SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea IV

Scrisoarea IV

            Dragă M., nu ştiu când vei apuca să citeşti ce îţi scriu acum. Am aflat de la N. despre încercarea ta de a te sinucide, dar şi că ai fost salvată la timp. Mi-am imaginat şi timpul celălalt, când ai înghiţit una după alta pastilele, şi îi recunosc solemnitatea. Erai pe cale să îţi stăpâneşti viaţa care altfel te poartă fără să te întrebe dacă vrei sau nu în vârtejul deloc uman al celor cărora le este refuzată şi puţina odihnă de a şti ce este cu ei. Iar medicii în halate albe oferă o pace iluzorie. Dacă îl lămuresc pe unul ori altul că este bolnav, acesta, în loc să se dumirească ce este cu el, află că poartă în sine un alt om, imperfect şi gata să-l înghită. I-ai fi făcut-o în ciudă înghiţind pastilele şi murind, dar era deja destulă moarte şi în leacul acesta. Tocmai aici este greutatea eliberării prin moarte, că moartea confiscă şi eliberarea, fără să îi îngăduie să fie un act al vieţii.

            Îmi amintesc de zilele de până la înmormântarea tatălui meu. Am locuit în acele zile în casa unor vecini de vis-a-vis. Am privit numai de câteva ori, şi niciodată cu insistenţă, fereastra camerei unde zăcea leşul tatălui meu. Mă uitam pe geam mai degrabă din curiozitatea de a experimenta cum se vede afară de la etaj, întrucât casa mea nu avea niciunul. Vedeam pentru prima dată cât sunt de înalţi cei câţiva copaci din curte, cărora până atunci nu le ştiam decât umbra. La cinci ani câţi aveam, noutatea asta cântărea la fel de mult. Şi mai grozavă a fost descoperirea unor pachete cu smochine în balconul vecinului. Mâncam una după alta. Îmi plăceau şi nu primisem decât de foarte puţine ori. Dar, sunt sigur acum, aveau gust de moarte. Le simţeam toată împotrivirea de a fi mâncate, parcă îmi spuneau că nu au nimic de-a face cu mine, dulceaţa lor, gustată, părea să arate către sine ca în viitoarele manuale şcolare de limbi străine, în care obiectele poartă un nume al lor, iar tu trebuie să îl înveţi fără a-ţi fi îngăduit să le atingi. Şi mi-a rămas în minte că era un frig ca de toamnă, care îmi îngheţa mâinile pe pachetele de smochine desfăcute cu greu şi mă împiedica şi el să simt că le mănânc, aşa cum în toamnele răcoroase şi iarna, orice ai face, chiar şi când fumezi o ţigară, chiar şi când săruţi pe cineva, pare să fie numai o simulare a ceea ce ai face cu adevărat vara sau în casă. Ei, bine, tatăl meu murise în miezul verii.

            Mă iau după credinţele religioase mai vechi care erau convinse de puterea copiilor de a profeţi şi cred şi eu că mi s-a descoperit atunci moartea. Înstrăinându-mă de mine şi de tot ce este în jur, cuprinzându-mă într-un frig împotriva firii, încât nimic din ce făceam nu mai reuşea să fie firesc şi astfel trecut cu vederea. Era preschimbată într-un fel de moarte viaţa fiului născută din moartea tatălui, din eliberarea de el prin joaca nevinovată a gusturilor dulci. Nelămurirea avută de mic – de ce nu se vede în casele oamenilor în timpul zilei, deşi este lumină? – parcă primea un răspuns. Descopeream că şi în zi este destul întuneric, că moartea reuşeşte să găsească întunericul acesta şi să pătrundă în case. Nu este un oaspete nepoftit, ci afli atunci când apare că locuiai în casa ei fără să ştii.

            Numai ca un oaspete ocazional, moartea apare într-o nuvelă a lui Cehov, în care o căţeluşă pierdută nimereşte în trupa de animale a unui dresor de circ. Moartea venise să ia gâscanul trupei. Mi-a rămas în minte descrierea gâtului său lung şi slab, devenit neputincios în a-i mai susţine viaţa. Aşa sunt şi braţele atârnânde din picturile care înfăţişează coborârea lui Iisus de pe cruce, mai cu seamă cele renascentiste. Pictorii erau bine documentaţi, fiindcă braţele cadavrului atârnă întocmai. Unii pictori adăugau îngeri plângând de o parte şi de alta a trupului lipsit de viaţă. Înduioşează mai puţin chipul omului mort, întrucât ca oaspete mereu pe jumătate prezent, moartea este privită în faţă, mai mult însă neputinţa din membrele subţiri ale omului, cum era şi gâtul gâscanului.  Orice luare la rost a morţii, înfruntare sau abandonare în ea, ba încă şi gestica lui Hamlet din monologul despre a fi şi a nu fi, sunt strivite în slăbiciunea mâinilor atârnânde. Pare că aşteptăm ca omul să mute cumva lucrurile, să îndepărteze răul cu mâinile, mai mult decât o poate hotărârea lui. Aflăm că nu poate, privindu-i mânile moarte. Sau nu vrem să i le privim, şi i le legăm cu sfoară când este depus în raclă, pentru a-i sta cu solemnitate pe piept. Asupra lor atârnă toată greutatea morţii, ţărâna pe care ne-o dorim să-i fie uşoară. Nicidecum nu se cuvine să socotim o laşitate înduioşarea omului faţă de sine când se simte strivit de moarte. Disperarea omului de a împinge moartea de la sine este cu totul umană. Vorbeşte despre viaţa umană.

            Îmi amintesc de un tânăr, cel mai probabil schizofrenic, care coborâse pe şinele metroului. Striga ceva delirant despre tatăl său, aşteptându-şi moartea. Ar fi fost o moarte luminată orbitor de farurile metroului, o eliberare luminoasă de chinurile sale. A fost însă salvat de paznicii de la metrou. Ţinut de braţele lui care nu se împotriveau. Evident, era împiedicat să mai încerce să se arunce. Unii paznici îl linişteau aproape îmbrăţişându-l. Tânărul delira în continuare, se sfădea mai departe cu tatăl său, însă vocea lui se domolise, suna acum ca o tânguire. Ai fi spus că revolta lui faţă de viaţă biruise şi în chipul acesta, mergând cu braţele moi în preajma altor braţe care îi ofereau mângâiere. Moartea luminoasă şi fulgerătoare era dată la schimb pentru o slăbiciune pe care o putea cuprinde lumina, este drept domoală, a blândeţii umane. Oricât de fragilă va fi fost ea, căci în mod sigur, odată salvat de pe şinele metroului, tânărul schizofrenic a cunoscut din nou duritatea mânuirii lui de către alţii, târgul meritase. Nu pentru că îi fusese salvată viaţa, căci până la urmă nicio viaţă nu poate fi salvată, ci pentru că apucase să cunoască miezul ei uman. Dacă tânărul ar fi reuşit să se oprească din şuvoiul delirului, ar fi avut multe de povestit despre viaţă. I s-ar fi adunat mulţi în preajmă să-i asculte vorbele, poate chiar şi tatăl său.

            Sau am auzit despre un alt tânăr schizofrenic, şi el revoltat împotriva tatălui său. Dorise să-i pregătescă o răzbunare cruntă pentru răul pe care îl simţea venind de la el. Se pregătise îndelung pentru asta. Umbla zi de zi prin oraş, se strecura prin gangurile mirosind a urină, printre blocuri şi case, speriind copiii care se jucau pe stradă, iar părinţii îi trăgeau mai departe de el, gândind că tot rătăceşte aşa prin toate cotloanele cu gândul de a face rău cuiva. Însă nici nu rătăcea, nici nu se putea gândi la altceva decât la planul răzbunării sale. Căuta cu înfrigurare nişte lanţuri, pe care le-a găsit până la urmă în portul oraşului. Nu erau chiar cum şi-ar fi dorit. Nu străluceau, erau ruginite, mâncate de sare şi de ele rămăseseră lipite scoici moarte. Nu mai avea nimeni nevoie de ele, dar le-a furat de acolo foarte atent, pentru a nu fi observat. Şi le-a vârât sub haină şi mergea spre casă ţinându-se de pântece, cocoşat de greutatea lor. Încheieturile mâinilor îl ardeau de durere, dar simţea că deja începuse răzbunarea aceea teribilă pe care o plănuia. S-a strecurat seara în casă, dar nu a dat de bănuit nimănui nimic, tatăl, mama şi sora lui mai mică fiind mulţumiţi că nu l-a mai apucat iarăşi un acces de furie, cum i se întâmpla în fiecare seară. Nici nu ştiau că de multă vreme mintea lui nu fusese atât de lucidă. Cu grijă pentru a nu trezi pe nimeni, a doua zi dis de dimineaţă, când toţi dormeau, a ieşit din casă. A trecut prin ceţurile dese ale acelei dimineţi şi a ajuns până la unul din multele poduri ale oraşului străbătut de canale. Era podul cel mai impozant, cu statui de lei la ambele capete. Sub el se căsca o adâncime uluitor de mare, cât să poată trece pe acolo nave înalte. Şi-a legat un capăt al lanţului de gât şi un altul de pod. S-a dezbrăcat de cămaşă, pentru câteva clipe a simţit frigul dimineţii şi i-a venit să se îmbrace la loc, iar apoi s-a lăsat să cadă în gol. Până să îi fie curmată viaţa de strânsoarea lanţului, i-a auzit izbitura metalică de parapetul podului. Suna ca un clopot de biserică.

