Religiozitatea ortodoxă împotriva secularismului

Deşi vorbim despre o singură Biserică ortodoxă în România, religiozitatea românească nu este unică, ci se divide în religiozitatea ecleziastică şi cea monahală. Ambele au un nucleu dur şi o sferă mai slabă de influenţă.

Nucleul religiozităţii ecleziastice îl constituie ierarhia Bisericii Ortodoxe şi reţeaua de biserici comunitare. Religiozitatea ecleziastică are, prin nucleul său, misiunea de a realiza legătura dintre creştinism şi populaţia privită colectiv, fie că este vorba de naţiunea întreagă sau de comunităţile locale de credincioşi, aşa încât oamenii să îşi reglementeze viaţa potrivit normelor creştine, fie ritualice, fie morale.

Sfera mai slabă de influenţă o reprezintă totalitatea credincioşilor care îşi recunosc calitatea de membri ai Bisericii naţionale sau ai bisericilor locale. Recunoaşterea nu implică şi participarea activă la religiozitatea ecleziastică. În special în cazul  populaţiei de la sate, mulţi dintre credincioşi refuză participarea la serviciile religioase şi nu adoptă ca norme de viaţă principiile morale creştine, dar recunosc funcţia importantă a preotului în viaţa colectivităţii şi nu pun la îndoială necesitatea de a participa la sărbătorile importante şi de a beneficia de botez, cununie, sau de ritualurile de înmormântare. În mediul urban, unde comunităţile sunt prea numeroase şi prea extinse spaţial, nu se mai poate identifica rolul preotului pentru o colectivitate anume, chiar dacă ea este arondată unei parohii, astfel încât se păstrează numai fidelitatea faţă de sărbători şi ritualuri. Din cauza unei implicări religioase slabe, populaţia din sfera mai largă a religiozităţii ecleziastice nu poate împărtăşi scopurile naţionale ale nucleului dur, iar cei care le contestă nu recunosc în această atitudine o opoziţie faţă de condiţia lor de credincioşi.

Religiozitatea monahală are ca nucleu dur ansamblul mănăstirilor, duhovnicii din interiorul acestora şi pustnicii. Misiunea mănăstirilor este înălţarea spirituală a membrilor lor potrivit principiilor creştine. Mesajul transmis populaţiei este unul similar, credincioşii sunt priviţi ca indivizi, nu ca o colectivitate şi li se cere asumarea individuală a unei vieţi ritualice şi morale de tip creştin.

Sfera mai slabă de influenţă este formată din credincioşii care îşi pun problema să execute anumite ritualuri sau să trăiască moral în aşa fel încât viaţa lor să fie considerată drept una creştină. Manifestările religioase ale acestei sfere sunt pelerinajele la mănăstiri, grija continuă ca modul de a te comporta să fie unul creştin, lecturarea învăţăturilor duhovnicilor, închinarea la moaşte, procurarea apei sfinţite, simplele gesturi ritualice de închinare înaintea bisericilor sau purtarea icoanelor în portofel ori maşină.  Diferenţa dintre sat şi oraş nu mai contează în cazul unei astfel de religiozităţi. Din exemplele de manifestări enumerate, este limpede că există modalităţi superioare şi inferioare de trăire a unei astfel de religiozităţi şi de interpretare a mesajului ei de a trăi creştinismul în mod personal, dar această situaţie nu presupune că religiozitatea de tip monahal este inexistentă în cazul celor care recurg la formele slabe, uneori numai mecanic.

Este România o ţară ortodoxă? Pe baza încadrărilor anterioare ale credincioşilor, răspunsul este categoric afirmativ. Un răspuns negativ ar fi motivat numai pe baza slabei participări a credincioşilor sau, în sens larg, a românilor botezaţi la cele două tipuri de religiozitate generate de ortodoxie. Totuşi, cunantificabil, numărul acestora este foarte mic în rândul cetăţeilor ţării, cel mult în jur de 10% din totalul creştinilor ortodocşi. Existenţa unei ostilităţi largi faţă de Biserică nu poate fi susţinută decât prin încadrarea greşită a credincioşilor din sferele slabe ale celor două tipuri de religiozitate în rândul opozanilor, când, de fapt, ei sunt desprinşi numai de nucleele dure şi de acţiunile sau opiniile acestora. Cum religiozitatea nu priveşte decât într-o mică măsură opiniile indiviziilor despre Biserică, existenţa unor curente largi de opinie ostile ei nu înseamnă o sporire a lipsei religiozităţii.

