oamenilor le era suficient să se apere de frig prin veşminte fără o croială anume şi fără să aibă o altă culoare decât cea a materialelor folosite. Spunem că toate acestea  conţin o anumită expresie impusă de oameni ca urmare a unor credinţe despre ceea ce este frumos şi acceptabil într-o anumită comunitate. Pentru veşminte, presupunem că sunt nişte norme impuse anonim de nişte tradiţii vestimentare specifice timpului respectiv -  perioada de întâlnire a secolelor XIX-XX - şi spaţiului respectiv, oraşul olandez Amsterdam. Casele şi podul răspund unor norme arhitectonice şi artistice cărora le putem găsi sursa în tradiţia artistică a epocii, ţării şi oraşului, probabil impusă de anumite personalităţi identificabile, la rândul ei folosind tradiţii artistice anterioare din alte locuri. Aşadar, cultura nu este numai o cucerire a naturii, ci şi o modalitate prin care o comunitate umană îşi manifestă particularitatea în mod involuntar şi voluntar, când este vorba despre tradiţia artistică.

            Religiozitatea apare în fundalul imaginii prin turnul înalt al unei biserici. Deşi o putem integra printre alte creaţii culturale ale omului, precum casele şi podul, biserica se diferenţiază prin faptul că nu oferă precum celelalte mijloace pentru ca omul să stăpânească natura, nici nu poate fi redusă total la o interpretare a valorii umane a frumosului. Ea face parte din cultura comunităţii sub forma imprimării unei forme specifice de raportare a omului la Dumnezeu, dar fiinţa divină depăşeşte omul laolaltă cu toate realizările sale.

            În această imagine, biserica abia de se zăreşte, iar oamenii din bărci şi de pe poduri, văzându-şi de interesele lor, par să o ignore. Cu toate acestea, este cea mai înaltă construcţie a comunităţii şi putem presupune că omul aplecat asupra interesului propriu nu este suficient de absorbit de acel interes încât să creadă că activităţile sale au valoarea supremă simbolizată de turla bisericii. Oamenii se ştiu stăpâni pe lucrurile şi vorbele lor, dar în acelaşi timp se ştiu stăpâniţi de o fiinţă divină mai înaltă decât ei. Mai mult, în cazul altor comunităţii umane, aşa cum este satul românesc, întreaga aşezare este organizată în jurul Bisericii şi cimitirului, adică, aşa cum interpretează Lucian Blaga, avându-l în centru pe Dumnezeu şi morţii, oameni ajunşi într-o altă realitate decât cea umană (v. Blaga, L. Geneza metaforei şi sensul culturii, în Opere IX, Bucureşti: Editura Minerva, 1985, p. 339). Mai mult decât atât, filozoful român susţine că satul este plin de „locuri mitologice”, în sensul în care casele, apele, fântânile, troiţele sunt socotite de comunitate ca având o valoare mai presus decât cea atribuită de om în scopul confortului sau exprimării frumosului. Întorcându-ne la peisajul urban olandez, putem afirma că orăşenii întorşi cu faţa de la biserică şi ignorând-o sau fiind lipsiţi de credinţă în Dumnezeu, rămân prinşi în locul său mitologic. Dacă nu altcumva, măcar prin faptul că aplecarea lor asupra vieţii şi bunăstării proprii este înţeleasă şi ca o modalitate de a întoarce spatele de la o religiozitate care ne vorbeşte despre o altă viaţă şi despre necesitatea de a ne gândi la viaţa semenilor noştri.

            Din toate cele expuse anterior, rezultă că este greşit să credem că suntem numai parte a naturii, iar celelalte două componente ale peisajelor noastre, cultura şi mitologia pot fi ignorate sau alese în funcţie de voinţa noastră. Este aşadar incorect să spunem despre o persoană că are cultură sau are credinţă. Cu toţii suntem de fapt şi în cultură, şi în credinţă sau mitologie, la fel cum suntem în natură, chiar dacă nu suntem cu toţii conştienţi sau nu dorim să cunoaştem ori să ne asumăm aceste coordonate ale vieţii umane.  Prin urmare, un punct de apropiere dintre cultură şi mitologie este tocmai faptul că ambele sunt cadre în care ne desfăşurăm existenţa.

            Diferenţa dintre cele două constă în faptul că prima, cultura, este o sumă a realizărilor umane, printre ele având cea mai mare valoare realizările artistice şi alte manifestări intelectuale, întrucât exprimă cel mai bine aportul uman adus naturii, dar cuprinzând deopotrivă şi obiceiurile, ideile şi comportamentele sociale ale unei anumite comunităţi, situaţie în care vorbim despre o pluralitate de culturi. Mitologia este şi ea o parte a acestor realizări, fiind ca ştiinţă a miturilor sau  istorie a religiiilor un domeniu al culturii relevant pentru a descifra modul în care s-au raportat şi se raportează oamenii la divinitate şi prin ea la ceilalţi oameni, la lumea înconjurătoare şi la ei înşişi. Miturile nu reprezintă explicaţii prin imagini şi povestiri ale realităţii divine şi umane din timpurile când nu exista ştiinţa modernă şi care ar supravieţui în rândul oamenilor simpli ori chiar iraţionali, întrucât sunt lipsiţi de o educaţie ştiinţifică. Ele nu stau alături de poveşti sub semnul lui „a fost odată ca niciodată”, ci sunt forme de interpretare a lumii divine şi umane prezente încă în conştiinţa umană. Mircea Eliade vorbeşte chiar despre faptul că omul modern actual areligios este derivat din vechiul om religios (homo religiosus), în inconştientul nostru păstrând viziunea mitologică din epocile trecute.

            Am afirmat anterior că omul, chiar trăind la oraş, se află în natură, cultură şi mitologie. Este nevoie de o precizare a limbajului în privinţa acestei integrări. Când spunem că suntem „în” aceste cadre, nu ne putem gândi la o integrare spaţială, ca şi cum am fi simultan în trei încăperi. Mai curând, cele trei se află în noi, astfel încât, dacă răspundem poruncii de a ne cunoaşte pe noi înşine, o inscripţie la tempplul grecesc din Delfi preluată de filosoful Socrate, le vom afla pe fiecare. Răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?” nu poate conţine caracteristici aparţinând unui eu desprins de lume, ci vor fi trăsături care ne aparţin întrucât suntem parte a naturii, culturii şi realităţii mitice.

[v. Cassirer, E., An essay on man, trad. eng., Yale University Press, 1944, p. 87;

v. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti: Humanitas, 1992]

Temă:

Alcătuiţi un text scurt prin care să prezentaţi câte două caracteristici personale datorate existenţei în natură, cultură şi în realitatea mitico-religioasă.