Timp ireversibil

Uneori reamintirea unui timp trecut se petrece prin revenirea unui timp meteorologic asemănător celui în care s-a desfăşurat un eveniment anterior. 

Dacă nu îi spunem timp meteorologic, ci simplu timp, am spune că timpul recursiv al naturii îl cheamă înapoi pe cel ireversibil al vieţilor noastre. Chiar dacă adesea timpul exterior este plasat în exteriorul insignifiant al vieţii, ca simplu decor. Şi pe bună dretate facem astfel, căci un timp care nu ascultă de noi nu are puterea de a ne determina vieţile.

Nu mai puţin, este îndreptăţit să credem că revenirile timpului vieţii sub forma amintirilor aparţin unei laturi secundare a ei, precum timpul exterior. Mai mult, de vreme ce timpul ireversibil se pierde în cel reversibil al naturii, putem privi viaţa desfăşurată liniar ca formă de ascundere a unei secundarităţi profunde, adică una provenită din adâncul naturii

pe care vieţile noastre nu îl pot schimba.

firescul în toată greutatea sa

Când lucrurile fireşti îţi par prea greu de făcut, nu înseamnă că ele sunt nefireşti, ci mai curând că ajungi să sesizezi firescul în toată greutatea sa.

Trezirea şi somnul

Drama inadaptării la felul de a trăi al celorlalţi oameni nu constă în neputinţa trăirii aceloraşi activităţi de zi cu zi, ci în imposibilitatea de a începe şi sfârşi zilele într-un fel asemănător. Altfel, extravaganţii îşi au un loc bine primit în societatea preocupărilor comune, devenind banali precum neobişnuiţii atleţi ai circurilor. Când însă trezirea nu îţi este dintr-o odihnă ce te pregăteşte pentru activitate, ci o trecere problematică de la inconştienţă la conştienţă, iar somnul nu îţi este sfârşit al activităţilor de peste zi, ci unul din multele sfârşituri care, problematic, nu încheie nimic limpede, atunci iese la iveală neobişnuitul vieţii tale. Unul atât de intim, încât nu poate fi împărtăşit precum extravaganţa.

Resturi de păreri

Parerea este ceva sau restul ramas din ceva? În genere, motivaţia pentru a formula o părere este dorinţa de  a intra în comunitatea vorbitorilor şi, ca atare, părerea trebuie să însemna ceva suficient de consistent pentru a ne face semnalată participarea la comunitate. Şi tot în genere, resemnarea după pierderea părerii proprii în mulţimea celorlalte păreri este dată de convingerea că ea nu reprezentase propriu-zis ceva, ci era numai un reziduu din gândirea noastră. Resemnarea este inevitabilă şi permanentă, astfel că implicarea în jocul formulării părerilor este însoţită mai mult sau mai puţin de conştiinţa unei activităţi reziduale. Totuşi, părerile sunt apărate asiduu chiar şi de cei care au conştiinţa marginalităţii lor, din cauza presimţirii nemărturisite că finalmente s-ar putea să nu fim altceva decât o încropire de resturi din ceea ce am fi putut fi.

Aprecierea realizărilor noastre

Dorinţa de a fi apreciate realizarile noastre pe deplin încheiate se naşte din discomfortul convieţuirii cu sfârşitul părţilor din viaţă consacrate creării acestora. Faptul că sfârşitul poate fi origine a unei dorinţe, adică a unei deschideri către o existenţă viitoare, pare să fie mai important decât obiectul însuşi al dorinţei: aprecierea realizărilor. 

Ochii tatălui

Este tatăl privit în ochi? Sau, mai curând, tatăl este cel care îşi priveşte fiul în ochi? Aceasta este dilema urmaşului, mereu în urma celui care i-a dat viaţă fără a-l conţine vreodată în sine aşa cum o face mama. Adus pe lume pentru a fi următor, îl poate prinde din urmă pe cel care l-a lăsat în urma sa, privindu-l în ochi? 