            Probabil că din pricina asta, tatăl lui s-a trezit. Morocănos, fiindcă era prea devreme, şi-a tras pantalonii peste cei de pijama, s-a îmbrăcat cu o haină mai lungă şi s-a dus la pod. S-a aplecat peste parapetul podului acolo unde fusese legat lanţul. De acolo, i-a strigat: „Hei, cum ai reuşit să ridici podul ăsta? Credeam că o să pierim pe stânca aia de care ne prinsesem după naufragiul corabiei noastre, căci valurile nici până acum nu s-au domolit. Vom trece podul şi vom păşi pe insula asta, poate vom găsi ceva de mâncare şi apă. Dar de câte ori să-ţi spun că nu este frumos să stai cu limba scoasă?” Căci da, tânărul spânzurat, vânăt la faţă, murise cu limba scoasă. „Şi nu ţi-am spus că trebuie să ai unghiile curate? Uită-te la tine, sunt pline de rugină!” Şi tânărul s-a ruşinat. Şi-a privit unghiile şi erau într-adevăr foarte murdare. Fireşte, şi-a tras limba în gură şi a început neîncrezător să-i vorbească tatălui său: „Eşti o nălucă. Nu este nicio insulă aici şi nu am naufragiat de nicăieri. Pur şi simplu am trecut prin oraş şi m-am spânzurat de podul ăsta. Asta-i realitatea.” „Bine, bine, acum după ce ai trecut prin ceaţa asta deasă, mă înveţi tu pe mine ce este real şi ce nu. O să discutăm mai târziu despre ce este realitatea, dar acum ridică-te de acolo şi grăbeşte-te să mă ajuţi să ne înjghebăm ceva pe insula asta.” Şi s-a ridicat, urmându-şi ruşinat tatăl. Prin spatele lui, încerca să-şi cureţe unghiile. Era într-adevăr multă treabă de făcut. Tatăl tânărului şi-a dat repede seama că doar ziua era cald pe insulă, însă noaptea era foarte rece, băteau sălbatic vânturile venite dinspre mare din toate părţile. Aşa că s-au apucat să-şi construiască o casă din tulpini de copaci. Tatăl nu-şi cruţa deloc fiul de la muncă. Munceau cot la cot la ridicarea casei, dar tânărul, în virtutea puterii sale mai mari, primea sarcini mai grele. Căra toată ziua buştenii întâlniţi în pădure şi erau grei, pentru că proveneau de la copaci bătrâni doborâţi de furtuni. Tatăl lui meşterea unelte şi îl ajuta să îi taie şi să-i înalţe.  Au terminat de făcut casa, dar mai era mult de muncă şi în fiecare zi. Ba să adune şi să încerce fructele întâlnite în pădure – au trecut prin dureri crunte de burtă şi vărsături până să îşi dea seama că nişte boabe negre care creşteau în tufişuri erau comestibile, iar altele albe erau otăvitoare -, ba să construiască din plante asemănătoare răchitei o colivie pentru papagalul care le îngâna vorbele cântându-le răsunător laolaltă, ba să caute un curs de apă sau să adune roua de pe frunzele mari şi cărnoase ale plantelor bizare întâlnite pe insulă. Tânărul robotea de dimineaţa până seara, istovit chiar şi când nu erau de făcut treburi grele, căci atunci tatăl îi poruncea să împletească nuiele şi să ţeasă perdele din pânze de păianjen, pentru a stăvili pătrunderea insistentă a insectelor în casă, care simţiseră bine că sângele noilor oaspeţi ai insulei, singurii oameni de pe acolo, avea un gust nespus de dulce. Şi erau unele pânze cu fir galben-auriu, cele mai de preţ. Se găseau foarte greu. Deseori, în căutarea lor, tânărul se îndepărta de casă şi adormea în iarbă. Aşezat pe spate, privea stelele. Niciodată nu văzuse atât de multe în oraşul lui, încât mereu credea că vorbele spuse despre mulţimea stelelor sunt doar nişte scorneli poetice. Atunci îi venea în minte ca un fel de amintire nedesluşită gândul că este mort. Se speria privind la ierburile mari şi întunecate din jurul lui, dar era atât de istovit, că adormea de îndată şi a doua zi i se părea că gândul acela fusese un vis.

            Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că s-a adâncit atât de mult în păduri căutând pânza aurie de păianjen, încât a rătăcit drumul spre casă, fără să apuce să vorbească vreodată cu tatăl său despre realitate, aşa cum îi promisese. Sau poate că încurcase din nou boabele albe cu cele negre, şi a sfârşit otrăvit pe undeva. Ori poate că l-a muşcat un astfel de păianjen, s-a trezit din pricina veninului în miezul unei nopţi cu lună plină şi s-a spânzurat cu o liană de un copac, chinuit că nu poate desluşi dacă este mort sau nu. Însă este sigur că înainte de a muri a avut grijă să-şi cureţe unghiile.

            Mi-ar plăcea ca acum să fiu un fel de Solomon aşezat pe tron şi sprijinit într-un cot, iar cu cealaltă mână netezindu-mi o barbă lungă, orientală, să judec dacă tânărul din poveste era mort sau viu. Şi să deosebesc viaţa de moarte, ori să răspund dacă viaţa merită trăită. Când mi-ai fi venit în sala tronului pentru a afla răspunsurile - căutate de tine nu în momente de oţiozitate cugetătoare, ci în toate drumurile tale chinuite şi în singurătatea hotărârii de a-ţi lua viaţa -, ai fi plecat după aceea cu entuziasmul celui vindecat în chip miraculos, pe drumurile cele mai umblate de ceilalţi, aşa încât să le poţi vesti minunea, fără să mai poţi rezista să te ascunzi în odaia unde să îţi tratasei neliniştile cu pastile. Nu stau însă pe un tron, nu mă înalţ deasupra acestor întrebări nici într-atât încât să le calific drept probleme fără răspuns. Mai curând mă aflu înnodat printre legăturile încâlcite dintre viaţă şi moarte. Este îndeajuns să ies din baia unde spălându-mă ştiam că înseamnă ceva grija de sine, iar apoi să intru în camera mirosind a fum de ţigară, ca şi cum un altul ar fi fumat acolo, nu eu, şi mă văd viu şi mort aproape în acelaşi timp, ba încă şi în mod ridicol, cu prosopul legat la mijloc. Ba încă şi cu un prosop cu broderii de toate culorile, de nu pot avea nici măcar o înfăţişare sobră, asemănătoare celei a statuii scribului egiptean care îşi scria şi picta chipurile vieţii sau morţii văzute cu ochii lui bine prinşi în contururi negre. Desigur, ne putem îmbrăca în haine cu care să nu ne fie ruşine să ne prezentăm în faţa altora şi să dezbatem despre viaţă şi moarte. Însă în hainele astea prezentabile tuturor, problemele de viaţă şi moarte sunt batistele care ies din buzunarele sacourilor elegante. Ale noastre sunt însă părţile întunecate, nedesluşite, unde sunt îngăduite până la sfârşitul ce ne vine din afară răsuciri printre lucruri deopotrivă vii şi moarte. Aşa împărţite, ne îndreptăţesc schizofrenia, rătăcirea minţii, nicidecum voinţa sfârşitului.

- sfârşit -

SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea III

Scrisoarea III

            Dragă M., dacă înţeleg bine din tot ce mi-ai scris şi ai umplut câteva pagini care mi-au spus multe despre îngrijorarea ta, eşti chinuită de asaltul sexual al tatălui tău vitreg. Spui că ajuns la o vârstă mai înaintată, nu o mai găseşte pe mama ta atractivă ca la început şi caută să o dea la o parte pentru a ajunge la tine; că din când în când te urmăreşte să vadă ce faci prin cameră, că este posibil ca noaptea să te sedeze şi să te folosească sexual, după cum mi-ai descris, în toate felurile cu putinţă, iar atunci îţi umple mintea cu vorbe obscene; că mama ta îi tolerează comportamentul de teamă să nu rămână singură la bătrâneţe; că deseori îi ţine partea în certurile pe care le ai cu el; că odată te-ai răstit la el mai tare ca de obicei, iar el a plecat de acasă câteva zile, timp în care mama ta te-a bătut în câteva rânduri; că deseori îi înjuri pe amândoi, că le spui tot felul de cuvinte porcoase pentru a le strica momentele tandre pe care le crezi prefăcute; că le baţi în uşă în nopţile în care bănuieşti că fac sex; că acelaşi tată vitreg le spune tuturor prietenilor lui şi cunoştinţelor tale că te vinzi pe bani, ba îl mai acuzi şi că ar vrea să te ucidă, căci nu suportă refuzul tău constant.

