Folosfie - lecția XXX - Concepția lui René Descartes despre om

 

 

 

Concepția lui René Descartes despre om

 

 

René Descartes (1596-1650) este filosoful care întemeiază curentul filosofic raționalist. Așa cum este sugerat prin numele său, acest curent promova rațiunea ca sursă primă a cunoașterii lumii și omului. Raționalismul se află în opoziție directă cu un alt curent filosofic, empirismul, care considera că experiența simțurilor este această sursă. Însă, raționalismul propus de Descartes se opusese mai întâi explicațiilor de tip religios integrate în filosfia scolastică. Ca elev al unei școli religioase iezuite, Descartes se familiarizează cu filosofia religioasă, după care se distanțează de ea, așa cum el însuși mărturisește în tratatul cu elemente autobiografice denumit „Expunere despre metodă,” publicat în 1637, inclusiv în limba franceză, aceasta în condițiile în care limba latină era singura limbă a filosofiei utilizată în Franța.

Îndepărtarea lui Descartes de filosofia scoalstică este motivată de filosof prin demersul de a căuta în el însuși puterea omului de a cunoaște lumea, fără ajutorul înțelepciunii divine cuprinse în scrierile sacre cu care filosofii anteriori rămâneau în acord. Viziunea scoalstică despre om nu nesocotea rațiunea, însă o considera subordonată adevărurilor divine, iar cercetarea naturii era pusă sub semnul îndoielii, fiindcă se întemeia pe cunoașterea nesigură a simțurilor. În epoca lui Descartes, atitudinea autorităților scolastice și religioase împotriva cercetării științifice a naturii a implicat și condamnarea ca eretici a unor oameni de știință precum Giordano Bruno, ars pe rug în 1600, sau a lui Galileo Galilei, care primește condamnarea pentru erezie sub forma întemnițării. Auzind de  condmnarea lui Galilei, persecutat pentru explicația heliocentrică a universului, Descartes abandonează în 1633 scrierea unor tratate științfice denumite Omul și Lumea.

În tratatele filosofice Discurs despre metodă și Meditații despre prima filosofie, Descartes urmărește să demonstreze că omul este în esența lui o ființă rațională autonomă. Nu respinge ideea religioasă că omul este creația lui Dumnezeu, însă consideră că divinitatea l-a înzestrat cu niște adevăruri raționale înnăscute prin care el să poată cunoaște în mod cert lumea înconjurătoare și pe el însuși. Prin urmare, cunoașterea rațională sau științifică este validată divin. Cu această validare divină, omul este capabil să subordoneze rațiunii informațiile primite pe calea simțurilor, astfel încât cunoașterea științifică a naturii nu s-ar mai situa în opoziție cu doctrinele filosofico-religioase, chiar dacă nu va ține cont de acestea.

Pentru a descoperi natura rațională a omului, Dscartes recurge la exercițiul filosofic denumit îndoială metodică. Pe parcursul unor meditații succesive, filosoful pune la îndoială toate cunoștințele umane cu un anumit grad de probabilitate, pentru a ajunge șa o cunoaștere clară și distinctă. Laolaltă cu aceste cunoștințe respinse, dispare și evaluarea omului ca ființă cu o existență fizică. La capătul îndoielii metodice, Descartes descoperă că îndoiala este cea mai certă cunoștință, iar cum aceasta este parte a rațiunii și cum rațiunea nu poate ființa fără să presupunem existența cuiva care o posedă, ar rezulta că omul se cunoaște pe sine ca ființă sau lucru cugetător. În cuvintele lui Descartes, „mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există.” Ultima deducție vrea să sublinieze faptul că omului nu poate fi considerat ca autor al existenței sale, datorând-o lui Dumnezeu, prin urmare, Dumnezeu este acela care îl creează ca ființă rațională. Dacă omul este prin esența lui un lucru cugetăror, rezultă că trupul îi aparține în mod accidental sau neesențial, iar Descartes îl va denumi drept lucru întins.

