Folosfie - lecția XXX - Concepția lui René Descartes despre om

 

 

 

Concepția lui René Descartes despre om

 

 

René Descartes (1596-1650) este filosoful care întemeiază curentul filosofic raționalist. Așa cum este sugerat prin numele său, acest curent promova rațiunea ca sursă primă a cunoașterii lumii și omului. Raționalismul se află în opoziție directă cu un alt curent filosofic, empirismul, care considera că experiența simțurilor este această sursă. Însă, raționalismul propus de Descartes se opusese mai întâi explicațiilor de tip religios integrate în filosfia scolastică. Ca elev al unei școli religioase iezuite, Descartes se familiarizează cu filosofia religioasă, după care se distanțează de ea, așa cum el însuși mărturisește în tratatul cu elemente autobiografice denumit „Expunere despre metodă,” publicat în 1637, inclusiv în limba franceză, aceasta în condițiile în care limba latină era singura limbă a filosofiei utilizată în Franța.

Îndepărtarea lui Descartes de filosofia scoalstică este motivată de filosof prin demersul de a căuta în el însuși puterea omului de a cunoaște lumea, fără ajutorul înțelepciunii divine cuprinse în scrierile sacre cu care filosofii anteriori rămâneau în acord. Viziunea scoalstică despre om nu nesocotea rațiunea, însă o considera subordonată adevărurilor divine, iar cercetarea naturii era pusă sub semnul îndoielii, fiindcă se întemeia pe cunoașterea nesigură a simțurilor. În epoca lui Descartes, atitudinea autorităților scolastice și religioase împotriva cercetării științifice a naturii a implicat și condamnarea ca eretici a unor oameni de știință precum Giordano Bruno, ars pe rug în 1600, sau a lui Galileo Galilei, care primește condamnarea pentru erezie sub forma întemnițării. Auzind de  condmnarea lui Galilei, persecutat pentru explicația heliocentrică a universului, Descartes abandonează în 1633 scrierea unor tratate științfice denumite Omul și Lumea.

În tratatele filosofice Discurs despre metodă și Meditații despre prima filosofie, Descartes urmărește să demonstreze că omul este în esența lui o ființă rațională autonomă. Nu respinge ideea religioasă că omul este creația lui Dumnezeu, însă consideră că divinitatea l-a înzestrat cu niște adevăruri raționale înnăscute prin care el să poată cunoaște în mod cert lumea înconjurătoare și pe el însuși. Prin urmare, cunoașterea rațională sau științifică este validată divin. Cu această validare divină, omul este capabil să subordoneze rațiunii informațiile primite pe calea simțurilor, astfel încât cunoașterea științifică a naturii nu s-ar mai situa în opoziție cu doctrinele filosofico-religioase, chiar dacă nu va ține cont de acestea.

Pentru a descoperi natura rațională a omului, Dscartes recurge la exercițiul filosofic denumit îndoială metodică. Pe parcursul unor meditații succesive, filosoful pune la îndoială toate cunoștințele umane cu un anumit grad de probabilitate, pentru a ajunge șa o cunoaștere clară și distinctă. Laolaltă cu aceste cunoștințe respinse, dispare și evaluarea omului ca ființă cu o existență fizică. La capătul îndoielii metodice, Descartes descoperă că îndoiala este cea mai certă cunoștință, iar cum aceasta este parte a rațiunii și cum rațiunea nu poate ființa fără să presupunem existența cuiva care o posedă, ar rezulta că omul se cunoaște pe sine ca ființă sau lucru cugetător. În cuvintele lui Descartes, „mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există.” Ultima deducție vrea să sublinieze faptul că omului nu poate fi considerat ca autor al existenței sale, datorând-o lui Dumnezeu, prin urmare, Dumnezeu este acela care îl creează ca ființă rațională. Dacă omul este prin esența lui un lucru cugetăror, rezultă că trupul îi aparține în mod accidental sau neesențial, iar Descartes îl va denumi drept lucru întins.