            Mărturisesc că am citit toate acestea printre rânduri, şi nu din motivul că aş dori să fac pe marginea lor constatări psihologice. A trebuit să mă depărtez de ele, pentru a nu le privi cu acea curiozitate neostoită pe care o trezesc aventurile sexuale. O curiozitate care trece prin oamenii care le întreţin şi totodată oferă certitudinea că vei cunoaşte şi obţine totul din om, părţile secrete în care stau încifrate apariţiile sale decente şi îmbrăcate. Ştiu însă că nu te-aş putea descoperi aşa. Dacă te-ai afla prinsă în problemele sexuale asemănătoare cu problemele altora, captivitatea aceasta nu ţi-ar genera suferinţele pe care le înduri. Oamenii nu sunt covârşiţi de problemele sexuale până la rătăcirea minţii. Dimpotrivă, îşi pun mintea să le alunge, uitându-le sau confruntându-le. Le uită sau confruntă pentru că acestea le trag în mijlocul celorlalţi, însă tu le trăieşti singură, ele îţi umplu singurătatea gândurilor, suferinţelor şi drumurilor fără ţintă prin oraş, iar revenirile tale în familia cu care te cerţi sunt unele ca dintr-o altă lume.

            Îndrăznesc să spun că pentru tine toate problemele acestea sunt unele de dragoste. Numai în dragoste se suferă de unul singur. M-ai putea întreba ce are de-a face dragostea cu toate aceste grosolănii sexuale. Sau m-ai putea întreba ce înţeleg eu prin dragoste. Mult mai învăţat într-ale eroticii decât mine, Socrate îşi echivala competenţa în dragoste cu stăpânirea unei serii de bârfe despre cine se iubeşte cu cine. Sau, aş traduce, cu o sumă de oameni realmente uniţi şi poate nu numai oameni, ba şi animale, plante şi lucruri. Cum ai putea vedea dragostea acolo unde persistă existenţele singulare? Şi dacă m-aş dezvăţa de credinţele obişnuite, aş spune că am aflat despre dragoste cu totul alandala, din întâlnirea unei mulţimi de existenţe unite. Obişnuit ar fi să spun că am iubit prima dată pe la cinci sau şase ani. Urmăream din spatele perdelelor şi gardului casei o fată din vecini mai mare ca mine, care se plimba mereu cu bicicleta – era vişinie, sunt sigur - pe strada din faţa casei, înconjurată de alte fete. Invidiam posibilitatea altora de a se apropia de ea. Reprezentam, s-ar spune, o scenă de iubire adultă, în care eu de la distanţă purtam în suflet dorul unei fete, ba mai eram şi gelos. Acum nu cred asta. M-aş uita mai curând la împletitura perdelelor şi la scândurile gardului aflate una lângă alta, unele înconjurate de iederă. Pentru că mai înainte de toate din împletirile astea mi se făcuse cunoscută iubirea. Erau norii pe care îi urmăream cum se adună şi se contopesc; nasturii care se încheiau în sfârşit, alunecând dintre degetele mele neîndemânatice; şireturile legate în funde rotunde, după ce mai înainte atârnau împiedicânu-mi mersul; sau căldura prinsă de cămăşile îmbrăcate imediat după ce erau călcate de fierul care singur îmi lăsase odată o arsură teribilă pe pulpa goală a piciorului; sau drumurile cu părinţii prin tramvaie care străbăteau zone industriale cu fabrici cenuşii, de unde ieşeau oameni cu mirosuri grele şi, de ce nu, erau spiţele argintii ale bicicletei fetei urmărite din spatele perdelelor. Am îndrăznit să-i stau o singură dată în preajmă şi m-a luat într-o plimbare cu bicicleta. Ţin minte că îmi vâjâia totul în jur, nu mai vedeam nimic. Ce-i drept, teama de a merge pe bicicletă m-a ţinut toată viaţa. A meritat preţul, pentru că luasem cu mine pe bicicletă toate iubirile ştiute până atunci şi le pierdusem un timp, trebuie să fi fost mai scurt decât mi l-am închipuit mai apoi, în preajma altui om şi pentru el. Aşadar, nimic de felul unui sentiment ascuns în suflet. Nu sentimentele pedalau.

            Să-i încredinţezi altuia iubirile tale, pe care ţi le aduni te miri de unde. Aşa înţelegeam iubirea. Iar măsura iubirii este puterea de a trăi împreună cu altul noua înşiruire de iubiri apărute amândurora, dar iarăşi născute din tot ce este în preajmă. Căci se iubesc fluidele corpului şi corpurile însele petrecute unul peste altul, chiloţii azvârliţi pe jos şi podeaua, sânii fermi şi sânii izbucnind în şiroaie de lapte stâpânite de gura unui prunc parcă venit de niciunde, acelaşi care creşte şi se alătură iubirii părinţilor, iar jucăriile lui zornăitoare iubesc să se audă printre vorbele sobre din casă. Ba chiar şi înjurăturile unuia sau altuia iubesc să se rostogolească printre pereţii casei, nu mai puţin, eşecurile, ratările şi succesul se îngrămădesc la aceeaşi masă unde, ceva mai tăcute, se aşază grijile, poate chinurile fiecăruia dintre cei doi pentru el însuşi, fiindu-le amândurora cu neputinţă să uite că sunt şi singuri. Dacă vrei, reununţând la bicicletă, închipuie-ţi iubirea ca un tobogan cu multe trepte pe care le urci, iar apoi îţi dai drumul împreună cu altul. Elanul trebuie să fie declaraţia de iubire de care se teme adolsescentul şi tânărul, dar mai de speriat este coborârea, cel puţin la fel de grea ca urcarea. Ca o fatalitate, toboganul de tablă din parcul aflat în preajma casei mele avea la capăt o gaură în care îmi juleam deseori fundul.

            Însă oamenii nu se iubesc aşa. Caută să iasă de unii singuri din mulţimea sufocantă a iubirilor. Ori, se întâmplă şi asta, îşi iau mereu alte şi alte avânturi, numărând miile de iubiri ca Don Giovanni, o socoteală care nu pare să fie pe placul moartelor sau morţilor lăsaţi în urmă. În schimb, este tolerabil să alegi însingurarea într-o iubire nou apărută trăind moderat iubirea cu celălalt. Avem, de pildă, însingurarea bărbatului care soarbe vinul de pe buza paharului, căci există pahare cu margini aproape senzuale. Simte cum gura lui iubeşte paharul, ba încă şi mintea lui iubeşte ameţeala din vin, de parcă le-a fost scris să fie împreună. Auzul numai i se lipeşte de volbura răsunând din baia unde nevasta lui cu braţele mai grase decât le ştia înălbeşte scutecele martore ale caznelor intestinale în urma cărora se naşte o nouă iubire. O iubire sufocantă pentru început, mai şi duhneşte pe deasupra, dar aşa se desfăşoară salba de pahare umplute în măsuri diferite, prin atingerea cărora se poate cânta ceva care să sune a iubire omenească.

            Totuşi, tu nu poţi fi ca toţi oamenii. Rătăcirea minţii tale te aduce mai sus, la însingurarea mare a dumnezeului gelos, care nu poate fi iubit decât cu totul, reamintind omului ce înseamnă iubirea. În felul iubirii mai presus de fire gândită de Angelus Silesius sau Rilke, le spui celorlalţi că nu pot exista pentru tine ca oameni dacă nu te iubesc. Şi toţi din jurul tău care încalcă solemnitatea acestei iubiri, mulţumindu-se să se iubească aşa deşirat între ei şi totuşi risipiţi printre altele, îţi par a se iubi împotriva ta. Poate şi vrăbiile care s-ar nimeri să se reproducă în faţa ferestrei tale ţi-ar deveni precum acele păsări monstruoase pictate de Hieronymus Bosch. La fel de monstruoşi îţi par oamenii din familia ta. Puţin interesează dacă într-adevăr, aşa cum presupui, încearcă să te molesteze sau să te umilească sexual. Pentru că nu ştiu să te iubească cu totul, este ca şi cum ţi-ar fi făcut tot ce se poate mai rău.

            „Dar, tu?” „Tu, care nu vrei să te numeri printre ei, tu mă iubeşti?” Din capul locului am ştiut că trebuie să-ţi răspund acestor întrebări, chiar dacă nu mi le-ai pus. Le-am ocolit. Sunt întrebările unui dumnezeu gelos, nu fac parte dintr-un dialog amoros. Nu doar că trebuie să le răspund, ci mă trag la răspundere. Aşa citeam în tinereţe dialogul dintre Iisus înviat şi Petru din Evanghelia după Ioan, când îşi întreba apostolul dacă îl iubeşte. Prea puţin teologic, este adevărat. Îmi închipuiam singurătatea lui printre oamenii vii, deşi, înviat fiind, poate era mai om decât toţi, căci trecuse de moarte şi o putea privi acum şi întorcânu-şi privirea la ea, nu numai în faţă, cum o fac alţii. Mărturisesc, nu îmi plăcea de Iisus înviat. Până la urmă, pierduse, iar acum, întrebând dacă este iubit, încerca să recâştige totul în lumea oamenilor. Întrebări care stârneau milă, însă erau deopotrivă înspăimântătoare. Trăgeau la răspundere. Aşa îţi primesc întrebările pe care totuşi nu mi le pui.