Viziunea lui Descartes despre om ca ființă cugetătoare implică faptul că rațiunii îi este acordat un statut superior corporalității și cunoașterii sensibile. În planul cunoașterii, așa cum am amintit, omul este determinat să ordoneze rațional cunoștințele sensibile furnizate de lucrul întins, eliminându-le pentru cele care nu pot fi raționalizate, cum s-ar întâmpla, de exemplu, cu informațiile despre gusturi sau despre căldură. În planul moralei, rațiunea va fi cea care va contrla voința, Descartes considerând că erorile morale sunt produse de fiecare dată din cauza faptului că voința umană se extinde dincolo de ceea ce rațiunea cunoaște că este îngăduit omului.

 

 

Bibliografie:

 

Descartes, R., Discurs despre metodă, Editura Academiei, 1990.

Gombay, A., Descartes, Blackwell Publishing, 2007.

Filosofie - lecţia XXIX - dreptatea distributivă

DREPTATEA DISTRIBUTIVĂ

John Rawls (1921-2002)

            Pentru a descoperi care este modul în care cetăţenii ar dori să se aplice dreptatea, John Rawls propune experimentul denumit „vălul ignoranţei.” Experimentul porneşte de la premisa că orice individ adoptă o viziune despre dreptate convenabilă situaţiei lui curente în societate (de exemplu, bancherul va dori să aibă mijloace legale pentru a recupera banii datoraţi de clienţi, cetăţeanul care are un nivel de trai scăzut, va dori ca statul să îi asigure nevoile primare). De aceea, pentru a vedea cum doreşte orice individ să se aplice dreptatea, este nevoie să uităm de calităţile prin care ne diferenţiem de ceilalţi indivizi.

            Astfel, în spatele vălului ignoranţei, plasăm datele părţilor care reprezintă cetăţeni reali:

·        Părţile nu cunosc:

o       Rasa, etnia, genul, vârsta, veniturile, bogăţia, înzestrările naturale, doctrinele niciunui cetăţean al societăţii sau ale generaţiei din istoria societăţii căreia aceşti cetăţeni îi aparţin

o       Sistemul politic al societăţii, structurarea pe clase sociale, sistemul economic sau nivelul de dezvoltare economică

·        Părţile cunosc:

o       Că indivizii din societate au doctrine diferite şi planuri diferite de viaţă; că toţi cetăţenii sunt interesaţi de obţinerea bunurilor de bază.

o       Că societatea este în condiţiile unei limitări moderate: este suficient loc pe unde să te mişti, dar nu suficient încât fiecare cetăţean să obţină ce doreşte.

o       Lucruri generale şi simţul comun despre viaţa socială umană; concluziile generale ale ştiinţei (incluzând economia şi psihologia) care sunt necontroversate.

            Lucrurile necunoscute de părţile implicate îl fac pe individ să nu considere că dreptatea ar însemna să i se confirme un privilegiu sau să fie ajutat să îşi compenseze inferioritatea, de exemplu, lipsa înzestrărilor naturale. Fără să cunoască mecanismele societăţii, nu va putea pretinde ca dreptatea să însemne, de exemplu, un sistem de pensii ori de venit minim garantat.

            Din lucrurile cunoscute, individul poate avea următoarele aşteptări:

1)      Oricine să fie liber să aibă propriile planuri de viaţă şi să îşi poată obţine bunurile de bază

2)      Că libertatea trebuie limitată egal tuturor, pentru ca toţi indivizii să aibă un spaţiu de manevră similar în cadrul societăţii limitate.

3)      Să se admită că indivizii sunt diferiţi, unii mai merituoşi decât ceilalţi, unii mai capabili decât ceilalţi.

