Unde întâlnim astăzi diavolul?

Dacă în răul oamenilor este prezentă o forţă malefică de dincolo de om, ea ar trebui să locuiască în tot ce este neintenţionat în om şi în lume.

Spaţiul lucrurilor neintenţionate de om este de fapt limitat, în ciuda faptului că evenimentul ca nou şi întâmplare domină existenţa modernă. Întâmplările relevante pentru om sunt cele produse sau surprinse de om, aşadar marcate de intenţia oamenilor de a le produce şi prezenta. Neintenţionată pare a fi numai moartea, deşi ea cade de asemeni în rândul întâmplărilor şi este uşor confundată cu restul acestora, care, oricât de neprevăzute ar fi, stau toate în puterea omului. De aceea, moartea altora sau cea proprie poate fi socotită un eveniment despre care ştim cum să vorbim.

Moartea proprie menţine însă imposibilitatea de a ne gândi în totalitate la ea ca la un eveniment uman intenţionat. Şi, prin urmare, ea este singura care oferă şansa cea mai mare răului demonic de a se manifesta în lumea modernă. Ce-i drept, şi în epocile trecute moartea şi damnarea veşnică îi înlesneau diavolului apariţia pură, fără a se confunda cu răul intenţionat al erorilor sau păcatelor omului. De pildă, frica de pedepsele iadului instrumentate de diavoli era o primă treaptă de religiozitate prescrisă în ascetismul răsăritean. Însă, în ascetism şi în creştinismul vechi se admitea deopotrivă că diavolul este prinţ al lumii de aici şi, ca atare, este peste tot prezent, în toate relele omului. Prezenţa cea mai clară a diavolului în pustiu şi în noapte, împărtăşind singurătatea asceţilor, arăta încă de pe atunci că, deşi prezent în lume, locul său este la marginile ei, unde se sfârşesc peisajele urbane modelate de intenţii umane.

Posibilitatea omului modern de  a umaniza şi spaţiile nelocuite trebuie să îl fi împins, din nou, în lumea din afară a morţii. Nu înseamnă că şi-a pierdut titulatura de prinţ al lumii acesteia, pentru că epitetul „demonic” sau „diabolic” ne ajută încă să calificăm atrocităţile inexplicabile în termeni umani, în ciuda apelului la explicaţiile psihologice. În lumea întâmplărilor despre care putem vorbi, se strecoară mereu crime abominabile a căror cruzime rămâne de fapt inexplicabilă. Nu pot fi altcumva decât diabolice detaliile unui omor în care criminalul depăşeşte intenţiile explicabile de anihilare a unui adversar prin variii metode de tortură. Exterminările în masă din epoca modernă sunt şi ele socotite diabolice.

Dacă admitem diabolicul, dar psihologia nu ne permite să calificăm astfel cea mai mare parte a răului produs în mod explicabil de om, ar urma ca diavolul să fi cucerit de fapt regiuni întregi ale activităţilor umane intenţionate. Ar trebui imaginat că domenii întregi ale vieţilor societăţii şi omului sunt de fapt în subordinea răului demonic la un nivel superior, chiar dacă dispare din justificarea relelor din regiunea inferioară, despre care putem vorbi în termeni umani.

Confiscarea unor regiuni mari ale umanităţii ar fi consecinţa directă a izolării diavolului în moarte. Stăpânirea umanităţii largi este aplicare a vastităţii morţii, acolo unde diavolul este în mod manifest stăpân al damnării. Dacă excludem diavolul din explicarea răului şi luăm ca termen numai moartea, este uşor să trecem de partea morţii multele activităţi ale omului modern care sunt incapabile să reprezinte viul omului. Nu ne trăim umanitatea în activităţile cotidiene dependente de lucrurile acumulate sau în acţiunile dictate de obţinerea lor, mai deloc în relaţiile întâmplătoare şi superficiale cu ceilalţi indivizi, datorită mijloacelor de comunciare, mai multe ca niciodată. Constatările la anumite etape ale vieţii că „nu am făcut ceea ce am vrut” pot fi preschimbate în afirmaţia „am făcut ceea ce a vrut altul”, iar altul absolut este altceva decât omul, dacă vrem să credem, diavolul.