            Şi voi întârzia în continuare să le răspund. Mă întorc la vremea când te-am cunoscut prima dată. Te-am cunoscut ca în orice iubire, luându-mă după frumuseţea ta, una despre care ştiu că durează. Probabil că frământările minţii împiedică îmbătrânirea mai mult decât o fac tratamentele cosmetice. Oamenii liniştiţi îmbătrânesc mai uşor şi corpurile lor liniştite nu mai îndrăznesc să întrebe dacă sunt iubite. Dar nu ţi-am urmat frumuseţea până la punctul la care să urc şi să cobor după ea ca într-o iubire. Posibil ca semnele timpurii ale bolii tale să mă fi îndepărtat. Şi este foarte posibil să le fi citit greşit. Nefireştile tale nelinişti faţă de toate câte te priveau şi, pe semne, te ameninţau nu erau pe potriva aşteptărilor mele de tânăr privitor al oamenilor şi lucrurilor care se unesc fără rest. Am stăruit totuşi să fiu pe lângă tine, atât de mult, încât până şi acum, după ce au trecut atâţia ani, mă găseşti prea în preajma ta, pentru a nu mă lua ca martor al suferinţelor tale. Îţi sunt prea aproape pentru a mă putea cruţa, chiar aşa pe tăcute, de întrebarea dacă te iubesc sau nu. Deopotrivă, şi eu simt că mă găsesc în preajma ta. Aşa, de la distanţa şederii laşe pe scaun şi din depărtarea confortabilă a unei vieţi proprii. Mă întreb eu de data asta: pentru ce îţi sunt aproape? Pentru a-mi pune pe gânduri singurătatea. E un început de rătăcire bună a minţii, nu-i aşa? Altminteri, ca mai toţi, aş fi crezut că locul meu îmi aparţine şi m-aş fi trezit, iarăşi ca mai toţi, că locul mă are pe mine, cum o păţesc animalele dintr-un atlas zoologic ilustrat cuprinse într-un peisaj sau altul, fără ca măcar unul să ştie că poate ieşi de acolo iubindu-l pe altul.

Logică - lecţia XXI - demonstraţia

DEMONSTRAŢIA

- procesul logic (raţionamentul sau lanţul de raţionamente) prin care o propoziţie dată este conchisă numai din propoziţii adevărate

STRUCTURA DEMONSTRAŢIEI:

1. teza de demonstrat – propoziţia dată pe care urmează să o demonstrăm

2. fundamentul demonstraţiei – ansamblu de premise (= argumente) din care urmează să conchidem teza

3. procesul de demonstrare – raţionamentul sau ansamblul de raţionamente prin care deducem teza din premisele care formează fundamentul demonstraţiei

CORECTITUDINEA ÎN DEMONSTRARE:

- cu privire la teza de demonstrat

1. teza de demonstrat să fie clar şi precis formulată

2. teza de demonstrat trebuie să fie cel puţin o propoziţie probabilă

3. teza de demonstrat trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei

- cu privire la fundamentul demonstraţiei:

1. argumentele (premisele) demonstraţiei trebuie să fie adevărate

2. demonstraţia argumentelor trebuie să fie independentă de demonstrarea tezei (adevărul lor să nu depindă de adevărul tezei)

3. demonstraţia trebuie să fie corectă – să fie respectate regulile logice de inferenţă

Logică - lecţia XX - tipuri de raţionamente

RAŢIONAMENTELE

Raţionamentele – operaţia logică prin care de la o propoziţie sau mai multe denumite premise ajungem la o propoziţie denumită concluzie

TIPURI DE RAŢIONAMENTE

după direcţia procesului de inferenţă între general şi particular:

INFERENŢE DEDUCTIVE - de la premisă/e generală/e la concluzie generală sau particulară - din premise adevărate, concluzie adevărată a. după numărul premiselor: - imediate (1 premisă) - mediate (>1 premisă) b. după corectitudinea logică: - valide (premise adevărate + concluzie adevărată) - nevalide (premise adevărate + concluzie falsă) [c. după tipul premiselor, inferenţele mediate sunt: - ipotetico-categorice - disjunctivo-categorice]

INFERENŢE INDUCTIVE (nedeductive) - de la premisă/e particulară/e la concluzie mai generală - din premise adevărate, concluzie probabilă a. după numărul cazurilor examinate: - inducţii complete (toate cazurile) - inducţii incomplete sau amplificatoare (o parte din cazuri, concluzia este despre toate) b. după gradul de probabilitate al concluziei: - argumente nedeductive tari (premise adevărate + concluzie foarte probabilă) - argumente nedeductive slabe (premise adevărate + concluzie cu probabilitate scăzută)

exemple de

INFERENŢE DEDUCTIVE: conversiunea, obversiunea, silogismul, demonstraţia

INFERENŢE INDUCTIVE: inducţia incompletă, inducţia completă

SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea II

Scrisoarea II

            Dragă M., îmi scrii despre drumurile tale îndelungate prin oraş, din câte înţeleg, pentru a scăpa de răul care te pândeşte mai cu seamă acasă. Mai cu seamă, căci, din câte spui, unii dintre oamenii pe care îi întâlneşti pe stradă se fac şi ei părtaşi răului de care suferi. Nu m-a surprins. Am cunoscut încă de mic felul în care de răul din mintea unui om se prind grămadă ceilalţi oameni. Probabil că este consecinţa unei biologii necruţătoare cu morala. Oamenii vor fi având nevoie să îşi aşeze răul greu de îndurat de unii singuri în matca răului din minţile altora, aşa cum altminteri şi-l plasează în cuvinte, rămânând în gânduri la părerea că ei sunt buni. Ceva de felul fiinţelor nevăzute care îşi află leagănul naşterilor, creşterilor şi pieirilor în cadavrele altora.

            Pe strada pe care locuiam, într-o casă al cărei acoperiş era o improvizaţie de cartoane, ţigle, parcă şi bucăţi de asfalt, toate negre, trăia o femeie bătrână împreună cu fata ei, Maria. Nu ştiu ce vârstă va fi avut. Amândouă purtau basmale precum femeile de la ţară, iar pentru mine asta însemna că sunt deopotrivă de bătrâne, doar că mama avea mai multe riduri decât fiica. Îmi trăiau amândouă bunicile, ştiam ce înseamnă bătrâneţea. Poate pentru că bunicile nu locuiau cu mine, concepeam bătrâneţea ca pe o retragere. Amintirile povestite de ele mă făceau să cred că este o retragere în acea viaţă neobişnuită anterioară mie, la fel de neguroasă ca lumile din poveşti. Fiindcă amândouă bunicile erau văduve, bătrâneţea îmi apărea şi ca urma unei lumi care nu era cu totul vie, fără însă ca morţii ce o locuiau să fie cu totul morţi. Casa umbroasă şi ruinată a Mariei îi adăugase imaginii mele despre bătrâneţe sărăcia, întunericul, prin urmare, şi răul. Dar, nu ştiu dacă din pricina Mariei sau nu, înţelegeam deja că este un rău de care bătrâneţea nu este responsabilă. Se abătea asupra bătrânilor, cum se înclina gardul de scânduri vechi al casei acelor femei, părând să întruchipeze un destin al locuirii.

            Nu eram foarte lămurit nici de ce i se spunea Mariei nebună. Nu băgam de seamă să fi făcut ceva rău, aşa cum îmi suna cuvântul acesta. O vedeam mai mereu mergând, străbătând zi de zi străzile din jurul casei cu o sacoşă în mână, iar în ea strângea tot felul de mărunţişuri colorate de pe jos sau din gunoaie. Îi vine greu unui copil să priceapă ce înseamnă să ai o minte bolnavă. Pentru copil, mintea este mult mai în afară decât ne închipuim după aceea. I-ar fi mai uşor dacă ar vedea oameni cu plasturi pe cap. Este obişnuit să vadă orice rană, la fel, orice rău. Însă nu era nimic rău în drumurile Mariei, nici în vorbele ei de una singură, iar faptul că aduna mărunţişuri din gunoaie îmi apărea mai curând ca o ştiinţă. Este meritoriu să ai priceperea de a găsi ceea ce alţii au scăpat şi nu au văzut. Şi întrucâtva uimitor să reuşeşti să transformi în lucrurile tale rămăşiţele aruncate de alţii. Aplecările îţi sunt răsplătite. Cam la fel făceam şi eu în copilărie, când colecţionam timbre şi cutii de chibrituri fără valoare pentru alţii.

            Maria se oprea deseori când mă vedea şi îmi spunea că sunt frumos. Primeam stânjenit aceste complimente, aşa cum le înghiţeam cu greu pe ale oricăruia, însă îmi era limpede că sunt rostite binevoitor. Surorile şi părinţii râdeau pe seama asta. Îmi spuneau că Maria este iubita mea. Evident, nu ştiam ce înseamnă aşa ceva, dar dincolo de neplăcerea de a fi fost făcute glume pe seama mea, luasem într-un fel vorbele în serios. O vedeam ca fiind a mea, ca având o legătură specială cu mine. Poate acesta să fi fost motivul pentru care am suferit când într-o zicând  i-am văzut pe copiii de pe stradă cum i-au pus piedică. Se răsturnase pe jos şi i se ridicase fusta. Nu ţipa, doar încerca, nesigură pe mişcările ei, să se ridice. Copiii râdeau văzându-i ciorapii, chiloţii. Erau albi, pentru mine atunci, în sfârşit ca un bandaj care o arăta bolnavă. Dar, iată, era o boală care strângea o rămăşiţă de bine din gloata copiilor fără îndoială răi. Şi îmi părea că Maria avea dreptate, binele trebuia plimbat mereu cu tine pe drumuri, ocolindu-i pe cei care se bucură de rău şi departe de casa unde răul stă să se prăbuşească peste tine.

