Părintele Evloghie
O
altă dimineaţă limpede de munte. Limpede,
ce va fi însemnat asta pentru părintele Evloghie? Căci limpezimea căutată prin
retragerea sa la mănăstire acum doi ani, când împlinise cincizeci de ani,
însemna mai degrabă o dorinţă de a şterge încurcăturile de până atunci şi părea
că sunt peste măsură de colţuroase pentru a putea fi netezite cu uşurinţă.
Netede, da, toaca de lemn era netedă. După un timp de acomodare cu regulile
vieţii de mănăstire, şi ele încurcate, părea în sfârşit să guste câte ceva din căutata
pierdere a sinelui plin de amănunte trecute. Îşi aducea deseori aminte de
ştergerea de pe calculator a curriculumului vitae înainte de a pleca la
mănăstire. O desfătare copilărească cu pierderea acelor ani de înfăptuiri pe
care le resimţea pe toate străine.
Învăţase să se perceapă în
felul simplu în care i se adresau ceilalţi:
- Părinte Evloghie,
trebuie să... Părinte Evloghie, binecuvântează... Părinte Evloghie, roagă-te
pentru noi... şi i se întindea câte o hârtie plină de nume, scrisă stângace, pe
care nu trebuia decât să o citească, fără să fie nevoie de vreun efort de
înţelegere a vieţii lor. O înţelegere în care fusese nevoit să se experimenteze
în anii petrecuţi în lume. Şi-i închipuia pe acei Gheorghe, Maria, Dumitru,
morţi cu toţii, ca pe nişte aburi albi iviţi din coroanele încărcate de flori
aduse la înmormântarea lor, nişte aburi pricepuţi să iasă din mijlocul
bocitoarelor, păşind neatinşi de ceara lumânărilor de un galben murdar, care
ţineau lumina încă jos, mai aproape de pământul scos la marginea gropii goale
decât de cerul unde se aştepta sau spera să ajungă mortul drag.
Pentru ceilalţi, fraţi de
mînăstire sau pelerini, nu era decât acel părinte Evloghie de acolo. Deseori se
gândea dacă şi pentru Dumnezeu nu este tot aşa. Acel „Doamne” pe care îl adresa
în multele rugăciuni nu ajunsese să se banalizeze, cum, certându-se pentru
păcatul mândriei, observase că se petrecuse pentru ceilalţi fraţi de mănăstire.
Iată, în rugăciune i se adresa ca părintele Evloghie, fără vreo urmă din tot ce
fusese până atunci în lume.
Cu toate acestea,
limpezimea dimineţilor îl neliniştea. Nu mai credea atât de mult că a dispărut
omul din trecut, când cercurile şi scoarţa de pe butucii de lemn pregătiţi
pentru sobă, când firele de iarbă, roua, insectele, fiecare petală a florilor
viguroase de munte, toate îi spuneau că viaţa se croieşte din amănunte
nesfârşite şi din istorii îndelungate ale amănuntelor. Îşi închipuia uneori că
trecutul lui s-ar putea afla şi el pe undeva prin curtea mănăstirii, ca un fel
de cochilie goală de melc, iar dacă îşi începea ziua cu tulburarea aceasta,
descoperea peste zi o grămadă de semne ale trecutului, trezindu-i tot soiul de
amintiri. Poate cele mai puternice semne erau zgomotele greoaie ale cratiţelor
şi farfuriilor din trapeza mănăstirii, o muzică grosolană cunoscută din anii
mulţi trăiţi cu grija de a se hrăni, de a-i hrăni pe alţii, cu grija pur şi
simplu.
Într-o astfel de
dimineaţă, auzi întrebarea:
- V., tu eşti?
Numele lui de mirean auzit
când se plimba prin curtea mănăstirii îl surprinsese numai într-un al doilea
moment. Pentru început, i se păru firesc. Înaintea femeii pe care o recunoscu
dintr-odată, chiar i se făcuse ruşine că este descoperit în straiele de
călugăr, ca şi cum ar fi fost surprins într-o ipostază intimă ruşinoasă. Apoi,
altă ruşine, că se lepădase atât de uşor de părintele Evloghie, construit cu
migală şi eforturi în cei doi ani de retragere. Ba pe seama lui mai crease şi
acea legătură cu Dumnezeu. De acum se putea petrece orice.
După câteva zile, după ce
se petrecuse dezastrul, afla că din căderea lui în păcat, părintele Evloghie
trebuia din nou construit. Pocăinţa severă însemna prea puţin, deşi se angajase
să o săvârşească în forme chiar mai dure decât îi ceruse stareţul său. Îl
deranjase îngăduinţa acestuia şi primirea mărturisirii ca pe o faptă care se
întâmplă multor călugări. Mai importantă decât pocăinţa, era grămada aceea de
amintiri rămase din ziua păcatului pe care trebuia să o modeleze. Torsul lui
îmbătrânit apăsat peste trupul femeii, pielea plină de paloare, lenjeria ei
albă pe care şi-o dăduse jos ca şi cum ar descoperi nişte răni negre, roz şi
vineţii, gemetele ei de plăcere ca respiraţia precipitată din timpul urcuşului
muntelui, vorbele ei de dragoste atât de nepotrivite în chilia plină de icoane
cu chipuri sobre. Era o sarcină mult mai grea decât să uite de sine. Acum
trebuia să facă ceva cu el însuşi, şi era mereu gol, mereu întins peste femeia
cu care dorise să se îmbrace, deşi era atât de puţină. Nu ştia dacă mai este
părintele Evloghie, dar de bună seamă era fratele tuturor sfinţilor pictaţi pe
iconostas, le cunoştea greutatea de a se lăsa îmbrăcaţi cu veşmintele acelea ca
de femeie, brăzdate de linii puternice. Şi de bună seamă, nu aveau nimic de
spus când li se povestea viaţa în strana bisericii.