Concluzia: indivizii vor dori o societate în care să fie liberi şi egali în dreptul de a-şi urmări propriile scopuri (şanse egale), însă punctul 3) îi va face să accepte situaţiile inegale ca recompensare a unor indivizi pentru meritele lor (de exemplu, soldatul va fi plătit mai bine decât funcţionarul de la primărie, de vreme ce are meritul de a-şi risca viaţa).

„Aceste principii formuleaza dreptatea ca un compus cuprinzand trei idci: libertatea. egalitatea şi recompense pentru activitatile ce contribuie 1a binele public.” (J. Rawls)

În atare situaţie, statul va trebuis să intervină în economie şi să distribuie veniturile societăţii pentru a asigura cetăţenilor merituoşi recompense şi bunurile de bază celor defavorizaţi. Astfel, dreptatea va însemna echitate, nu egalitate.

Se dă textul:

Prin inegalităti cel mai bine vom intelege nu orice diferente intre posturi si functii, ci diferenţe în privinta beneficiilor si raspunderilor de care sunt legate fie direct, fie indirect - precum prestigiul şi averea. Sau obligatia de a plati impozite. Jucatorii de fotbal nu protesteaza impotriva faptului ca exista posturi in echipa, precum portar, fundas si inaintas şi nici impotriva faptului ca regulile jocului specifică anumite atributii si sarcini. (J. Rawls)

În ce situaţie vor protesta jucătorii de fotbal din cauza diferenţelor din cadrul echipei?

Filosofie - lecţia XXVIII - teoria morală deontologică

TEORIA MORALĂ DEONTOLOGICĂ

Immanuel Kant (1724-1804)

 

Teoriile morale teleologice răspundeau la întrebarea „cum pot duce o viaţă bună?” Teoria eudaimonistă răspundea că prin moderaţie raţională, teoria hedonistă că prin urmărirea plăcerilor şi prin absenţa durerii.

Teoria deontologică este interesată să răspundă la întrebarea „cum acţionez bine?” Întrebarea se deosebeşte prin aceea că dispare din ideea morală a unei vieţi bune orice nuanţă egoistă, nu vreau un bine pentru mine, ci vreau să ating binele, să iau parte la el prin acţiunile mele. Ascult de bine, în felul în care un om religios, de exemplu, creştin sau musulman, va asculta de prouncile morale religioase. Nu ascultă de ele pentru a avea o viaţă bună, dimpotrivă, porunca milei din islam înseamnă o pierdere a bunurilor proprii, împotriva ideii hedoniste de a căuta plăceri personale, iar porunca de a participa la un război sfânt poate fi adesea iraţională, împotriva moralei eudaimoniste.

Kant găseşte totuşi două lipsuri în morala religioasă: dacă o fiinţă supremă ne cere să facem binele, nu suntem noi înşine autorii binelui; dacă facem binele pentru o fericire veşnică, atunci noi nu mai vrem propriu-zis binele, ci acea fericire, o vrem în interesul nostru, aşadar redevenim egoişti.

Astfel, Kant crede că binele care ne poruneşte să îl realizăm prin acţiunile noastre se află în noi înşine şi poartă numele de voinţă bună, o voinţă care nu urmăreşte un obiect, ci doar să înfăptuiască binele. Urmând această voinţă, noi acţionăm din datorie, nu conform datoriei, adică datoria nu este străină de noi înşine. De exemplu, nu apreciem un soldat care doar se conformează poruncilor comandantului său, dar îi apreciem curajul celui care fără să primească o comandă îndeplineşte o faptă eroică.

Până la realizarea unei fapte bune, există următoarea succesiune:

Voinţa bună - maxima acţiunii (regula după care acţionez) - imperativul categoric de forma trebuie să -  acţiunea

Maxima acţiunii trebuie să fie ca o lege universală şi necesară. De exemplu, dacă vreau să salvez pe cineva de la înec, să pot spune: orice (universalitate) om este obligat să salveze viaţa altuia, nu se poate altfel (necesitate); dacă mă gândesc la interesul meu şi vreau să câştig mai mulţi bani, nu aş putea spune toată lumea trebuie să câştige mulţi bani, nu se poate altfel, deoarece câştigăm bani mereu în defavoarea altora.