Şi poate fi privitul în ochi trofeul victoriei asupra condiţiei secundarităţii urmaşului? O secundaritate în raport cu tatăl şi cu lumea mai veche decât sine. Este un trofeu al victoriei ori de câte ori viaţa urmaşului este mai însemnată decât a tatălui, aceasta însemnând privitul în ochi. Dar este numai un trofeu, adică o trăire singulară, chiar dacă recursivă, pentru că viaţa urmaşului rămâne apoape în totalitate una ce trebuie să urmeze calea pe care i-a dat-o de parcurs tatăl său cu voinţa rece a celui ce nu poate adăposti în sine viaţa generată de el.

Şi de fiecare dată când fiul îşi înalţă privirea de la calea pe care o parcurge, poate vedea cum este privit de tatăl său cu ochii dispăruţi şi prin aceasta suficient de cuprinzători pentru a încăpea în ei viaţa urmaşului de la început şi până la sfârşit. 

Defectul exemplelor morale

Defectul exemplelor morale rele sau bune: când povestim despre oameni buni sau răi, pare că vorbim despre destinul lor. Oamenii din exemple par să fie destinaţi spre a fi buni sau rău în chip manifest. Cum ar putea cei care au nevoie de exemple să se vadă prinşi şi ei într-un destin moral, de vreme ce sunt cuprinşi în nedeterminarea dilemelor morale? 

Se aude

De judecat preţuirea de care se bucură se aude în comparaţie cu rar rostita afirmaţie te aud. Este rară nu numai pentru că este o afirmaţie redundantă în contextul unui dialog, ci şi pentru că avem credinţa implicită că persoanele din jur ne invadează prezentul propriu dacă le socotim vrednice de ascultare. Căci ascultarea este un fenomen intim, de vreme ce admite ca sunetele să ne pătrundă interiorul corpului prin urechi. De aceea, au şanse mai mari de a fi ascultaţi cei care vorbesc în numele altcuiva sau în numele a ceva, menţinând prin urmare ecoul impersonal al lui se aude.

în durere suntem

"Am o durere" este un enunţ înşelător, câtă vreme se presupune că este o posesiune câştigată în dauna enunţului opus: "Nu am nici o durere". De fapt, în durere suntem, nu o avem şi a nu fi în durere este o expresie ce nu spune nimic despre starea unui individ. Pentru că a nu fi în durere înseamnă a putea fi în orice fel. Am putea vorbi aşadar de privilegiul durerii de a ne determina un fel anume de a fi şi, din atare motiv, putem explica mulţimea vânătorilor de dureri, de cele mai multe ori unele spirituale sau închipuite. Deopotrivă, poate fi explicată predilecţia multora pentru expunerea durerilor reale în care sunt. Dar în toate aceste cazuri, este uşor să descoperim şi laşitatea în faţa nedeterminatului a putea fi orice, care trebuie muncit pentru a putea deveni un a fi într-un fel sau altul.

Omul neîmplinit

Lucrul împlinit nu mai există pentru sine, ci este disponibil pentru folosirea sa în vederea altui lucru sau pentru consumarea sa. Ca atare, este lipsit de interioritate şi intimitate.

Lucrurile neîmplinite există pentru ele însele, fiind de nefolosit pentru altceva sau pentru sine.

La fel, omul neîmplinit există pentru sine şi, din acest motiv, trebuie să ştie să îşi trăiască eşecurile în interioritatea şi intimitatea pe care le are în mai mare măsură decât oamenii împliniţi.

Omul neîmplinit care îşi declamă public neîmplinirea ratează şansa de a-şi trăi neîmplinirea, adică viaţa proprie.