Există un conflict între cele două tipuri de religiozitate? Cele două nuclee nu se află, evident, în conflict, Biserica Ortodoxă Română absorbind si acceptând mişcările monahale care, prin mesajul adresat credincioşilor în mod individual, îi atrag spre o viaţă de credinţă  diferită de cea comunitară. De asemenea, este absorbită şi figura duhovnicului care, prin modul său auster de viaţă, se opune în mod clar opulenţei unora din reprezentanţii religiozităţii ecleziastice. La rândul lor, duhovnicii ortodocşi menţin unitatea credincioşilor prin faptul că valorile fundamentale cărora le sunt fideli, retragerea din lume, sărăcia şi smerenia, sunt asumate în mod exemplar şi autentic, astfel încât nu i-ar putea îndruma pe adepţii lor să fondeze o mişcare sectară în lumea de care este mai apropiată religiozitatea ecleziastică. De asemenea, nu permit invidia faţă de bogăţiile clericilor şi nu vor să îşi impună autoritatea spirituală în sânul Bisericii, mulţumindu-se să fie îndrumători personali ai indivizilor, nu ai unor colectivităţi. Din acest motiv, s-ar putea afirma că duhovincilor li se datorează menţinerea religiozităţii româneşti în cadrul aceleiaşi Biserici.

Mai mult, religiozitatea monahală în ansamblu este cea care face inutile atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe venite din exteriorul ei, dar şi din interior, prin comportamentele clericilor dezaprobate pe scară largă, sau prin asocierile politice ale înalţilor ierarhi. De altfel, acest tip de religiozitate monahală este cel mai larg răspândit în România şi are o tradiţie îndelungată în spiritualitatea populară, drept dovadă existenţa numeroaselor mănăstiri din epoci în care educaţia religioasă sau seculară în rândul populaţiei era aproape inexistentă. În schimb, religiozitatea ecleziastică s-a consolidat numai în ultimele două secole şi a avut o perioadă lungă de stagnare în epoca comunistă.

Acuzatorii ortodoxiei fac greşeala de a nu distinge cele două tipuri de religioziatate, astfel încât atacurile lor fie sunt aprobate de credincioşii din sferele largi, fie nu sunt asumate până la capăt. Opoziţia totală faţă de Biserică devine în cazul credincioşilor de tip monahal o problemă personală, ei resimţind legătura cu religia la nivel individual, nu colectiv. Este, de aceea, ca şi cum ai cere unui individ să îşi abandoneze modul personal de a trăi în favoarea a nimic altceva. Nimic altceva, pentru că în general este greu să găseşti alte moduri de a trăi viaţa personală în profunzimea presupusă de religie, iar, în cazul României, nu există o tradiţie seculară a unor moduri de viaţă elevate, de vreme ce nu există o istorie culturală românească. Formele de viaţă introduse recent în ţară din lumea occidentală rămân străine spiritualităţii româneşti şi de cele mai multe ori sunt asumate superficial, numai la nivelul bunăstării economice.

Prin urmare, cele două tipuri de religiozitate nu îngăduie secularizarea societăţii româneşti, cum nu au făcut-o nici în alte ţări ortodoxe. Dacă socotim că secularismul este o cale către progresul societăţii, nu trebuie să uităm că folosim cuvântul „societate” în sens abstract. De fapt, există tipuri diferite de societăţi, iar existenţa unor societăţi majoritar ortodoxe cu cele două tipuri de religiozitate nu poate fi negată în numele unei abstracţii şi a argumentelor la fel de abstracte despre cauzele progresului. Experimentul comunist de a redefini societăţile în numele idealurilor socialismului s-a dovedit suficient de greşit pentru a demotiva chiar jocurile de idei cu abstracţiunea „societate”.