Filosofie - lecţia XXIX - dreptatea distributivă

DREPTATEA DISTRIBUTIVĂ

John Rawls (1921-2002)

            Pentru a descoperi care este modul în care cetăţenii ar dori să se aplice dreptatea, John Rawls propune experimentul denumit „vălul ignoranţei.” Experimentul porneşte de la premisa că orice individ adoptă o viziune despre dreptate convenabilă situaţiei lui curente în societate (de exemplu, bancherul va dori să aibă mijloace legale pentru a recupera banii datoraţi de clienţi, cetăţeanul care are un nivel de trai scăzut, va dori ca statul să îi asigure nevoile primare). De aceea, pentru a vedea cum doreşte orice individ să se aplice dreptatea, este nevoie să uităm de calităţile prin care ne diferenţiem de ceilalţi indivizi.

            Astfel, în spatele vălului ignoranţei, plasăm datele părţilor care reprezintă cetăţeni reali:

·        Părţile nu cunosc:

o       Rasa, etnia, genul, vârsta, veniturile, bogăţia, înzestrările naturale, doctrinele niciunui cetăţean al societăţii sau ale generaţiei din istoria societăţii căreia aceşti cetăţeni îi aparţin

o       Sistemul politic al societăţii, structurarea pe clase sociale, sistemul economic sau nivelul de dezvoltare economică

·        Părţile cunosc:

o       Că indivizii din societate au doctrine diferite şi planuri diferite de viaţă; că toţi cetăţenii sunt interesaţi de obţinerea bunurilor de bază.

o       Că societatea este în condiţiile unei limitări moderate: este suficient loc pe unde să te mişti, dar nu suficient încât fiecare cetăţean să obţină ce doreşte.

o       Lucruri generale şi simţul comun despre viaţa socială umană; concluziile generale ale ştiinţei (incluzând economia şi psihologia) care sunt necontroversate.

            Lucrurile necunoscute de părţile implicate îl fac pe individ să nu considere că dreptatea ar însemna să i se confirme un privilegiu sau să fie ajutat să îşi compenseze inferioritatea, de exemplu, lipsa înzestrărilor naturale. Fără să cunoască mecanismele societăţii, nu va putea pretinde ca dreptatea să însemne, de exemplu, un sistem de pensii ori de venit minim garantat.

            Din lucrurile cunoscute, individul poate avea următoarele aşteptări:

1)      Oricine să fie liber să aibă propriile planuri de viaţă şi să îşi poată obţine bunurile de bază

2)      Că libertatea trebuie limitată egal tuturor, pentru ca toţi indivizii să aibă un spaţiu de manevră similar în cadrul societăţii limitate.

3)      Să se admită că indivizii sunt diferiţi, unii mai merituoşi decât ceilalţi, unii mai capabili decât ceilalţi.

Concluzia: indivizii vor dori o societate în care să fie liberi şi egali în dreptul de a-şi urmări propriile scopuri (şanse egale), însă punctul 3) îi va face să accepte situaţiile inegale ca recompensare a unor indivizi pentru meritele lor (de exemplu, soldatul va fi plătit mai bine decât funcţionarul de la primărie, de vreme ce are meritul de a-şi risca viaţa).

„Aceste principii formuleaza dreptatea ca un compus cuprinzand trei idci: libertatea. egalitatea şi recompense pentru activitatile ce contribuie 1a binele public.” (J. Rawls)

În atare situaţie, statul va trebuis să intervină în economie şi să distribuie veniturile societăţii pentru a asigura cetăţenilor merituoşi recompense şi bunurile de bază celor defavorizaţi. Astfel, dreptatea va însemna echitate, nu egalitate.

Se dă textul:

Prin inegalităti cel mai bine vom intelege nu orice diferente intre posturi si functii, ci diferenţe în privinta beneficiilor si raspunderilor de care sunt legate fie direct, fie indirect - precum prestigiul şi averea. Sau obligatia de a plati impozite. Jucatorii de fotbal nu protesteaza impotriva faptului ca exista posturi in echipa, precum portar, fundas si inaintas şi nici impotriva faptului ca regulile jocului specifică anumite atributii si sarcini. (J. Rawls)

În ce situaţie vor protesta jucătorii de fotbal din cauza diferenţelor din cadrul echipei?