            Când am mai crescut, am început să mă plimb. Nu eram pândit de nimeni, aşa cum spui că eşti tu. Dar poate că atunci socoteam privirile indiferente încă şi mai rele. Bunăoară, am trecut la un moment dat pe lângă o casă cu ferestrele la stradă. Îi vedeam pe cei din casă mâncând. Era spre seară şi camera le era luminată cald. O încremenire de tablou şi păreau să fie prinşi în lumina aceea pentru totdeauna, fără să ştie că există drumuri străbătute în preajmă şi, bineînţeles, fără să ştie că eu eram al acelor drumuri. Nu îmi dau seama dacă îi invidiam. Probabil că numai în parte, căci mi-era limpede de multă vreme că aşa se întâmplă, că oamenii trăiesc separaţi unii de ceilalţi. La fel de limpede îmi era că aşezarea lor era o minciună. Ei nu vedeau ce este afară. De altfel, observasem într-o lumină asemănătoare, cândva într-o dimineaţă de iarnă încă întunecată, o femeie bătrână care locuia într-un demisol. Mai mult decât picioarele trecătorilor şi asfaltul gri din faţa ferestrei nu avea cum să vadă. Aceştia de afară trebuie să fi ştiut mai mult. Ce anume ştiau, nu mă dumiream. Dacă era un soi de adevăr, un fel de glob de cristal, trebuia păzit cu străşnicie de oamenii cu priviri indiferente, căci ei s-ar fi grăbit să constate că nu este de fapt nimic. Aşadar, adevărul, dacă era un adevăr, trebuia păzit mergând, fără a mă opri sub o lumină caldă oarecare şi astfel să fac din globul de cristal o vază de flori pe un dulap sau abajurul unei lămpi cu bec electric.

            Mai târziu, am recunoscut pasiunea pentru drumuri la pelerinii ruşi, cel puţin aşa cum am aflat de ei în literatură şi în cartea „Pelerinul rus,” minunat de simplă, pe care o ocolisem vreo douăzeci de ani. Iată, oameni care refuzau să rămână din teama de a nu pierde un adevăr, pentru ei, al credinţei. Mai mult, îşi ţineau adevărul în inimă, prin acea rugăciune a inimii, în fapt, un efort de a spune o rugăciune permanent, în ritmul bătăilor inimii. Inima văzută la un muzeu de istorie naturală ca un bulgăre albăstriu, arătând prea puţin a motor al vieţii. Şi tocmai pe ea o foloseau pentru a-şi aşeza vocea pe care o vor fi socotit cea mai proprie. În rest, vorbeau ca toţi ceilalţi, încercând să îndepărteze răul din jur, dacă este să mă iau după un pelerin care apare în „Azilul de noapte” al lui Gorki. Fără îndoială, s-ar putea spune, un caz de schizofrenie. Mintea li se împărţea, dar preţuind mai mult partea incapabilă de a spune ceva oamenilor din jur în afară de patru, cinci cuvinte dintr-o rugăciune.

            Nu am avut şansa de a-mi lega drumurile de inimă, cum nu ai avut nici tu. Şi într-o măsură la fel ca tine, am lăsat ca drumurile să-mi fie poruncite de voci. Mă plimbam deseori prin parcul de lângă casă cu câteva cărţi la mine, de acolo auzeam vocile. Nu erau drumuri prin natură, nu o vedeam şi apropape că detestam vegetaţia tânără şi uscată a parcului. Îmi era limpede că nu ajungeam nicăieri. Terenul plat al zonelor de câmpie îţi arată asta încă şi mai limpede. Pelerinii ruşi trebuie să fi fost mult prea adânc vârâţi în inimile lor, încât să nu îi descurajeze străbaterea stepelor ruseşti. Îţi invidiez drumurile prin oraşul de munte în care trăieşti, acolo mereu urci şi cobori.  Eu însă aveam nevoie de cărţi pentru a mă şti undeva. Mult umblate au fost „Florile răului,” iar titlul acesta, devenit atât de obişnuit, îmi pare iarăşi neobişnuit când îl scriu. Aproape că îmi vine să îţi exclam: Fii atentă, şi răul înfloreşte! Interpretam ca pe o întorsătură a destinului faptul că reuşisem să-mi cumpăr volumul lui Baudelaire în franceză de la un anticar impresionat de entuziasmul meu şi de aceea dispus să mi-l vândă la un preţ mai mic. Citeam şi reciteam poezia despre regele bogat şi neputincios, tânăr şi totuşi prea bătrân. Sau o ascultam ca pe o muzică a drumului care nu duce nicăieri. Este nevoie de muzică pentru a fi convins că merită să umbli fără ţintă, poate şi pelerinii ruşi erau încântaţi să audă clopotele mănăstirilor şi bisericilor spre care călătoreau. Le vor fi sunat ca inimile lor.

            Sunt mulţi care rătăcesc pe drumuri asemenea ţie. Doar că şi-au putut obişnui urechile să audă muzici mai puţin înspăimântătoare decât vocile auzite de tine. Nu ştiu dacă am reuşit asta cu totul. Visele mă mai duc uneori în locuri pe care le-am vizitat, crezând că le aparţin. Acum vreo două seri am avut un vis de felul acesta. Mă plimbam într-o maşină pe străzile oraşului din străinătate unde am locuit un timp. Era dureros să văd totul la fel ca în prima zi în care am ajuns acolo. Nu ştiu de ce, sufeream mai ales când vedeam nişte copii jucându-se pe străzi. Pe semne că nu există siguranţă mai mare a locuirii unui spaţiu altundeva decât în joaca ta acolo. Căci jocul topeşte rezistenţa străzilor şi caselor de a avea o semnificaţie în ele însele şi mai presus de locuitorii lor. Privindu-i pe copiii din vis, eram încredinţat că urma mea acolo era definitiv pierdută. Mai trebuie să ascult muzică. Nici Augustin nu se considerea vindecat de păcat, câtă vreme continua să aibă vise erotice.

            Spuneam că sunt mulţi care rătăcesc. Aş îndrăzni să spun că rătăcesc cei mai mulţi dintre oamenii pe care tu, psihologii şi psihiatrii i-aţi numi normali. Căci în afara scopurilor pe care şi le fixează în minte, unindu-şi toate părţile ei fără vreo sciziune schizofrenică, viaţa li se scurge sau o ia la vale, pleacă la drum fără ei. Sunt conştient că spun o banalitate îngrozitoare. Mai degrabă, această scurgere biologică merită observată cu microscopul, ca orice parte semnificativă a fiinţelor vii, nu vorbită sau îngânată în cântece de pahar. Şi concentrat să o priveşti printr-un tub metalic, încercând să obţii rezoluţia cea mai bună – mi-a fost întodeauna greu să privesc prin microscop -, vezi că lucrurile stau aşa, că umplu circumferinţa imaginii microscopului. Altminteri, ochiul care priveşte în spaţiul deschis se opreşte asupra caselor mari, se pierde printre ele şi le confundă cu cerul ori cu plopii de pe stradă, i se năzare, văzându-le mari, că acolo locuiesc oameni la fel de mari, mult mai mari şi mai normali decât rătăcitorii sau decât rătăciţii cu mintea, nişte uriaşi a căror viaţă se întinde cu precizie de la un perete la altul, de la gândul că vor să fie ceva până la împlinirea dorinţei lor.

            Nu-i mai puţin adevărat că deseori ne închipuim uriaşi, iar unii, înspăimântaţi de priveliştea din microscop, vor căuta să se asigure că sunt mari lovindu-i pe ceilalţi. Cam de acest fel trebuie să fie trecătorii care îţi strigă în urmă că eşti nebună, care te fluieră, îţi rostesc cuvinte grosolane sau te opresc din drum şi se amuză de încercările tale disperate şi stângace de a scăpa. Am fost odată în casa unor părinţi al căror băiat, tânăr student, îşi pierduse minţile. Se întorcea acasă cu haina lungă de piele plină de scuipaţi. Crede-mă, mi l-am închipuit purtând o mantie regală.

SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ - Scrisoarea I

SCRISORI CĂTRE O PRIETENĂ SCHIZOFRENICĂ

Scrisoarea I

            Dragă M., îmi reproşezi că nu ţi-am scris de multă vreme. Îmi recunosc vina şi îi recunosc şi gravitatea de care nu te-ai plâns. Nici nu ţi-am scris, nici nu ţi-am vorbit la telefon, dar, mai grav decât toate, nici nu am încercat să te văd. Au trecut şapte ani de când te-am văzut ultima dată. Poate îţi aduci aminte, a fost călătoria aceea cu trenul de vreo opt ore, timp în care am evitat să îţi vorbesc, deşi ne vedeam mai mereu pe parcursul ei. Ţi-am spus doar câteva cuvinte în gară, prefecându-mă că între noi pot fi adresate numai câteva cuvinte convenţionale şi simulând graba tuturor celorlalţi călători de a se urca în tren pentru a-şi ocupa locul. De fapt, nici nu aveam loc, am stat toate cele opt ore pe culoarul trenului, la distanţă mică de tine, prinzându-mă în varii conversaţii cu necunoscuţii aflaţi în preajma mea, doar pentru a te evita. Îţi mărturisesc, fără să pretind că mărturisirea asta m-ar absolvi de vină, că toate acele conversaţii şi chipuri mi-au rămas mult timp în minte, dovedindu-se un fel de complici ai nelegiuirii mele. Şi nu cred că este un cuvânt prea aspru „nelegiuire.”Am învăţat, pare-mi-se din Dostoievski, că orice criminal îşi aduce aminte cu exactitate toate detaliile crimei sale. Asta ţi-ar îndreptăţi temerile că răul pe care îl resimţi vine ca din altă lume. Iată că răul din crime şi din orice alt fel de nelegiuiri întăreşte memoria, în vreme ce uitarea este omenească şi probabil că nici nu am putea trăi fără a uita, mai ales când vine vorba despre trecerea prin acele situaţii care ne spun răspicat că viaţa după parcurgerea lor este numai o încercare disperată de a încropi un adăpost printre ruinele casei prăbuşite. Şi crede-mă, nu ruinele sunt de privit, ele reuşesc să ofere o savoare melancolică scenei, ci salteaua aia murdară pe care doarme ghemuit sinistratul, când de fapt ar trebui să stea treaz sau să nu mai stea deloc.