Viziunea lui Descartes despre om ca ființă cugetătoare implică faptul că rațiunii îi este acordat un statut superior corporalității și cunoașterii sensibile. În planul cunoașterii, așa cum am amintit, omul este determinat să ordoneze rațional cunoștințele sensibile furnizate de lucrul întins, eliminându-le pentru cele care nu pot fi raționalizate, cum s-ar întâmpla, de exemplu, cu informațiile despre gusturi sau despre căldură. În planul moralei, rațiunea va fi cea care va contrla voința, Descartes considerând că erorile morale sunt produse de fiecare dată din cauza faptului că voința umană se extinde dincolo de ceea ce rațiunea cunoaște că este îngăduit omului.

 

 

Bibliografie:

 

Descartes, R., Discurs despre metodă, Editura Academiei, 1990.

Gombay, A., Descartes, Blackwell Publishing, 2007.

Filosofie - lecţia XXIX - dreptatea distributivă

DREPTATEA DISTRIBUTIVĂ

John Rawls (1921-2002)

            Pentru a descoperi care este modul în care cetăţenii ar dori să se aplice dreptatea, John Rawls propune experimentul denumit „vălul ignoranţei.” Experimentul porneşte de la premisa că orice individ adoptă o viziune despre dreptate convenabilă situaţiei lui curente în societate (de exemplu, bancherul va dori să aibă mijloace legale pentru a recupera banii datoraţi de clienţi, cetăţeanul care are un nivel de trai scăzut, va dori ca statul să îi asigure nevoile primare). De aceea, pentru a vedea cum doreşte orice individ să se aplice dreptatea, este nevoie să uităm de calităţile prin care ne diferenţiem de ceilalţi indivizi.

            Astfel, în spatele vălului ignoranţei, plasăm datele părţilor care reprezintă cetăţeni reali:

·        Părţile nu cunosc:

o       Rasa, etnia, genul, vârsta, veniturile, bogăţia, înzestrările naturale, doctrinele niciunui cetăţean al societăţii sau ale generaţiei din istoria societăţii căreia aceşti cetăţeni îi aparţin

o       Sistemul politic al societăţii, structurarea pe clase sociale, sistemul economic sau nivelul de dezvoltare economică

·        Părţile cunosc:

o       Că indivizii din societate au doctrine diferite şi planuri diferite de viaţă; că toţi cetăţenii sunt interesaţi de obţinerea bunurilor de bază.

o       Că societatea este în condiţiile unei limitări moderate: este suficient loc pe unde să te mişti, dar nu suficient încât fiecare cetăţean să obţină ce doreşte.

o       Lucruri generale şi simţul comun despre viaţa socială umană; concluziile generale ale ştiinţei (incluzând economia şi psihologia) care sunt necontroversate.

            Lucrurile necunoscute de părţile implicate îl fac pe individ să nu considere că dreptatea ar însemna să i se confirme un privilegiu sau să fie ajutat să îşi compenseze inferioritatea, de exemplu, lipsa înzestrărilor naturale. Fără să cunoască mecanismele societăţii, nu va putea pretinde ca dreptatea să însemne, de exemplu, un sistem de pensii ori de venit minim garantat.

            Din lucrurile cunoscute, individul poate avea următoarele aşteptări:

1)      Oricine să fie liber să aibă propriile planuri de viaţă şi să îşi poată obţine bunurile de bază

2)      Că libertatea trebuie limitată egal tuturor, pentru ca toţi indivizii să aibă un spaţiu de manevră similar în cadrul societăţii limitate.

3)      Să se admită că indivizii sunt diferiţi, unii mai merituoşi decât ceilalţi, unii mai capabili decât ceilalţi.