Filosofie - lecţia XXVIII - teoria morală deontologică

TEORIA MORALĂ DEONTOLOGICĂ

Immanuel Kant (1724-1804)

 

Teoriile morale teleologice răspundeau la întrebarea „cum pot duce o viaţă bună?” Teoria eudaimonistă răspundea că prin moderaţie raţională, teoria hedonistă că prin urmărirea plăcerilor şi prin absenţa durerii.

Teoria deontologică este interesată să răspundă la întrebarea „cum acţionez bine?” Întrebarea se deosebeşte prin aceea că dispare din ideea morală a unei vieţi bune orice nuanţă egoistă, nu vreau un bine pentru mine, ci vreau să ating binele, să iau parte la el prin acţiunile mele. Ascult de bine, în felul în care un om religios, de exemplu, creştin sau musulman, va asculta de prouncile morale religioase. Nu ascultă de ele pentru a avea o viaţă bună, dimpotrivă, porunca milei din islam înseamnă o pierdere a bunurilor proprii, împotriva ideii hedoniste de a căuta plăceri personale, iar porunca de a participa la un război sfânt poate fi adesea iraţională, împotriva moralei eudaimoniste.

Kant găseşte totuşi două lipsuri în morala religioasă: dacă o fiinţă supremă ne cere să facem binele, nu suntem noi înşine autorii binelui; dacă facem binele pentru o fericire veşnică, atunci noi nu mai vrem propriu-zis binele, ci acea fericire, o vrem în interesul nostru, aşadar redevenim egoişti.

Astfel, Kant crede că binele care ne poruneşte să îl realizăm prin acţiunile noastre se află în noi înşine şi poartă numele de voinţă bună, o voinţă care nu urmăreşte un obiect, ci doar să înfăptuiască binele. Urmând această voinţă, noi acţionăm din datorie, nu conform datoriei, adică datoria nu este străină de noi înşine. De exemplu, nu apreciem un soldat care doar se conformează poruncilor comandantului său, dar îi apreciem curajul celui care fără să primească o comandă îndeplineşte o faptă eroică.

Până la realizarea unei fapte bune, există următoarea succesiune:

Voinţa bună - maxima acţiunii (regula după care acţionez) - imperativul categoric de forma trebuie să -  acţiunea

Maxima acţiunii trebuie să fie ca o lege universală şi necesară. De exemplu, dacă vreau să salvez pe cineva de la înec, să pot spune: orice (universalitate) om este obligat să salveze viaţa altuia, nu se poate altfel (necesitate); dacă mă gândesc la interesul meu şi vreau să câştig mai mulţi bani, nu aş putea spune toată lumea trebuie să câştige mulţi bani, nu se poate altfel, deoarece câştigăm bani mereu în defavoarea altora.

Imperativul categoric are forma trebuie să sau nu trebuie să şi apare în conştiinţă în situaţii limită, când nu ai niciun interes pentru a acţiona bine. De exemplu, când un soldat nu se sinucide, deşi a rămas infirm, ar avea toată cariera compromisă şi ar avea curajul să o facă; dacă nu o face, el respectă legea universală care ne spune că oricine trebuie să-şi conserve propria viaţă

Opusul imperativului categoric este imperativul ipotetic: dacă vrei x, atunci trebuie să faci y. De exemplu, dacă vreau ca părinţii să-mi cumpere o maşină, atunci trebuie să învăţ. Un imperativ ipotetic nu are valoare morală, chiar dacă scopul lui este pozitiv.

Kant consideră că toate imperativele categorice pot fi reduse la forma:

Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea în persoana ta, cât şi în persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc

I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. N. Bagdasar, Bucureşti: Iri, 1995

De exemplu: mă folosesc ca mijloc când vreau să devin un om plăcut în societate, ca scop, când am grijă ca umanitatea din mine să fie educată; îmi folosesc mama ca mijloc când caut protecţia ei, ca scop când o ajut indiferent de consecinţele negative asupra propriei mele vieţi (de exemplu, este o pierdere semnificativă de timp).