            Da, au trecut şapte ani de când nu te-am văzut. Şapte ani. Multă vreme în copilărie, a fost singurul număr de ani pe care îl vedeam. Citisem în Mica Biblie ilustrată povestea despre Iosif care interpreta visul faraonului în care apăreau şapte vaci grase mâncate apoi de şase vaci slabe. Nu îmi închipuiam că vacile slabe le-au mestecat pe cele slabe. Mai curând că le-au înghiţit, cum face şarpele. Mă uimea posibilitatea ca vaca slabă şi flămândă să rămână la fel după ce înghite una grasă. Trebuie să fi fost ceva slab şi în vaca grasă, nu-i aşa? Aşa am început să deprind explicaţiile despre treceri. Iar Iosif spunea că vor fi şapte ani de belşug urmaţi de alţi şapte de foamete. Era ceva uimitor şi în lucrul ăsta. Anii de care nu ştiam decât la aniversări şi sărbători aveau o viaţă a lor, numărată, şi păşteau ca nişte vaci în visele unui faraon pe care mi-l imaginam purtând o mască de aur. Mă întrebam în care serie de ani m-aş găsi. De belşug sau de foamete? O îndoială care m-a descurajat mereu să strâng provizii pentru anii de foamete. Anii ăştia şapte în care nu te-am văzut sunt cu siguranţă de foamete. Dar dacă vor fi înghiţiţi de alţi şapte ani de foamete şi tot aşa? Iarăşi o îndoială. Şi este îndoiala care mă determină ca acum să-ţi scriu în loc să încerc să te văd.

            Acum, după un timp atât de îndelungat de tăcere, îmi pare că şi cuvintele înseamnă mult. Nu pentru că m-aş considera stăpânul care aruncă dintr-o mărinimie temperată mărunţiş cerşetorilor, ci pentru că a trecut suficientă vreme încât ele să capete greutate. O greutate de a le scrie. Dintr-un foc se scriu şi se spun cuvintele obişnuite, de fiecare zi. Şi oamenii cărora le spui sunt parte a acestei obişnuinţe. Aşa ni se întâmplă şi cu numele. Suntem atât de obişnuiţi să ni le rostim, încât ajungem să stingem sub ele toate frământările neobişnuite care ne schimbă şi care poate ne-ar îndreptăţi să ne luăm un alt nume. Cred că la fel se petrece şi cu numele de familie. La început, când nu suntem încă la şcoală, ne sună grav, încărcat de severitatea părinţilor ştiuţi, dar şi a strămoşilor neştiuţi, iar apoi, strigaţi pe numele de familie de învăţător şi de colegi, îl acceptăm fără să băgăm de seamă că am primit ca pe ceva familiar toată povara lui străină. Cu siguranţa certificatului de boală, tu ai devenit neobişnuită. Eşti declarată alienată mintal, înstrăinată cu mintea. Înstrăinată de cine? „De realitate” este un răspuns superficial. Pentru că realitatea ar numi toate lucrurile obişnuite printre care trăim, toate vorbele spuse unul altuia fără a le gândi prea mult, acceptarea unanimă a faptelor simple, că eu mănânc, tu mănânci, el sau ea mănâncă, conjugările tuturor verbelor care nu se încurcă deloc în trecerea de la eu până la ei. Dar fiecare se substrage permanent realităţii conjugate, iar dacă se întoarce la ea la fel de frecvent, este pentru că nu găseşte o altă cale mai bună de a interpreta ceea ce se petrece sau alta mai bună pentru a le găsi celorlalţi un rost. Avem şansa ca alienările noastre şi ale celorlalţi să se petreacă lent, nu cu violenţa înstrăinării tale. Atât de lent, încât ne plictiseşte să le urmărim. Singură dragostea ne face atenţi la prefacerile încete ale celor pe care îi iubim, însă trecem peste ele uşor, îmbătaţi de îndrăzneala de a rosti vorbe de iubire, totuşi comune.

            Tăcerea mea a fost pricinuită de şovăiala de a-mi asuma sarcina cuvintelor grele cuvenite ţie, celei ajunse atât de neobişnuită.  O laşitate căreia îi ştiam bine consecinţele. Ştiam că îţi imaginezi că am uitat de tine, cu aceeaşi nepăsare pe care mă gândesc că o deteşti la toţi cei care nu te caută, deşi le este cunoscut că eşti bolnavă. Însă m-am gândit la tine tot acest timp. Durata gândurilor nu este probabil măsurabilă. Cel puţin în privinţa gândurilor despre tine, sunt sigur că nu au luat forma întrebării „Oare ce mai face M.?” Dacă s-ar fi întâmplat astfel, aş fi înmulţit cele două, trei secunde ale rostirii întrebării cu un număr de zile şi ar fi ieşit o sumă cu totul nesemnificativă în comparaţie cu lungimea acelor şapte ani de secetă. Însă gândurile despre tine scăpau cuvintelor. Erau despre mine care nu ştiu să-ţi vorbesc şi despre tine care nu poţi fi vorbită. Îmi expuneau întreaga laşitate, se retrăgeau în cinismul obişnuitei insensibilităţi faţă de celălalt, îmi strecurau amintiri despre tine, cele mai multe ca nişte imagini înspăimântătoare. Ţin minte, de pildă, că m-a înspăimântat chipul unei femei asemănătoare ţie. Era spaima că poţi exista aşa neobişnuită în preajma mea, chiar pe strada pe care treceam, şi era teama că eu mă mulţumesc să-ţi exist numai ca un trecător printre alţii. Poate ar fi mai potrivit să spun că te-am văzut totdeauna, nu că m-am gândit la tine, la fel cum ţie îţi este dat să vezi lucruri pe care nu le mai vede nimeni altcineva.

            Era foarte comod în trecut, când îi puteai trimite altuia o carte poştală ilustrată pe care nu puteai scrie decât două cuvinte banale, iar destinatarul reuşea să citească mai înainte de toate că te-ai gândit la el chiar aflându-te departe. Ar fi trebuit, totuşi, să-ţi trimit o ilustrată vivantă. Una în care să-ţi arăt că nu pot sta nemişcat pe locul meu, că mă mişc de pe un picior pe altul, că sunt cu totul nesigur când te privesc, dejucându-mi strategia imobilităţii indiferente. Ar fi fost probabil liniştitor ca în spaţiul acela limitat al ilustratei, lângă numele tău scris cu litere mari şi amestecat cu cifrele şi denumirile exacte ale adresei, să-ţi scriu că sunt bine şi că îţi doresc binele. O inexactitate liniştitoare pentru toţi oamenii care nu se mai văd şi nu vor să bage de seamă că fiecare are adresa lui separată. Dar binele acesta transmis cu o naivitate care s-ar cere ocrotită nu mai este posibil în cazul tău şi al nostru. Îmi scriai sau spuneai că ţi-e rău. Cuvintele astea îmi sunau altfel. Nu era ca şi cum le-aş fi auzit de la cineva care se plânge de o durere temporară de cap sau de stomac. Deseori, aceste dureri îmi păreau modalităţi prin care oamenii păşeau liber şi nobil de sub obligaţiile impuse corpurilor sănătoase. Îi invidiam mult pe colegii de clasă care spuneau că le este rău. Li se cuvenea scutirea de sarcinile şcolare obositoare. Îmi deveneau şi mai obositoare când realizam că lor le închinam viaţa corpului meu sănătos. Cu tine este altfel, când spui că ţi-e rău este ca şi cum ai vesti că răul este în tine, că a ieşit din cotloanele în care îl ştiam închis în copilărie şi s-a năpustit asupra ta, mulţumit să aibă în sfârşit un corp cu care să-şi facă de cap precum copiii pe care îi speria când jucându-se, îndrăzneau să treacă prin preajma locurilor lui secrete.