A fi rostitor

Gramatica ne învaţă regulile rostirii, dar nu există o ştiinţă care să ne înveţe să fim rostitori de succes. Retorica este şi ea departe de a ne învăţa aşa ceva. Pentru că abilitatea de a fi rostitor pare să nu aibă nimic de-a face cu utilizarea limbajului, ci mai curând cu ocuparea locului social de unde vorbele noastre vor fi ascultate ca unele relevante, în ciuda stupidităţii mesajului transmis şi a proastei lor alcătuiri. Şi aproape că nu contează despre ce fel de loc social este vorba, mai important fiind deprinderea ocupării acestuia. Ocuparea locului este echivalentul unui act lingvistic, drept pentru care este greşită urmărirea semnificaţiilor cuvintelor rostite prin ocupare. Căci ocuparea însăşi se înscrie în seria actelor prin care ne expunem corpul vederii celorlalţi. Aşadar, arta de a fi rostitor ar urma să învăţată în acelaşi fel în care dobândim abilitatea de a ne arăta altora corpul.

Decizii întârziate

Întârzierea unei decizii înseamnă a conferi libertate de acţiune asupra noastră tuturor elementelor care nu ne aparţin aşa cum ne aparţine decizia.

Iar noi vom fi purtaţi de acele elemente ca de un destin.

Este posibil deopotrivă ca deciziile să ne întârzie în ciuda voinţei noastre de acţiune, dacă le luăm în momente inoportune. Adică, dacă nu surprindem acel moment prielnic pentru a stăpâni ceea ce ne stă în afară.

Într-un asemenea caz, chiar şi deciziile proprii vor avea asupra noastră greutatea unui destin.

[În Iliada, întârzierea deciziei lui Ahile de a lupta devine împlinire a destinului său.]

Specializarea

Deşi lucrurile învăţate mai întâi ar trebui să fie primordiale pentru tot restul  învăţării, întâietatea lor este cel mai lesne contestabilă, câtă vreme trădează faptul că învăţăcelul lor a fost iniţial neştiutor. Sentimentul că suntem identici cu aceia care eram în trecut nu ne îngăduie să ne acceptăm neştiinţa originară. În locul unei revolte faţă de noi înşine dăunătoare orgoliului dobândit în timp, preferăm să repudiem învăţăturile originare care, chiar dacă au fost însuşite de noi, au fost până la urmă primite de la alţii. Dar, odată cu ele, repudiem şi fertilitatea minţii virgine a neştiutorului. În locul ei aşezăm sterilitatea riguroasă a formelor mature de gândire ale unui ştiutor care a avut suficient timp pentru a acumula o mulţime de metode de cunoaştere şi informaţii. Deopotrivă, a avut timp să le transforme în deprinderi banale. Aşa am putea descrie fenomenul specializării în cunoaştere.

Activitate fără întrebări

O activitate care nu iti lasă ragaz pentru a-ţi pune întrebări asupra ei nu este numaidecât o sursă de răspunsuri. În fond, activităţile asidue şi trăirea accelerată a vieţii nu spun nimic, sau nimic mai mult decât simpla recunoaştere a viului. Dimpotrivă, ele pot fi socotite drept forme elaborate de a întreba, de forma "dacă eu fac totul, ce se face din afara mea pentru mine?".

Veştile rele

Deşi suntem familiari cu veştile rele,  lipseşte o modalitate specifică a transmiterii lor. Probabil se petrece aşa tocmai din cauza răutăţii lor de care vrem să ne ţinem departe. Pentru că tonul oficial şi pur informativ nu este propriu transmiterii unei veşti proaste, fiind în principal destinat comunicării unor veşti care ne lasă indiferenţi sau ne reţin atenţia numai temporar. O consecinţă a lipsei unei forme proprii de transmitere este aceea că  veştile proaste sunt deseori ignorate, asimilate fiind unor simple informaţii. Nu-i aşadar de mirare că relele suferite de alţii în virtutea umanităţii lor sunt rareori privite ca unele de care vom fi afectaţi şi noi în viitor. Şi, de exemplu, primim moartea altora ca pe o simplă informaţie, incapabilă deci să devină o veste ori un semn al propriei morţi.