 

Filosofie - lecţia XXVII - aplicarea dreptăţii

MODURILE DE APLICARE A DREPTĂŢII

Diferit de problema surselor dreptăţii (dacă este naturală sau convenţională – problemă ridicată de sofişti) şi de cea a sensului dreptăţii – egalitate sau echitate (textele lui Aristotel şi Hume), se pune problema aplicării dreptăţii.

Întrebarea: cum pot autorităţile staului să aplice dreptatea în societate?

Răspunsul la întrebare este formulat implicit de cetăţeni. Ce aşteaptă ei de la stat? Cum ar vrea să arate o societate dreaptă?

Cetăţenii sunt în situaţii diferite, nu pot avea un răspuns unic la aceste întrebări:

 1. Se poate presupune că cetăţenii privilegiaţi social vor dori ca autorităţile politice să le conserve statutul şi să nu intervină decât pentru a-i proteja de alţi cetăţeni, la fel de privilegiaţi sau dezavantajaţi.

2. Cetăţenii defavorizaţi vor căuta sprijinul autorităţilor pentru satisfacerea cel puţin a nevoilor primare, chiar dacă unii nu contribuie la bunăstarea comună prin munca lor.

Pentru satisfacerea cerinţelor cetăţenilor privilegiaţi, statul ar trebui să asigure dreptatea prin iniţierea unui sistem de legi, iar aceasta se numeşte dreptate procedurală. Spre deosebire de perioada antică şi medievală, când deseori codurile de legi acordau drepturi diferite categoriilor sociale sau etnice, codurile de legi moderne se aplică tuturor cetăţenilor, făcându-i egali în faţa legii. Unul dintre susţinătorii dreptăţii procedurale este Friedrich Hayek (1899-1992), filosof şi economist de orientare liberală. Regimurile politice liberale susţin dreptatea procedurală.

Exemplu de dreptate procedurală preferenţială:

Dieta Transilvaniei

Dieta întrunită la Târgu Mureş (20 ianuarie 1542) şi la Turda (2 martie 1542) a pus bazele organizării politico-administrative a Principatului Transilvania. Dieta adopta şi decizii de ordin juridic, militar şi economic, având totodată prerogativa alegerii unui principe în fruntea statului. Hotărârile juridice ale dietei au introdus discriminarea creştinilor ortodocşi prin lege. În regulamentul de aplicare a articolului 28 al dietei din 1552 se specifica: "românul nu poate denunţa pe ungur sau pe sas, dar ungurul or sasul poate denunţa pe român". (sursă: wikipedia)

Pentru a răspunde nevoilor de dreptate ale cetăţenilor defavorizaţi, statul trebuie să conceapă măsuri prin care aceştia să beneficieze de ajutor pentru a le permite supravieţuirea şi o relativă bunăstare. Astfel, statul va încerca să redistribuie veniturile obţinute prin impozitarea cetăţenilor, aşa încât să-i ajute pe cei defavorizaţi. Aceasta este dreptarea distributivă, iar unul dintre susţinătorii acesteia este filosoful american John Rawls (1921-2002). Orientările politice din spectrul politic de stânga (social-democraţia, socialismul şi comunismul) adoptă o astfel de concepţie despre dreptate.

Problema dreptăţii distributive în societate contemporană

„una dintre cele mai mari probleme ale sărăciei şi a slabei dezvoltări a umanităţii în economia informaţională globală: chiar dacă opulenţa creşte în economiile mai dezvoltate – câtă vreme informaţiile şi inovaţia oferă vieţi mai lungi şi mai sănătoase, care sunt îmbogăţite printr-un acces mai bun la informaţii, cunoaştere şi cultură – în multe locuri, speranţa de viaţă este în descreştere, morbiditatea în creştere şi analfabetismul rămâne la cote alarmante.”

Benkler, Yochai, The Wealth of Networks, Yale University Press, p. 14