            Descopeream acest rău în toate locurile întunecoase din casă, în spatele mobilelor grele, în cămară, în pivniţa casei, ba chiar şi pe sub tufele de trandafiri de la marginea locului de joacă. Dintre ele, mi-am recuperat de câteva ori mingea de cauciuc spartă. Aşadar, răul strica bucuria jocului, înghiţea timpul de joacă, devenit dintr-odată încărcat de o inutilitate matură. Îl şi auzeam. Eram convins că vorbeşte prin huruitul ţevilor de la baie, acolo unde în chiuvetă locuia o broască care clipea, credeam eu, dintr-un ochi auriu de apă. Şi gemetele de durere ale tatălui meu înainte să moară din cauza unui infarct, auzite din camera de alături, le confundasem cu aceste huruieli ale ţevilor. Mai târziu, mi-am reproşat o asemenea confuzie stupidă, dar şi mai târziu, mi-am dat dreptate. Da, răul vorbea şi prin moarte, se instala acum în plină lumină a zilei, ocupând locul gol lăsat al celor dispăruţi, aşa cum mă lămuream în nopţile frământate de coşmaruri. Cum era posibil să fi dormit liniştit după ce umblasem ziua prin locurile răului?

            Era un rău care îşi revendica o existenţă în preajma mea, în mijlocul oamenilor. Nu avea nimic de-a face cu răul din sfaturile prudente primite în copilărie: este rău să vorbeşti urât, să tuşeşti fără să pui mâna la gură, să furi şi toate celelalte de felul ăsta. Nu, dimpotrivă, sfaturile erau atât de neputincioase să cuprindă răul şi să te ferească de el, încât devenea tentant să le încalc, încercând ca astfel să ajung la răul acela mai mare. Măcar aşa ajungeam să cunosc şi binele. Binele însemna să rezist răului, să fiu în el şi să rămân viu. Nu putea fi vorba despre o victorie, ci era numai o rezistenţă îndărătnică. De tine, răul s-a apropiat mult mai tare. Te trăieşte, străduindu-se din răsputeri să îţi slăbească rezistenţa. Cât de slabe trebuie să fie orice cuvinte bune. Nu mai puţin, dacă aş destăinui altuia prietenia cu tine şi laşitatea mea de a-ţi vorbi, mi-ar recomanda să-ţi scriu fără ezitare astfel de cuvinte bune, consolatoare. Să fiu un psiholog, un profesionist al consolării. Dar nu am nicio îndoială că profesionalizarea empatiei înstrăinează oamenii definitiv, chiar când vindecă sau mai ales atunci. Trebuie să fie nesuferită opera reuşită de a consola când ştii că ai obţinut-o pe seama încrederii celuilalt că îi eşti părtaş suferinţei. Asta în vreme ce tu îţi desenezi cu răbdare în minte, poate şi pe hârtie, adevărul despre tulburările lui. Dacă nu te vede şi nu eşti foarte sigur pe tine, chiar poţi deschide pe furiş un manual care expune simptomele bolilor psihice, iar atunci, fără ca el să-şi dea seama, îl consolezi pe anonimul din manual. Oricum îi este anonim, pentru că el nu dă doi bani pe delirurile pacientului, oricât de mult i-ar compune existenţa. Adevărul este altul, categoric în afara pacientului care îşi consumă identitatea în minciună, revărsându-se tot în cuvinte goale.

            Prin urmare,  îmi este inaccesibil şi cuvântul de consolare, profesionalizat sau nu. Prietenia trebuie să folosească alte cuvinte, unele care sunt formulate cu stângăcie, şovăie, dispar până la a nu mai fi spuse. Şi prietenul speră că le adresează celui care ştie să audă dincolo de ele. Deopotrivă, speră să fie iertat pentru nepriceperea sa, în mare pricinuită de un egoism ostil prieteniei. Dar nu poate ascunde acest egoism, căci o prietenie trebuie să fie fără ascunzişuri. De aceea, îmi mărturisesc vina de a-mi fi nesocotit prietenia faţă de tine, tot în urmă cu şapte ani. Nu îmi pusesem problema alegerii cuvintelor şi acceptam să vorbesc cu tine la telefon. Cel puţin într-o seară, îmi amintesc că te-am lăsat să vorbeşti de una singură la telefon. Înşiruiai de minute în şir întâmplări înfricoşătoare, comploturi, nume de oameni care îţi vor răul. Nu aveam nimic de spus, mâna în care ţineam telefonul îmi transpirase de ruşinea de a fi învins de tumultul delirului tău. Am lăsat telefonul pe pat şi te auzeam vorbind nedesluşit în continuare, fără oprire. L-am ridicat mai târziu, când ai încetat să vorbeşti. Nu aveai nevoie de cuvintele mele. Trebuia să fiu numai martorul vorbelor venite de nu ştiu unde care îţi dictau atunci delirul, alteori chinurile. Să-ţi fiu un bun ascultător, asta trebuie să învăţ. Să te ascult în mine. Cu nădejdea că ascultarea asta îmi va naşte cuvintele cuvenite, unele mai puternice decât vocile pe care le auzi. Pe vremea minunilor din Biblie, Moise era îngrijorat că nu ştie să vorbească, dar Dumnezeu îi ignoră neputinţa. Va fi ştiut că mai înainte de toate trebuie să fii un bun ascultător. Vorbele urmau să crească din ascultare. Nădăjduiesc într-o atare minune.

Răzbunarea - ultima parte

IGOR: Linişte! Auzi trenul? A trecut tocmai când erai exaltat peste măsură şi ai pierdut mult.

VLADIMIR: Ce-am pierdut, mă rog? Trenuri trec aici toată ziua.

IGOR: Nu toată ziua, trece trenul de persoane de dimineaţă şi apoi trenul de seară, de noapte de fapt, la douăsprezece şi nouă minute, mai exact. Ăsta este preferatul meu. Mă trezeam deseori noaptea şi fumam o ţigară la fereastră doar pentru a vedea cum trec luminile din vagoane. Vara mai mult le simţeam, pentru că nu se văd din cauza frunzişului copacilor. E ceva să ştii că unii oameni merg mai departe în vreme ce tu bâjbîi beat prin aprtament. Şi mai trec încă vreo două sau trei trenuri de marfă. Pe astea le detest. Sunt cisternele alea negre mânjite de petrol, vagoanele de fier ruginite, fără ferestre, fără oameni. Ele parcă îmi spun că degeaba îmi pun nădejdea că oamenii aceia merg undeva, sunt numai duşi mai departe, ca orice marfă. Ăsta de acum a fost un tren de marfă, oricum ţi-era folositor. Acum trebuia să mă împuşti, pentru că ar fi acoperit zgomotul împuşcăturii.

VLADIMIR: Nu mă feresc de nimeni. Puţin îmi pasă de ce mi se va întâmpla după ce voi înfăptui dreptatea.

IGOR: Să-ţi pese! Gândeşte-te ce se va întâmpla după ce se va auzi împuşcătura. Imediat vor răsări vecinii din bloc. Că te-ar putea da pe mâna poliţiei o conta mai puţin, dar închipuie-ţi ce spectacol de prost gust vor face din moarte. Vor sosi gospodinele în capoate, bărbaţii lor transpiraţi, mirosind a băutură şi dezvăluindu-şi părul de pe piept, toţi în papuci de casă în culori ridicol de vesele. Bărbaţii vor răcni înjurături pentru a li se deschide uşa subsolului, femeile vor savura pe înfundate momentul ăsta războinic, apoi tot ele vor ţipa, se vor tângui, una sau alta va începe să tremure spunând că i s-a făcut rău din cauza priveliştii, vor veni cu lumânări, vor plânge, din nou mai ales pentru că li s-a făcut rău. S-a petrecut aşa la fiecare moarte din bloc, violentă sau nu. Moartea provocată sau încasată are însă nevoie de ceva solemnitate. Să laşi mortul să-şi tragă sufletul, unde şi l-o trage. Aşadar, împuşti sau te împuşti doar când trece trenul sau tună afară, să ţii minte lucrul ăsta! L-am învăţat din filme, recunosc.

VLADIMIR: Mă pot lipsi de sfaturile tale şi nu ştiu dacă ţi se cuvine o moarte solemnă.

IGOR: Ştii, alţii ar plăti cu nopţi grele de cazne în jurul lumânării să primească o jumătate de sfat de la vreun spectru, iar eu îţi pun tot ce ştiu pe tavă, chiar şi mersul trenurilor.

VLADIMIR: Tu nu eşti mort.

IGOR: Ba uite că sunt, nici n-ai băgat de seamă că de o vreme m-am desprins de cătuşe.

VLADIMIR: Le-ai desfăcut, dar să nu încerci să scapi, pentru că voi trage în tine de la distanţă şi, cum nu te voi putea ţinti în cap sau în inimă, vei avea o moarte mai dureroasă.

IGOR: Nu le-am desfăcut, am trecut prin ele. Hai să abandonăm partea asta cu demonstrarea morţii, mai ales că alţii aveau ţelul mai nobil al demonstrării învierii. Ia-o ca pe o întorsătură spectaculoasă din filmele proaste. Dar nu, nu te speria, nu te pot atinge, nu sunt mortul ăla din filme care se hrăneşte cu creierele oamenilor vii. Pe de altă parte, am detestat mereu filmele şi cărţile care mă ţineau cu sufletul la gură ore întregi, iar apoi îmi spuneau la final că totul a fost numai o iluzie, un vis. Mai cu seamă „Vrăjitorul din Oz.” Ce, nu merita fata aia care cânta aşa frumos la începutul filmului să rămână în împărăţia colorată a lui Oz? Şi filmul zicea că toate culorile alea fuseseră numai un vis. Chiar îmi pare rău că voinţa ta de a face dreptate omului se dovedeşte a fi un vis. De altfel, îmi şi doream să aud o împuşcătură şi să mor aşa. Ar fi fost o a doua moarte mai onorabilă. Prima a fost din cauza nu ştiu cărei boli de stomac. Am umplut closetul cu sânge cu puţin înainte de a muri. M-or fi găsit prăvălit în baie, cu pantalonii în vine. Din punctul ăsta de vedere, vezi bine, deja ai fost răzbunat!