Concluzia: indivizii vor dori o societate în care să fie liberi şi egali în dreptul de a-şi urmări propriile scopuri (şanse egale), însă punctul 3) îi va face să accepte situaţiile inegale ca recompensare a unor indivizi pentru meritele lor (de exemplu, soldatul va fi plătit mai bine decât funcţionarul de la primărie, de vreme ce are meritul de a-şi risca viaţa).

„Aceste principii formuleaza dreptatea ca un compus cuprinzand trei idci: libertatea. egalitatea şi recompense pentru activitatile ce contribuie 1a binele public.” (J. Rawls)

În atare situaţie, statul va trebuis să intervină în economie şi să distribuie veniturile societăţii pentru a asigura cetăţenilor merituoşi recompense şi bunurile de bază celor defavorizaţi. Astfel, dreptatea va însemna echitate, nu egalitate.

Se dă textul:

Prin inegalităti cel mai bine vom intelege nu orice diferente intre posturi si functii, ci diferenţe în privinta beneficiilor si raspunderilor de care sunt legate fie direct, fie indirect - precum prestigiul şi averea. Sau obligatia de a plati impozite. Jucatorii de fotbal nu protesteaza impotriva faptului ca exista posturi in echipa, precum portar, fundas si inaintas şi nici impotriva faptului ca regulile jocului specifică anumite atributii si sarcini. (J. Rawls)

În ce situaţie vor protesta jucătorii de fotbal din cauza diferenţelor din cadrul echipei?

Filosofie - lecţia XXVIII - teoria morală deontologică

TEORIA MORALĂ DEONTOLOGICĂ

Immanuel Kant (1724-1804)

 

Teoriile morale teleologice răspundeau la întrebarea „cum pot duce o viaţă bună?” Teoria eudaimonistă răspundea că prin moderaţie raţională, teoria hedonistă că prin urmărirea plăcerilor şi prin absenţa durerii.

Teoria deontologică este interesată să răspundă la întrebarea „cum acţionez bine?” Întrebarea se deosebeşte prin aceea că dispare din ideea morală a unei vieţi bune orice nuanţă egoistă, nu vreau un bine pentru mine, ci vreau să ating binele, să iau parte la el prin acţiunile mele. Ascult de bine, în felul în care un om religios, de exemplu, creştin sau musulman, va asculta de prouncile morale religioase. Nu ascultă de ele pentru a avea o viaţă bună, dimpotrivă, porunca milei din islam înseamnă o pierdere a bunurilor proprii, împotriva ideii hedoniste de a căuta plăceri personale, iar porunca de a participa la un război sfânt poate fi adesea iraţională, împotriva moralei eudaimoniste.

Kant găseşte totuşi două lipsuri în morala religioasă: dacă o fiinţă supremă ne cere să facem binele, nu suntem noi înşine autorii binelui; dacă facem binele pentru o fericire veşnică, atunci noi nu mai vrem propriu-zis binele, ci acea fericire, o vrem în interesul nostru, aşadar redevenim egoişti.

Astfel, Kant crede că binele care ne poruneşte să îl realizăm prin acţiunile noastre se află în noi înşine şi poartă numele de voinţă bună, o voinţă care nu urmăreşte un obiect, ci doar să înfăptuiască binele. Urmând această voinţă, noi acţionăm din datorie, nu conform datoriei, adică datoria nu este străină de noi înşine. De exemplu, nu apreciem un soldat care doar se conformează poruncilor comandantului său, dar îi apreciem curajul celui care fără să primească o comandă îndeplineşte o faptă eroică.

Până la realizarea unei fapte bune, există următoarea succesiune:

Voinţa bună - maxima acţiunii (regula după care acţionez) - imperativul categoric de forma trebuie să -  acţiunea

Maxima acţiunii trebuie să fie ca o lege universală şi necesară. De exemplu, dacă vreau să salvez pe cineva de la înec, să pot spune: orice (universalitate) om este obligat să salveze viaţa altuia, nu se poate altfel (necesitate); dacă mă gândesc la interesul meu şi vreau să câştig mai mulţi bani, nu aş putea spune toată lumea trebuie să câştige mulţi bani, nu se poate altfel, deoarece câştigăm bani mereu în defavoarea altora.