Excluderea lucrurilor

Deşi firească, este greu acceptabilă delimitarea propriei personalităţi prin excluderea lucrurilor care nu te privesc. Căci la un examen amănunţit, pe care îl intalnim practicat în filozofia antică de stoici, nu rămâne mai nimic. Sau, mult mai dificil decât implicarea în diverse lucruri care nu ne privesc, rămâne sarcina de a privi.

Localizarea durerii

Localizând durerea din corp în termeni medicali, vorbim despre altceva decât despre durere, ea însăşi fiind  în afara limbajului. Dacă problemele gândirii sunt asemenea durerilor, avem un avertisment că tratarea lor în termeni precişi riscă deopotrivă să piardă problemele însele. 

Nedumerire neexprimată

Nedumerirea nicicând exprimată prin cuvinte poate fi mai amplă decât cea concentrată într-o întrebare sau problemă.

Fără cuvinte, ea poate subzista perioade lungi de timp ori o viaţă întreagă. Întrucât, când ne întoarcem asupra unor astfel de perioade şi ne întrebăm de ce am trăit în cutare fel acum abandonat şi chiar privit ca ridicol, răspunsul cel mai lesne este acela că am avut o nedumerire despre modul în care ar fi trebuit să trăim.

Dar persistenţa în acel fel de a trăi nu poate fi justificată prin indicarea unei nedumeriri anume, chiar dacă o putem ulterior descoperi şi exprima lingvistic.

Nedumerirea a fost peste tot în viaţa de atunci, în toate manifestările ei aparent limpezi.

"am o pasiune pentru ceva sau cineva"

Cum devenim îngrijoraţi? Din cauza obiectului grijii sau a obiectului ori persoanei pentru care ne îngrijorăm?

De vreme ce efectul obiectului grijii asupra noastră este grija însăşi, rămâne a doua variantă. În atare situaţie, în-grijorarea nu este un mod prin care pătrunde în noi ceva exterior precum obiectul grijii. Mai curând, ea lămureşte că felul în care noi ne aflam aproape de un obiect sau persoană în modalitatea unui pentru care menţine distanţa este în realitate o apropiere de genul apartenenţei sugerate de în.

Pasiunile noastre nu sunt aşadar reale, dacă se menţin în zona expresiilor ce semnifică distanţa în apropiere, de exemplu, "am o pasiune pentru ceva sau cineva", în ciuda seninătăţii sentimentale ce o degajă tocmai datorită lipsei de tensiune implicate de admiterea unei distanţe.

În schimb, îngrijorarea este deseori absentă din limbaj. Pentru că manifestările ei sunt atât de apropiate nouă înşine, încât se suprapun propriei vieţi. Şi, dacă trăim îngrijoraţi pentru ceva sau cineva, descrierea îngrijorării ar fi identică relatării faptelor ce ne compun propria viaţă.

Efectele datoriei

A-ţi asuma îndeplinirea unei activităţi ca pe o datorie nu are decât ca efect secundar sporirea eficienţei în executarea ei. Primul efect, din care derivă de fapt şi al doilea, este modificarea vieţii în aşa fel, încât să fie percepută cu aceeaşi mobilitate rigidă manifestată de ritmul biologic al vieţii.

Mobilitate cu sens

Nu este mersul planetelor sau al norilor o mai buna explicaţie pentru înţelegerea mersului uman decât sensul desprins din enunţurile comune despre mers?

Acestea ascund fenomenul mersului prin indicarea punctelor de plecare, ale locurilor parcurse şi al punctelor de sosire, fiecare subzistând în afara mobilităţii umane sau a mobilităţii ca atare.

În schimb, mersul norilor sau al planetelor  încarcă mobilitatea cu un sens pe care îl reţine poezia sau ştiinţa.