Imperativul categoric are forma trebuie să sau nu trebuie să şi apare în conştiinţă în situaţii limită, când nu ai niciun interes pentru a acţiona bine. De exemplu, când un soldat nu se sinucide, deşi a rămas infirm, ar avea toată cariera compromisă şi ar avea curajul să o facă; dacă nu o face, el respectă legea universală care ne spune că oricine trebuie să-şi conserve propria viaţă

Opusul imperativului categoric este imperativul ipotetic: dacă vrei x, atunci trebuie să faci y. De exemplu, dacă vreau ca părinţii să-mi cumpere o maşină, atunci trebuie să învăţ. Un imperativ ipotetic nu are valoare morală, chiar dacă scopul lui este pozitiv.

Kant consideră că toate imperativele categorice pot fi reduse la forma:

Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea în persoana ta, cât şi în persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc

I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. N. Bagdasar, Bucureşti: Iri, 1995

De exemplu: mă folosesc ca mijloc când vreau să devin un om plăcut în societate, ca scop, când am grijă ca umanitatea din mine să fie educată; îmi folosesc mama ca mijloc când caut protecţia ei, ca scop când o ajut indiferent de consecinţele negative asupra propriei mele vieţi (de exemplu, este o pierdere semnificativă de timp).

 

Filosofie - lecţia XXVII - aplicarea dreptăţii

MODURILE DE APLICARE A DREPTĂŢII

Diferit de problema surselor dreptăţii (dacă este naturală sau convenţională – problemă ridicată de sofişti) şi de cea a sensului dreptăţii – egalitate sau echitate (textele lui Aristotel şi Hume), se pune problema aplicării dreptăţii.

Întrebarea: cum pot autorităţile staului să aplice dreptatea în societate?

Răspunsul la întrebare este formulat implicit de cetăţeni. Ce aşteaptă ei de la stat? Cum ar vrea să arate o societate dreaptă?

Cetăţenii sunt în situaţii diferite, nu pot avea un răspuns unic la aceste întrebări:

 1. Se poate presupune că cetăţenii privilegiaţi social vor dori ca autorităţile politice să le conserve statutul şi să nu intervină decât pentru a-i proteja de alţi cetăţeni, la fel de privilegiaţi sau dezavantajaţi.

2. Cetăţenii defavorizaţi vor căuta sprijinul autorităţilor pentru satisfacerea cel puţin a nevoilor primare, chiar dacă unii nu contribuie la bunăstarea comună prin munca lor.

Pentru satisfacerea cerinţelor cetăţenilor privilegiaţi, statul ar trebui să asigure dreptatea prin iniţierea unui sistem de legi, iar aceasta se numeşte dreptate procedurală. Spre deosebire de perioada antică şi medievală, când deseori codurile de legi acordau drepturi diferite categoriilor sociale sau etnice, codurile de legi moderne se aplică tuturor cetăţenilor, făcându-i egali în faţa legii. Unul dintre susţinătorii dreptăţii procedurale este Friedrich Hayek (1899-1992), filosof şi economist de orientare liberală. Regimurile politice liberale susţin dreptatea procedurală.

Exemplu de dreptate procedurală preferenţială:

Dieta Transilvaniei

Dieta întrunită la Târgu Mureş (20 ianuarie 1542) şi la Turda (2 martie 1542) a pus bazele organizării politico-administrative a Principatului Transilvania. Dieta adopta şi decizii de ordin juridic, militar şi economic, având totodată prerogativa alegerii unui principe în fruntea statului. Hotărârile juridice ale dietei au introdus discriminarea creştinilor ortodocşi prin lege. În regulamentul de aplicare a articolului 28 al dietei din 1552 se specifica: "românul nu poate denunţa pe ungur sau pe sas, dar ungurul or sasul poate denunţa pe român". (sursă: wikipedia)

