Filosofie - lecţia XXVIII - teoria morală deontologică

TEORIA MORALĂ DEONTOLOGICĂ

Immanuel Kant (1724-1804)

 

Teoriile morale teleologice răspundeau la întrebarea „cum pot duce o viaţă bună?” Teoria eudaimonistă răspundea că prin moderaţie raţională, teoria hedonistă că prin urmărirea plăcerilor şi prin absenţa durerii.

Teoria deontologică este interesată să răspundă la întrebarea „cum acţionez bine?” Întrebarea se deosebeşte prin aceea că dispare din ideea morală a unei vieţi bune orice nuanţă egoistă, nu vreau un bine pentru mine, ci vreau să ating binele, să iau parte la el prin acţiunile mele. Ascult de bine, în felul în care un om religios, de exemplu, creştin sau musulman, va asculta de prouncile morale religioase. Nu ascultă de ele pentru a avea o viaţă bună, dimpotrivă, porunca milei din islam înseamnă o pierdere a bunurilor proprii, împotriva ideii hedoniste de a căuta plăceri personale, iar porunca de a participa la un război sfânt poate fi adesea iraţională, împotriva moralei eudaimoniste.

Kant găseşte totuşi două lipsuri în morala religioasă: dacă o fiinţă supremă ne cere să facem binele, nu suntem noi înşine autorii binelui; dacă facem binele pentru o fericire veşnică, atunci noi nu mai vrem propriu-zis binele, ci acea fericire, o vrem în interesul nostru, aşadar redevenim egoişti.

Astfel, Kant crede că binele care ne poruneşte să îl realizăm prin acţiunile noastre se află în noi înşine şi poartă numele de voinţă bună, o voinţă care nu urmăreşte un obiect, ci doar să înfăptuiască binele. Urmând această voinţă, noi acţionăm din datorie, nu conform datoriei, adică datoria nu este străină de noi înşine. De exemplu, nu apreciem un soldat care doar se conformează poruncilor comandantului său, dar îi apreciem curajul celui care fără să primească o comandă îndeplineşte o faptă eroică.

Până la realizarea unei fapte bune, există următoarea succesiune:

Voinţa bună - maxima acţiunii (regula după care acţionez) - imperativul categoric de forma trebuie să -  acţiunea

Maxima acţiunii trebuie să fie ca o lege universală şi necesară. De exemplu, dacă vreau să salvez pe cineva de la înec, să pot spune: orice (universalitate) om este obligat să salveze viaţa altuia, nu se poate altfel (necesitate); dacă mă gândesc la interesul meu şi vreau să câştig mai mulţi bani, nu aş putea spune toată lumea trebuie să câştige mulţi bani, nu se poate altfel, deoarece câştigăm bani mereu în defavoarea altora.

Imperativul categoric are forma trebuie să sau nu trebuie să şi apare în conştiinţă în situaţii limită, când nu ai niciun interes pentru a acţiona bine. De exemplu, când un soldat nu se sinucide, deşi a rămas infirm, ar avea toată cariera compromisă şi ar avea curajul să o facă; dacă nu o face, el respectă legea universală care ne spune că oricine trebuie să-şi conserve propria viaţă

Opusul imperativului categoric este imperativul ipotetic: dacă vrei x, atunci trebuie să faci y. De exemplu, dacă vreau ca părinţii să-mi cumpere o maşină, atunci trebuie să învăţ. Un imperativ ipotetic nu are valoare morală, chiar dacă scopul lui este pozitiv.

Kant consideră că toate imperativele categorice pot fi reduse la forma:

Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea în persoana ta, cât şi în persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc

I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. N. Bagdasar, Bucureşti: Iri, 1995

De exemplu: mă folosesc ca mijloc când vreau să devin un om plăcut în societate, ca scop, când am grijă ca umanitatea din mine să fie educată; îmi folosesc mama ca mijloc când caut protecţia ei, ca scop când o ajut indiferent de consecinţele negative asupra propriei mele vieţi (de exemplu, este o pierdere semnificativă de timp).