Categorii

Monday, December 1, 2014

Patriotismul de pe urmă


Ţările a căror civilizaţie este suficient de puternică şi de veche îngăduie legitim cetăţenilor ei să îşi afirme individualitatea invocând de la început printre calităţile personale şi naţionalitatea. Nici pentru ei naţionalitatea nu este suficientă pentru a-i defini şi pentru a le fi motiv de mândrie, însă este legitim să se vadă de la început ca reprezentanţi ai unei civilizaţii.Este legitimitatea copilului de a se identifica drept urmaş al părinţilor lui, civilizaţia puternică şi veche determinându-le felul de a fi în mod similar.

În ţările lipsite de o astfel de civilizaţie, rămâne legitimă numai invocarea de la început a moştenirii unor tradiţii locale, nu similare, ci în strânsă legătură cu descinderea dintr-o anumită familie. Un individ se poate recunoaşte legitim ca originar din regiunea X sau Y a ţării, pentru că de acolo sunt părinţii lui şi acolo a trăit. A pune, de exemplu, calitatea de a fi român printre trăsăturile prime ale unui individ este o afirmaţie nelegitimă, câtă vreme nu există o venerabilă civilizaţie românească. 

Nu mai puţin, identificarea ca român devine legitimă când este amintită la sfârşitul exprimării altor calităţi individuale. Aşa se întâmplă când se vorbeşte despre personalităţile româneşti folosite ca argumente pentru existenţa unei veritabile civilizaţii româneşti: Eminescu, Enescu, Brâncuşi etc. Nu se spune despre ei - "a fost român şi poet, compozitor, sau sculptor de valoare", ci mai curând "iată, poetul ăsta de valoare, compozitorul sau sculptorul ăsta a fost român". Aşadar, mai înainte este ceva prin sine însuşi, iar apoi român. Şi, cel mai adesea, acest "prin sine însuşi" este dator unei alte civilizaţii decât cea românească. Putem numi acest caz ca un "patriotism de pe urmă", faţă de "patriotismul cel dintâi" invocat legitim de marile civilizaţii.

Se întâmplă şi ca o astfel de calificare finală ca român să aibă nuanţa unei judecăţi concesive - "a făcut asta şi cealaltă, DEŞI a fost român". Chiar şi în variantă concesivă, patriotismul de pe urmă poate insufla ataşamentul sau iubirea faţă de propria ţară. În plus, el poate inspira indivizii care îşi clamează naţionalitatea să caute să o dovedească la urma vieţii lor. Ar însemna să se trăiască pentru a fi români, acceptând că "prin sine însuşi" înseamnă adoptarea valorilor altor civilizaţii. În schimb, clamarea identităţii româneşti din capul locului şi din vârful buzelor face să răsune un fals patriotism "cel dintâi", care face imposibil să se mai audă şi autenticul patriotism de pe urmă.

No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.