Neliniştile singurătăţii

Observarea regularităţilor în comportamentul oamenilor, de la unele banale precum timpul de somn, până la preocupările ce le angajează inteligenţa precum discuţiile politice, arată că nu putem obţine de la ceilalţi salvarea de la neliniştile singurătăţii. 

Acestea au nevoie de flexibilitatea unui individual care să aibă suficientă putere pentru a nu se frânge odată coborât în câmpul dezarticulat al neliniştii şi care să fie deopotrivă îndeajuns de diferit pentru a nu fi asimilat singurătăţii. 

Diferit, indivizii supuşi regularităţilor, chiar apropiaţi, devin conglomerate de particularităţi atunci când se retrag din viaţa altuia pentru a se supune regulilor. Concesiv, le este recunoscută libertatea de a exista numai pentru ei în virtutea calităţilor ce le stabilesc identitatea. Sau, prin aceeaşi retragere, sunt asimilaţi singurătăţii sub un nume de "ceilalţi" care delimitează spaţiul individualităţii.

Drept urmare, neliniştile singurătăţii sunt primele care conduc la apropierea, iluzorie sau nu, de ceea ce nu este uman.

Tămăduitorul de vieţi

A fi capabil să rezolvi problemele de viaţă ale altora presupune ca în adâncul tău să nu vezi viaţa ca pe o problemă, chiar dacă, la rândul tău, te confrunţi cu varii dificultăţi. 

Tămăduitorul de vieţi ar fi astfel în posesia unei viziuni limpezi despre viaţă. Care, pentru a fi deplin contrară articulării contrare a oricărei probleme, trebuie să fie mai presus de diviziunile introduse prin limbaj. 

O astfel de viziune ar urma să fie numai oglindită în diverse activităţi banale neproblematice, iar dacă ar ajunge să fie exprimată, cuvintele cele mai potrivite ar constitui enunţuri banale: "viaţa este frumoasă...", "trebuie să ai încredere în tine" etc.

Cuvinte care, evident, nu pot tămădui în nici un fel prin ele însele, ci doar în virtutea faptului că sunt rostite senin de cel care în fond nu are nimic de spus despre viaţă.

General-individual

Există o diferenţă între a fi tratat din perspectiva generalului uman şi a te trata pe tine însuţi în termeni generali. În primul caz, individualitatea îţi este nesocotită, îl al doilea nesocoteşti generalitatea chiar folosindu-i limbajul şi, ca atare, instituind în ea un alt fel de opoziţie decât aceea între general şi individual. Este o opoziţie între un soi de generalitate şi altul, lucru ce induce până la urmă neputinţa de a delimita generalul uman de generalul instituit de un individ.

Oboseala

Ne exprimăm lejer slăbiciunea de a fi obosiţi, dar admitem cu greu că lucrul care ne oboseşte îşi manifestă prin aceasta slăbiciunea şi este calificabil drept obositor sau plictisitor. 

Protejarea lucrului este determinată de nevoia ca oboseala noastră să aibă un sens. Măcar cauza slăbiciunii noastre să fie puternică. Aşa îşi menţin preţuirea activităţile intelectuale, unele din cele mai slabe preocupări ale omului, de vreme ce sunt desprinse de tăria materialităţii.

Ziua

Împărţirea timpului în zile, fie că ziua este măsurată potrivit ceasornicului, fie că ea corespunde intervalului în care este prezentă lumina soarelui, este o operaţiune reziduală. Nedeterminatul activităţilor omului în timp este numai până la urmă circumscris zilei, el nu este din capul locului obiect al organizării temporale.

În înţelegerea comună a propriei vieţi, suprapunerea acestui nedeterminat cu temporalitatea zilei derivă din faptul că începutul şi sfârşitul zilei are un corespondent perfect în activităţile noastre, care, chiar nedeterminate în înşiruirea lor, devin manifeste mai ales ca începuturi şi sfârşituri.