Saturday, January 9, 2016

Filosofie - lecţia XV - Rousseau: Natura solitară a omului



FILOSOFIE
Lecţia XV

J.-J.Rousseau:
 Natura solitară a omului


            Întrebarea dacă omul este sau nu destinat vieţii comunitare în virtutea naturii sale priveşte existenţa omului, nu esenţa lui, aşa cum o face întrebarea „Ce este omul?”. Astfel, natura umană este privită în trecutul ei, de la începuturile sale biologice şi istorice; în  prezentul sesizat în individ, în relaţiile indivizilor şi în societatea formată de ei; precum şi în viitor, întrucât de aflarea prezenţei sau absenţei unei înclinaţii către viaţa comunitară poate depinde un proiect sau ideal al reformării societăţilor actuale.
            Pentru Rousseau (1712-1778), omul are dispoziţia naturală de a trăi în singurătate. În scrierea Emil sau despre educaţie, apărarea singurătăţii ia următoarea formă:

„Când cineva trăieşte singur, iubeşte mai bine oamenii; suntem ataşaţi de ei printr-un interes tandru, imaginaţia noastră dezvoltă farmecul unei societăţi”

În aceeaşi epocă, Diderot susţinea că „Numai omul rău trăieşte singur”.
[care ar putea fi motivele?]

 Aşadar, preferinţele pentru singurătate sau comunitate sunt egal posibile pentru omul actual. Nu ştim însă dacă ele derivă sau nu dintr-o înclinaţie naturală a omului în general sau sunt doar rodul unei reflecţii personale, ştiind că omul îşi conturează personalitatea tocmai desprinzându-se de ceea ce are în comun cu alţii. De vreme ce natura umană ar trebui să fie prezentă în toţi oamenii, iar oamenii actuali trăiesc împreună în cadrul diverselor societăţi, pentru a identifica o înclinaţie naturală către singurătate sau comunitate, ar trebui urmărit comportamentul dominant al omului, nu opiniile unor indivizi. În comportamentul omului actual, Rousseau citeşte nemulţumirea faţă de viaţa comunitară ori civilizată, indusă omului mai curând prin lege, decât prin folosirea unei posibile înclinaţii a indivizilor de a trăi împreună:

întreb care din două - viaţa civilizată sau cea naturală - este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o  trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostrum decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; imbinarea legilor divine si omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. ( Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni)

Opusul vieţii civilizate este viaţa naturală solitară, pe care omul o poate afla printr-o incursiune în el însuşi, realizată prin eliminarea tuturor formelor de civilizaţie din individ, inclusive a raţionamentelor, astfel încât se ajunge la sesizarea a două pulsiuni naturale:



Primul principiu poate fi numit al egoismului, el reprezentând un sine personal care nu este prin natura lui ostil sinelui celorlalţi oameni. În Rousseau judecat de Jean-Jacques, Rousseau însuşi recunoaşte că „cea mai dulce existenţă a noastră este relativă şi clectivă, iar sinele nostru adevărat nu este cu totul al nostru”. Trăirea în singurătate a sinelui descoperit în înclinaţia naturală a grijii faţă de sine nu este soluţia pentru a avea o viaţă fericită, cum, pentru Rousseau, culegător mai sus al opiniilor societăţii, nu este nici societatea. Era însă unul suficient pentru ca omul care trăia în viaţa naturală anterioară naşterii civilizaţiilor să poată trăi în singurătate. Rousseau îşi argumentează opinia prin reconstruirea a ceea ce ar fi putut reprezenta viaţa solitară a omului preistoric:


Lipsa dorinţei „de a face rău” se sprijină pe al doilea principiu, cel al repulsiei faţă de suferinţa semenilor. Cele două principii îi asigurau speciei umane sau omului natural supravieţuirea, chiar dacă fericirea lui consta numai în faptul de a nu suferi.

Cele două principii sunt alterate negativ de societate: 1. Sinele se amplifică în urmarea interesului egoist în dauna altora; 2. Dispariţia sau mai curând desensibilizarea faţă de suferinţele altora conduce la eliminarea celorlalţi care intervin în calea urmării interesului personal şi lipsa compasiunii pentru suferinţele provocate din atare motiv. Rezultatul comun este apariţia inegalităţilor sociale.



*

Rousseau se opunea viziunii lui Hobbes (Leviathan) care, în vederea asigurării păcii sociale, milita pentru supunerea faţă de  conducerea poltică a societăţii, din cauza „bine cunoscutelor înclinaţii ale umanităţii” spre comiterea răului şi a interdependenţei indivizilor umani.

În scrierea neterminată Starea de război, Rousseau îl acuză că Hobbes a confundat englezii din popor cu maniere sociale proaste şi prost crescuţi cu oamenii „naturali”, conducându-l la ideea de suveranitate politică ca antidot faţă de pofetele lor nesăţioase. Uitându-se prin fereastra sa din Londra, Hobbes „crede că a văzut omul natural”, dar el a văzut de fapt numai „un burghez din Londra sau Paris”. Rousseau crede că Hobbes a inversat cauza şi efectul, confundând un efect rău al vieţii civilizate cu depravarea „naturală”.


No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.