Categorii

Wednesday, December 24, 2014

Sus la poarta Raiului

În ortodoxie, Iosif nu este sfânt şi are o apariţie mai slabă în cultura populară decât în cel catolic.Cu siguranţă, adevărul teologic despre Isus Christos ca Fiu al lui Dumnezeu justifică întru totul această apariţie slabă a celui căruia Evangheliile însele îi acordă un rol important în povestirile despre naşterea lui. Atât de important, încât Evanghelia după Matei revendică descendenţa mesianică a  lui Isus Christos din familia regală davidică alcătuind o genealogie care coboară la Iosif.

Este de apreciat forţa adevărului teologic asupra modului de a înţelege naşterea lui Isus Christos. El a impus o lectură diferită a relatărilor evanghelice. Cultura populară ortodoxă veche a unor credincioşi care nu aveau acces la lectura cărţilor sfinte nu vorbeşte însă despre influenţa adevărului teologic, cât despre faptul că el s-a găsit în acord cu ceea ce ei puteau gândi despre om şi Dumnezeu.

Ordinea nu este întâmplătoare, pentru că omul este de fapt singurul cunoscut în rândul poporului neinstruit teologic. Dumnezeu este cunoscut numai întrucât pătrunde în cunoaşterea omului. Cel mai limpede, Dumnezeu apare atunci când ajungem la cunoaşterea morţii omului. Altminteri, în viaţa lui, divinitatea apare discret în întorsăturile sorţii - 'asa a vrut Dumnezeu' -, ba încă şi mai discret, aproape confundându-se cu acţiunile pur umane, când se petrec diversele fapte cu prilejul cărora se invocă fugitiv ajutorul divin. De aceea, povestirea naşterii lui Isus Christos stătea în preajma pericolului de a fi receptată numai ca o altă poveste despre om. Colindele de Crăciun par să cânte, într-adevăr, povestea unui om.

Este cu totul uman, bunăoară, să se cânte: "Sus la poarta Raiului, poarta Raiului/Paşte turma Tatălui/ turma Tatălui/...Dar la turmă cine sta, oare cine sta/ Sta chiar Maica Precista, Maica Precista...Lângă ea un legănel, da un legănel/Cu un copilaş în el, copilaş în el".

Aflăm din versuri că o mamă îşi poartă copilul undeva sus, unde paşte turma tatălui. Că toţi trei sunt personaje divine, nu oameni, trebuie să fi fost limpede în cultura populară puţin sensibilă la disputele teologice despre ce înseamnă a fi dumnezeu. 

Puţin credibil însă că personajele divine sunt asimilate omului, cu singura diferenţă că ele ajung mai sus decât o poate face omul, la poarta Raiului. De ce? Pentru  că Tatăl, deşi umanizat prin turma lui, se află el însuşi sus, iar mama şi copilul trebuie să îl caute, deşi taţii umani se află mereu dincoace de toţi, în locul unde vin mamele şi de unde pleacă generaţile de urmaşi. 

Depărtarea credinţei populare de naşterile umane poate fi privită ca un semn că ea a a putut descoperi divinul şi la acel nivel al existenţei omului în care nu este invocat ajutorul divin şi el nu se află încă în preajma morţii. Mama care îşi poartă cu grijă copilul nu lucrează nimic şi nu moare, de vreme ce tocmai a ocolit moartea prin durerile facerii. Ea nu este încredinţată vieţii concepute popular prin ritmurile muncii pământului şi mânării turmelor, nici morţii străbătute de Dumnezeu. În această stare de neatârnare de nimic şi de nesiguranţă, mama şi pruncul îşi găsesc drumul către Dumnezeu, chiar întorşi fiind unul către celălalt prin grija maternă. Sau, altfel spus, când oamenii nu sunt prinşi cu totul nici în viaţă, nici în moarte, ci se regăsesc numai printr-ai lor în legături de iubire, se află la poarta lui Dumnezeu.

Nu se află prinşi nici în viaţă, nici în moarte, când muncile vieţii îşi dovedesc neajunsurile, ori când omul nu este suficient de aproape de moarte pentru a nu-i mai fi teamă de ea. Lucruri uşor de înţeles odată cu sărbătorirea Crăciunului în timpul iernii, când muncile trăiesc mai mult prin rezultatele lor, iar viaţa se restrânge în adăposturile oamenilor şi animalelor. Astfel, deşi de Crăciun este sărbătorită naşterea lui Dumnezeu, ea trebuie să fi fost înţeleasă ca o renaştere a omului din neajunsurile sale, pe urmele mamei şi pruncului care străbat drumul invers către tată şi regăsesc un părinte nemuritor în locul celui muritor de la care porniseră.

Creştinismul însuşi nu spunea ceva diferit faţă de credinţa populară, de vreme ce Isus Christos se năştea pentru a fi omul fără tată şi dumnezeul fără dumnezeu, o dezordine alungată prin înviere, dar mai întâi prin predicarea iubirii.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.