Botezul casei

Aspectul misionar al creştinismului stă fără îndoială la originea sa, pentru că Isus Christos însuşi este prezentat în evanghelii într-o călătorie misionară, la fel şi apostolii pe care îi trimite să răspândească „vestea bună” în Israel. Spre o misiune la care poate participa oricine şi oriunde trimite şi versetul „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20).

Ar fi însă greşit să se creadă că misionarismul sau caracterul itinerant presupus de acesta constituie miezul creştinismului. Pentru că, din nou din evanghelii, îl vedem pe Isus Christos călătorind spre a fi împreună cu oamenii în casele lor. De altminteri, misiunea lui Christos se desfăşoară în întregime într-o casă, „Casa lui Israel”. Casele în care locuieşte sunt pline de oameni, dar şi de mâncare şi băutură, fiindcă expresia „Casa lui Israel” nu este o noţiune abstractă, ci numele dat unui popor alcătuit din oameni care, odată cu sfârşitul exodului din Egipt, trăiesc în case şi, da, mănâncă şi beau. Prescripţiile legii iudaice erau menite tocmai să arate cum Dumnezeu este prezent în casele sau gospodăriile oamenilor, adunându-i în căsătorii. De asemenea, să arate cum hrana şi băutura nu pot fi nici ele scoase în afara divinului, întrucât nu o idee măreaţă izvorâtă dintr-o concepţie atee bine argumentată îl poate înfrunta pe Dumnezeu, ci mai degrabă convingerea că binele corpului aparţine exclusiv omului. În binele sau răul corpului este omul întreg, în minte numai o parte din el. Aşa ne şi explicăm de ce indiferenţa faţă de religie se manifestă cu precădere în societăţile apte să asigure binele corpului şi mai puţin în cele care vehiculează ateismul ca doctrină de stat.

Isus Christos nu desfiinţează Legea mozaică nici sub aspectul recunoaşterii divinului în casele oamenilor. Euharistia anticipată în gestul frângerii pâinii de către Isus Christos este până la urmă trecerea în sfera divinului a binelui corpului de a se hrăni şi a bea, de care omul se îngrijeşte în afara bisericii în fiecare zi.

Astfel, individul creştin este pe drumul misiunii spre a fi în casă în chip divin. Mai mult, am putea spune că individul nu reprezintă în creştinism o fiinţă abstractizată până la stadiul de a fi o conştiinţă, ci una care locuieşte undeva, care mănâncă şi bea. Chiar şi asceţii şi anahoreţii creştini locuiesc în chiliile lor, nu sunt pe drum, iar peregrinul se îndreaptă către casele Domnului. Viziunea nu este greşită, pentru că, în ciuda deprinderii intelectualiste de a ne considera conştiinţe, istoria vieţii fiecăruia şi însăşi conştiinţa noastră ne amintesc mereu că am fost şi suntem în case şi printre oameni, că mâncăm şi bem.

Ritualul sfinţirii caselor poate fi privit ca o confirmare a acestei perspective asupra individului. Casa primeşte şi ea botezul pe care l-a primit individul solitar, atunci dezbrăcat de orice lucru din lume, aşa încât să afle că dezbrăcarea sa a fost menită locuirii în divin printre oameni, la adăpostul casei şi îngijindu-se de mâncare şi băutură.