Pentru a răspunde nevoilor de dreptate ale cetăţenilor defavorizaţi, statul trebuie să conceapă măsuri prin care aceştia să beneficieze de ajutor pentru a le permite supravieţuirea şi o relativă bunăstare. Astfel, statul va încerca să redistribuie veniturile obţinute prin impozitarea cetăţenilor, aşa încât să-i ajute pe cei defavorizaţi. Aceasta este dreptarea distributivă, iar unul dintre susţinătorii acesteia este filosoful american John Rawls (1921-2002). Orientările politice din spectrul politic de stânga (social-democraţia, socialismul şi comunismul) adoptă o astfel de concepţie despre dreptate.

Problema dreptăţii distributive în societate contemporană

„una dintre cele mai mari probleme ale sărăciei şi a slabei dezvoltări a umanităţii în economia informaţională globală: chiar dacă opulenţa creşte în economiile mai dezvoltate – câtă vreme informaţiile şi inovaţia oferă vieţi mai lungi şi mai sănătoase, care sunt îmbogăţite printr-un acces mai bun la informaţii, cunoaştere şi cultură – în multe locuri, speranţa de viaţă este în descreştere, morbiditatea în creştere şi analfabetismul rămâne la cote alarmante.”

Benkler, Yochai, The Wealth of Networks, Yale University Press, p. 14

Dezbatere(13): formatul dezbaterii de tip K. Popper

STRUCTURA DEZBATERII ÎN FORMATUL KARL POPPER

	secţiune	Timp	vorbitor
1	Pledoarie constructivă afirmatoare - introducere - definirea termenilor - criteriul / principiul care stă la baza susţinerii moţiunii - argumente	6 min	Afirmator 1
2	Chestionare încrucişă negativă	3 min	Negator 3 întreabă Afirmator 1 răspunde
3	Pledoarie constructivă negatoare	6 min	Negator 1
4	Chestionare încrucişată afirmativă	3 min	Afirmator 3 întreabă Negator 1 răspunde
5	Prima pledoarie afirmativă de reconstrucţie - se reconstruieşte susţinerea iniţială, ţinând cont de obiecţiile aduse	5 min	Afirmator 2
6	Chestionare încrucişată negatoare	3 min	Negator 1 întreabă Afirmator 2 răspunde
7	Prima pledoarie negatoare de reconstrucţie	5 min	Negator 2
8	Chestionare încrucişată afirmatoare	3 min	Afirmator 1 întreabă Negator 2 răspunde
9	Pledoarie afirmatoare de reconstrucţie (finală)	5 min	Afirmator 3
10	Pledoarie negatoare de reconstrucţie (finală)	5 min	Negator 3

Cf. Aurel M. Cazacu, Didactica filosofiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 101

Dezbatere(12): Limbajul nonverbal

Dezbatere, oratorie şi retorică

12

LIMBAJUL NONVERBAL

Elementele limbajului nonverbal

• Contactul vizual
• Expresiile feţei
• Gesturi
• Poziţia corpului
• Mişcarea corpului

Averisment: limbajul nonverbal trebuie dozat în aşa fel, încât publicul să nu îl reţină în defavoarea limbajului verbal, prin care se transmit mesajele

Cerinţă: deşi limbajul nonverbal trebuie să fie echilibrat, orice mişcare, contact vizual etc. trebuie să fie exagerate în raport cu utilizarea lor în comportamentul obişnuit

Contactul vizual

- înaintea discursului, trebuie identificate câteva feţe prietenoase sau doritoare să te asculte (publicul trebuie „scanat” în prealabil, până găseşti feţele prietenoase; dacă persoana asupra căreia îţi opreşti privirea refuză comunicarea, treci repede la o alta)

- când începi discursul, te uiţi în ochii unei singure persoane cu expresie prietenoasă, apoi, după câteva momente, treci la altele cu aceeaşi expresie

