Minunata
Nu
ştia nimeni cum o cheamă, nici
vârsta nu-i era definită prea bine, s-o fi avut pe undeva pe la 50-60 de ani,
dar faţa ei nu spunea prea multe despre vârsta ei. O puteai socoti bătrână dacă
o priveai de aproape, însă ea era cea care, deşi stătea cu câteva rânduri mai
în spate la orice vernisaj de artă, privea drept în ochi vorbitorii cu un
zâmbet de încântare, descurajându-i să se apropie de ea. Pentru că, da, o ştiau
mai toţi de la vernisajele de artă, de la care era nelipsită. Ai fi putut spune
ca statura ei mică, o siluetă aproape de copil, nu o ajută să poată sta decât
cu capul uşor dat pe spate, mereu admirând totul. Avea părul vopsit negru, tuns
scurt, iar buzele ei subţiri erau înviorate de un roşu aprins. Şi spunea mereu
„minunat,” cu un fel de veselie copilărească şi cu aerul unei extazieri care
confisca toate discursurile laudative, dar cât de cât aşezate, ale criticilor
de artă sau pictorilor de la vernisaje. Mulţi ajunseseră să-i spună „Minunata.”
Nu era de fapt, chiar
minunată, pentru că vorbitorilor la vernisaje deja începuse să li se facă teamă
să-şi încheie discursul pentru a nu-i auzi „minunatul.” Se întâmplase chiar ca
un pictor cu o experienţă ceva mai vastă la expoziţiile lui şi ale altora din
breaslă să se încumete să se lupte cu Minunata. Vorbind la vernisajul unei
expoziţii mai mult dictate de nevoia de bani decât de încheierea unei etape a
creaţiei, şi-a terminat prezentarea exact pentru ea. Când a zărit-o în public,
gândurile i-au sărit de la discursul pregătit de acasă şi cu hotărârea că, fie
ce-o fi, trebuie s-o învingă, cu riscul de a-şi îndepărta potenţialii clienţi,
pe care trebuia să-i convingă de seriozitatea achiziţiilor viitoare, a spus:
- La urma urmei, toate
lucrările prezentate sunt un căcat şi nimic mai mult.
- Minunat, se auzi din
public.
Replica stârni hohote de
râs, iar pictorul nu mai fu ascultat, când dădu să spună un „dar...,” deja
înroşindu-se la faţă, căci acei trei-patru potenţiali clienţi zâmbeau şi ei,
dar cu aerul acela de a se întreba ce caută de fapt acolo.
Într-adevăr, a ratat
clienţii, dar a avut parte de ceva susţinere din partea colegilor de breaslă
care-i pricepuseră fapta eroică şi, bineînţeles, erau mulţumiţi de sfârşitul ei
falimentar. Niciunul nu a îndrăznit să-i repete fapta, deşi Minunata a
frecventat vernisajele încă un număr de ani. După care a dispărut, iar artiştii
mai noi s-au bucurat de ovaţiile ceva mai serioase, de aplauzele discrete ale
cumpărătorilor aflaţi totuşi în îndoială dacă este cazul sau nu să le
achiziţioneze operele. Cei mai vechi au găsit şi ei liniştitoare dispariţia
„minunat-ului,” deşi unii dintre ei şopteau cuvântul la terminarea
discursurilor, simţindu-i cumva lipsa. Alteori, după expoziţii deloc
profitabile, strângându-şi cu greutate tablourile care păreau inutile odată ce
erau strânse de pe pereţi, se gândeau că poate le pictaseră pentru a auzi măcar
o dată de la cineva, fie şi de la Minunată, că sunt minunate.
Acelaşi pictor erou a
îndrăznit să-şi întrebe prietenii artişti:
- Dar ce-o fi cu Minunata,
de nu mai apare?
Unul dintre ei a răspuns:
- Este bolnavă, moare.
- Cum, o cunoşti?
- Este vecina
apartamentului meu, eu am făcut-o admiratoare a artei, după ce i-am dăruit un
tablou strident cu trandafiri înfloriţi, ca s-o îmbunez, căci o tot auzeam cum
îmi bombănea pe la uşă că murdăresc tot holul cu vopsele.
După câteva zile de
reflecţie, în care picturile îi ieşeau din ce în ce mai rău, eroul şi-a
contactat prietenul pentru a-l întreba unde locuieşte, cu gândul de a-i face o
vizită Minunatei. I-a fost ruşine să-şi
mărturisească intenţia. Şi ce avea să-i spună? Cum ar fi fost să-i facă la
telefon o mărturisire despre gândul lui, poate de manual de estetică prost, că
arta este destinată tuturor şi că un artist care exclude cu dispreţ o parte a
publicului este unul neîmplinit. S-a pregătit pentru vizită, pictându-i şi el
nişte flori în culori violente, cu umbre care aduceau cu părul negru al
Minunatei şi cu un roşu la fel de intens ca rujul ei. Fără prea multe
cunoştinţe despre vizitele la bolnavi şi muribunzi, nu i-a pregătit altceva.
S-a trezit la uşa
Minunatei, cu tabloul neambalat, pentru că nu se uscaseră culorile. A bătut la
uşă, auzind de undeva de departe o invitaţie deloc primitoare, deloc în
spiritul extazierilor sale artistice de la vernisaje.
- Intră, e deschis!
- Bună ziua, sunt pictorul
X şi am venit să vă aduc acest mic tablou, în semn de preţuire pentru
participarea dumneavoastră la reuniunile noastre artistice.
Cuvintele le-a spus cu o
voce monotonă, privind mirat la silueta mică întrezărită sub o plapumă nu
tocmai curată, în patul unde femeia stătea cu spatele, fiindu-i de recunoscut
doar părul negru, acum cu fire albe şi transpirat de boală. A urmat o tăcere
prelungită, în care pictorul nu ştia ce să facă şi dacă se cuvine să insiste. Of,
se aşteptase să audă „minunat” la nici numai două secunde după intrarea în casă,
de la o Minunată care să-l privească din capul patului cu admiraţia ei totală.
S-a apropiat de pat, gata să aşeze tabloul ăla blestemat pe noptieră, cumva
vertical printre cutiile de medicamente, pentru a se usca culorile.
Deodată, a auzit vocea
femeii hârâind aşa cum nu o ştia când pronunţa cuvântul emblematic:
- Ai adus laptele, ce-ai
acolo?
Îşi dezvălui chipul, al
unei bătrâne slăbite de boală, întorcându-se pe jumătate cu faţa la el. Înainte
de a putea răspunde, îi luă tabloul din mână, îşi strâmbă nasul cu dezgust
mirosindu-i uleiurile încă umede şi i-l dădu înapoi.
- Un căcat!
Se spune că pictorului
i-au trebui câteva luni până să se apuce să creeze din nou şi că tablourile lui
au devenit ceva mai proaste. Criticii spuneau că sunt ale unuia care în mod
clar nu mai are nicio concepţie despre artă.
Walther Prager