VLADIMIR: Vrei să spui că totul a fost o halucinaţie, inclusiv lupta de a te târî până aici, inclusiv lovitura pe care ţi-am dat-o în cap?

IGOR: Şi dacă ar fi o halucinaţie, aştepţi de la mine lămuri, eu fiind obiectul halucinaţiei tale? Nu ştiu să te lămuresc. Nu am învăţat nimic despre lumea de dincolo. De când am murit, stau aşa şi aştept, nu ştiu ce, poate o barcă sau un tren care să mă ducă undeva.

VLADIMIR: Şi de ce-ai aştepta judecându-te cu mine sau, acum aşa ar fi de fapt, pur şi simplu sporovăind cu mine?

IGOR: Îţi repet că nu ştiu nimic din ce-i cu mine. Există credinţa că morţii ar cunoaşte ceva mai mult decât vii. În ce mă priveşte, nu cunosc nimic altceva în afara vieţii de aici. Probabil că ăsta este motivul pentru care m-am întors tot aici, în bloc, m-am îmbrăcat în pijama şi m-am luat la sfadă cu vecinul căruia i-am pipăit sora acum douăzeci de ani. Sau, dacă e să umblu cu presupusuri, poate Dumnezeu m-a trimis aici ca să mă judeci. Apropo, n-am întâlnit niciun Dumnezeu de când am murit. Dar dacă aş fi Dumnezeu, exact aşa aş face. Aş zice: „de ce să-mi bat gura de pomană cu neisprăviţii ăştia? Mai bine să-i las să-şi scoată ochii unii celorlalţi, vor găsi ei singuri destule pricini pentru a se împuşca în cap sau pentru a se plesni peste bot. Tot luându-se la ceartă, îşi vor da singuri tot răul la iveală.” Sau poate că am fost trimis pentru tine. Aş fi un fel de înger, adică. Greu de crezut, n-am fost nicodată prea angelic, dimpotrivă, îţi mărturiseam că m-am tot zbătut prin mocirlă.

VLADIMIR: Şi de ce pentru mine?

IGOR: Nu mă forţa să devin spectru înţelept, nu pot. Bănuiesc doar că îţi va fi fost de folos să ştii că nu poţi pune mâna pe dreptatea aia totală. Sau să ţi se arate că nu cunoşti nici măcar oamenii pe seama cărora vrei să înfăptuieşti dreptatea, spui tu, în numele omului. Uite, nici măcar n-ai băgat de seamă că sunt mort. Nici când eram viu nu te interesam prea tare. Ai aflat de vinovăţia mea numai dintr-o întâmplare şi, iată, prea târziu. Eram însă lângă tine. M-ai fi putut cunoaşte. Puteai învăţa câte ceva despre om chiar şi de la un individ atât de puţin important ca mine, unul al cărui corp o zace acum prin nu ştiu care cimitir, într-un mormânt plin de bălării, iar numele de pe cruce abia de s-o mai vedea. Nu mi-am văzut locul din cimitir. Poate treci tu, măcar să mături căcaţii de câine, niciodată nu i-am suportat când călcam în ei în timpul plimbării prin jurul blocului.

VLADIMIR: Nici eu nu-i suport.

IGOR: Ziceam că puteai învăţa ceva de la mine. Mai ţii minte când făceam mereu fotografii?

VLADIMIR: Mai ţin minte, socoteam că îţi pierdusei minţile din cauza băuturii.

IGOR: Poate şi asta, nu zic nu. Dar mă încânta atât de tare să fac fotografii! Fotografiasem mii de lucruri frumoase şi urâte din jurul meu. Odată, dacă îţi aminteşti, am fotografiat-o chiar pe fata ta, era mică. Îmi plăcuse.

VLADIMIR: Îmi amintesc. Am detestat gestul ăsta, l-am simţit ca pe o agresiune, însă l-am acceptat din milă pentru nebunia ta.

IGOR: Frumos din partea ta, dar să ştii că nu aveam niciun gând rău, nu încercam să-ţi pătrund în viaţă sau, Doamne fereşte, să îţi agresez fata, dacă te-ai gândit la aşa ceva. Era frumoasă şi era lângă mine, atâta tot. N-aş fi fotografiat niciodată ceva frumos din depărtare, apusuri şi răsărituri de soare, cum fac alţii. Ce am eu de-a face cu soarele? A durat ceva timp pasiunea asta a mea pentru fotografii. Deseori stăteam şi priveam lucrurile frumoase şi urâte din preajmă care apăreau pe ecranul aparatului de fotografiat. Pe unele le-am scos şi pe hârtie. Îmi făcusem un fel de carte a mea dintr-un album de fotografii. Nici pomeneală să fi fost o carte a destinului meu, erau doar nişte fleacuri. De altfel, curând am şi uitat de album. Zăcea în praf undeva pe dulap. Dar pentru o vreme, mă dumirisem că viaţa mea pe aici merita să fie privită. Că lucrurile de care mă tot loveam în pregrinările mele fără rost prin apartament puteau căpăta un luciu care să-ţi ia ochii.

VLADIMIR: Şi nu era o minciună?

IGOR: Contează? Reuşeam să văd bucăţile astea din viaţa mea, să le stau înainte şi ele să se lase privite. Pe când, ceva mai mare de atât, cum este şi dreptatea aia pe care o cauţi tu, nu se vedea niciunde. Cam asta ar fi trebuit să înveţi de la mine.

VLADIMIR: Fără să o fi învăţat de la tine, şi eu am văzut o parte, un om, pe sora mea, iar în ea am întrezărit acel ceva mare pe care l-aş fi putut realiza ucigându-te. Nu-i tot una?

IGOR: Nu este, pentru că uite, de vreme ce sunt mort, ai pierdut tot. Totul la care râvneai. Ai rămas cu revolverul şi cu tine, singurul om viu de pe aici.

VLADIMIR: Sugerezi că ar trebui să mă sinucid?

IGOR: Îmi pui întrebarea asta ca şi cum aş fi duhul ăla rău care vrea răul altora. Crezi că m-ar ajuta cu ceva să te ştiu mort? Mai mult, este foarte probabil că nici nu mi-ar fi dat să cunosc asta. Nu am întâlnit nici un alt mort până acum. Altminteri, sinuciderea ar fi o soluţie pentru tine.

VLADIMIR: N-ar însemna să mă recunosc până la urmă învins?

IGOR: Îţi mai aduci aminte cum în tinereţe îl admirai pe Hitler?

VLADIMIR: Erau nişte prostii...

IGOR: Vor fi fost, dar sunt sigur că şi atunci m-ai fi ucis mai curând pe mine aflând de vina mea, decât să renunţi la admiraţia ta pentru el. Mormanele de cadavre lăsate de el în urmă nu te încurcau prea tare când citeai cu admiraţie cartea aia de istorie despre ultimele lui zile. Avea copertă albastră.

VLADIMIR: Şi lucrurile astea se ştiu în bloc?

IGOR: Cu siguranţă, ţi-am mai spus că se ştie totul. Te fascina, ca şi acum, ideea omului care vrea totul. Îl venerai pentru că a vrut totul, a pierdut totul şi a renunţat la el însuşi, cam singurul lucru care-i rămăsese. Recunoaşte, odată ce eu am murit, ai cam pierdut Germania şi Reichul.

VLADIMIR: Îmi recomanzi să urmez logica unui individ care şi-a bătut joc de omul slab şi de neatins, iar asta de milioane de ori?

IGOR: Ei, nu. Însă te-ai aventurat în zona aia de margine a lumii de unde se întrevede totul, o zonă în care uneori păşesc sfinţii, alteori demonii. Nu i-am văzut nici pe unii, nici pe ceilalţi, însă mi-e lesne să-mi imaginez că pentru ei nu mai există o cale de întoarcere. Întorcându-se de acolo, lucrurile de aici le vor fi atât de mici, încât nu le-ar putea prinde niciun aparat de fotografiat. În ce te priveşte, ar însemna să rămâi pe loc. Nu vei fi în trenul luminos pe care îl urmăream noaptea.

VLADIMIR: Îţi sunt recunoscător că-mi porţi de grijă, dar cel puţin aş putea trăi printre lucrurile astea mărunte, printre oamenii mici şi slabi, fără să încerc să-i strivesc. Poate aşa aş evita să fiu tras la răspundere, mort fiind, de un alt nebun însetat de dreptate.

IGOR: Nu ştiu. Iar acum nu ştiu de ce, dar trebuie să plec. Mi-o fi venit în sfârşit trenul sau barca. Mi-ar fi plăcut să te fi putut îmbrăţişa la despărţire.

(se îndepărtează, apoi se întoarce cu faţa spre Vladimir)

IGOR: Ştii, îmi pare rău pentru ce i-am făcut sorei tale.

(se îndepărtează din nou)

VLADIMIR: Igor, aşteaptă! Mai spune-mi o dată, când trecea următorul tren?

IGOR: La ora zero şi nouă minute. La miezul nopţii.

(Igor dispare din scenă, Vladimir rămâne singur)

- sfârşit -