- prin contact vizual direct, transmiţi publicului încrederea în competenţa ta şi stabileşti un contact cu publicul, îi laşi impresia sincerităţii

- prin contact vizual, reuşeşti să iei pulsul atitudinilor publicului şi să îţi modifici discursul în aşa fel încât să reduci eventualele reacţii negative sau senzaţia de plictiseală

- nu trebuie să clipeşti des, inspiră nesiguranţă

Expresiile feţei

- zâmbetul este cea mai importantă expresie facială

- înaintea unui discurs, trebuie studiate în oglindă expresiile feţei prin care exprimi: dezgustul, fericirea, tristeţea, stânjeneala, surpriza, emoţia, secretul, plăcerea, oboseala, somnolenţa, amărăciunea, gândirea serioasă, confuzia, mânia, încrederea, sila

Gesturile

- nu se reduc la mişcarea mâinilor, ci la mişcarea tuturor membrelor şi a corpurilor, comunicând cu alte forme de exprimare nonverbală şi verbală

- trebuie coordonate cu limbajul verbal

- gesturile nu sunt universale, există diferite semnificaţii pentru fiecare cultură sau audienţă (de exemplu, un grup de tineri înţelege altfel unele gesturi decât un grup de oameni maturi)

- trebuie evitată folosirea degetului arătător, deoarece poate lăsa impresia că dispreţuieşti publicul de pe o poziţie de autoritate

- mâinile depărtate semnifică deschiderea, încrucişate opusul

- pumnul închis semnifică mânie şi frustrare

Poziţia corpului

- trebuie controlată chiar înainte de a vorbi; nu trebuie să fii surprins consultând materiale scrise

- poziţia dreaptă (cu picioarele drepte) semnifică autoritate şi încredere; aplecarea puţin înainte – faptul că îţi pasă de public; aplecarea într-o parte – dispreţul faţă de o opinie opusă celei susţinute de tine; umerii strânşi – lipsa de încredere, nesiguranţa

- pentru discursul emoţional, este nevoie să îţi îndrepţi corpul înainte

- nu trebuie să te joci cu mâinile, să le ţii în buzunar, încrucişate la spate sau în faţă

- nu trebuie să te balansezi

- trebuie să ţii capul drept şi bărbia uşor ridicată

- nu trebuie să priveşti în jos, dacă este nevoie să consulţi un material scris, nu trebuie să te uiţi în jos mai mult de câteva clipe

Mişcarea corpului

-  cu cât publicul este mai mare, cu atât trebuie să fie mai ample mişcările corporale

- nu trebuie să te mişti într-un colţ al scenei şi să rămâi acolo

- dacă te mişti prin sală, trebuie să revii la locul central de unde ţi-ai început discursul

- nu trebuie să mergi cu spatele sau în diagonală

- când mergi prin sală, trebuie să o faci încet

- nu trebuie să îţi întorci spatele la public sau să o faci pentru puţine momente

Bibliografie:

Fred Miller, Public Speaking!, St. Louis, 2011

Refuzul prezentului istoric în poezie

Refuzul prezentului istoric în poezie, a prezentului sordid, infecţios: accept să-mi apară pe monitorul calculatorului, dar nu şi atunci când folosesc monitorul pentru a mă vedea, pentru a-mi vedea scrisul. Dacă s-ar scrie numai pe hârtie, ar mai fi tolerabil să incluzi prezentul, să te revolţi împotriva lui. Ar fi ceva mai departe de fluxul prezentului, evitându-se confuziile. Şi în unele cazuri de poezie scrisă numai pe hârtie, revolta poetică împotriva prezentului istoric s-a dovedit a nu avea mare lucru în comun cu prezentul din afară.

Dezbatere(11): cuprinsul şi finalul

Dezbatere, oratorie şi retorică

11

CERINŢE PENTRU CORPUL DISCURSULUI PUBLIC ŞI PENTRU ÎNCHEIEREA ACESTUIA

CERINŢE PENTRU CORPUL DISCURSULUI PUBLIC

Educarea – publicul trebuie să obţină mai multe informaţii decât cele avute înainte de ascultarea discursului; ca exerciţiu anterior elaborării discursului, vorbitorul poate să utilizeze următoarea schemă:

În timp ce publicul se va gândi la discursul meu, publicul îşi va aminti de:

1.

2.

3.

Distrarea – publicul ascultă cu mai mare atenţie, când ascultarea discursului este concepută ca o activitate distractivă (sau de entertainment)

Explicarea

- ideile prezentate în discurs trebuie explicate în aşa fel încât să fie înţelese de majoritatea publicului, nu de specialişti

- dacă discursul tău solicită un proces de înţelegere îndelungat, vor fi reţinute mai puţine idei

- oamenii au stiluri diferite de învăţare – auditiv, vizual şi chinestezic; discursul trebuie să fie transmis folosind toate aceste stiluri

- discursul trebuie să fie exprimat simplu, simplitatea însemnând că ideile sunt exprimate într-o manieră în care pot fi asimilate imediat

- trebuie eliminate exprimările inutile, termenii tehnici (sau să fie folosiţi împreună cu explicarea lor în termeni mai simpli)

- în desfăşurarea discursului, vorbitorul trebuie să se întrebe permanent care va fi importanţa a ceea ce spune pentru public; trebuie evitate expresiile care lezează anumite categorii de persoane (referinţe rasiste, religioase, etnice, privitoare la orientarea sexuală, la defecte fizice), deoarece în felul acesta se pierde o parte din audienţă

FINALUL DISCURSULUI

a. rezumatul final

b. finalul de impact

a. rezumatul final

- Sunt rezumate ideile, nu poveştile care le exemplifică

- Rezumatul este introdus printr-o formulă clară; de exemplu: „înainte de a-mi încheie prezentarea/discursul, să recapitulăm ce am învăţat astăzi...;” „în concluzie, aşa cum am susţinut anterior, este de reţinut că problema x prezintă aspectele y, w, z;” „ajunşi la finalul discursului, să ne amintim de principalele puncte semnalate: în primul rând..., în al doilea... şi în final...”

b. finalul de impact

- înainte de a încheia discursul, publicul trebuie avertizat că urmează finalul, de exemplu prin formulele:

• A sosit timpul să încheiem prezentarea
• Îmi voi încheia discursul cu...
• Hai să îmi închei discursul cu...
• Ceasul îmi spune că este timpul să închei discursul. Aşadar,...

- Forme de final puternic, de impact:

·        Îndemnul la acţiune (să-i ceri publicului să facă ceva; de ex., donaţi sânge, nu aruncaţi deşeuri în natură; feriţi-vă de..., nu judecaţi...)

·        Lansarea unei provocări (de ex., să văd care din dumneavoastră va putea să se abţiă vreme de o săptămână de la consumarea alimentelor de tip fast-food)

·        Umorul

·        Un citat sau o poveste spusă pe scurt

·        Schimbarea stilului de a vorbi (de exemplu, la un discurs energic şi plin de umor, să formulezi o încheiere serioasă, urmând unui moment de tăcere)

·        Conectarea încheierii cu deschiderea; dacă începi cu o poveste şi o laşi neterminată, acum o continui (de ex., vă aduceţi aminte că v-am spus de tânăra care a fost folosită în traficul de persoane, pentru că a fost racolată de pe internet? Să vă spun acum ce i s-a întâmplat: )

·        Folosirea titlului în încheiere (titlul şocant va primi o explicaţie; de ex., „ de ce mi-am intitulat discursul „Planeta în pericol de sufocare”? Pentru că într-adevăr, când vorbim despre poluarea aerului, este îndreptăţit să spunem că planeta este în pericol de sufocare)