Imperativul categoric are forma trebuie să sau nu trebuie să şi apare în conştiinţă în situaţii limită, când nu ai niciun interes pentru a acţiona bine. De exemplu, când un soldat nu se sinucide, deşi a rămas infirm, ar avea toată cariera compromisă şi ar avea curajul să o facă; dacă nu o face, el respectă legea universală care ne spune că oricine trebuie să-şi conserve propria viaţă

Opusul imperativului categoric este imperativul ipotetic: dacă vrei x, atunci trebuie să faci y. De exemplu, dacă vreau ca părinţii să-mi cumpere o maşină, atunci trebuie să învăţ. Un imperativ ipotetic nu are valoare morală, chiar dacă scopul lui este pozitiv.

Kant consideră că toate imperativele categorice pot fi reduse la forma:

Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea în persoana ta, cât şi în persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc

I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. N. Bagdasar, Bucureşti: Iri, 1995

De exemplu: mă folosesc ca mijloc când vreau să devin un om plăcut în societate, ca scop, când am grijă ca umanitatea din mine să fie educată; îmi folosesc mama ca mijloc când caut protecţia ei, ca scop când o ajut indiferent de consecinţele negative asupra propriei mele vieţi (de exemplu, este o pierdere semnificativă de timp).

 

Filosofie - lecţia XXVII - aplicarea dreptăţii

MODURILE DE APLICARE A DREPTĂŢII

Diferit de problema surselor dreptăţii (dacă este naturală sau convenţională – problemă ridicată de sofişti) şi de cea a sensului dreptăţii – egalitate sau echitate (textele lui Aristotel şi Hume), se pune problema aplicării dreptăţii.

Întrebarea: cum pot autorităţile staului să aplice dreptatea în societate?

Răspunsul la întrebare este formulat implicit de cetăţeni. Ce aşteaptă ei de la stat? Cum ar vrea să arate o societate dreaptă?

Cetăţenii sunt în situaţii diferite, nu pot avea un răspuns unic la aceste întrebări:

 1. Se poate presupune că cetăţenii privilegiaţi social vor dori ca autorităţile politice să le conserve statutul şi să nu intervină decât pentru a-i proteja de alţi cetăţeni, la fel de privilegiaţi sau dezavantajaţi.

2. Cetăţenii defavorizaţi vor căuta sprijinul autorităţilor pentru satisfacerea cel puţin a nevoilor primare, chiar dacă unii nu contribuie la bunăstarea comună prin munca lor.

Pentru satisfacerea cerinţelor cetăţenilor privilegiaţi, statul ar trebui să asigure dreptatea prin iniţierea unui sistem de legi, iar aceasta se numeşte dreptate procedurală. Spre deosebire de perioada antică şi medievală, când deseori codurile de legi acordau drepturi diferite categoriilor sociale sau etnice, codurile de legi moderne se aplică tuturor cetăţenilor, făcându-i egali în faţa legii. Unul dintre susţinătorii dreptăţii procedurale este Friedrich Hayek (1899-1992), filosof şi economist de orientare liberală. Regimurile politice liberale susţin dreptatea procedurală.

Exemplu de dreptate procedurală preferenţială:

Dieta Transilvaniei

Dieta întrunită la Târgu Mureş (20 ianuarie 1542) şi la Turda (2 martie 1542) a pus bazele organizării politico-administrative a Principatului Transilvania. Dieta adopta şi decizii de ordin juridic, militar şi economic, având totodată prerogativa alegerii unui principe în fruntea statului. Hotărârile juridice ale dietei au introdus discriminarea creştinilor ortodocşi prin lege. În regulamentul de aplicare a articolului 28 al dietei din 1552 se specifica: "românul nu poate denunţa pe ungur sau pe sas, dar ungurul or sasul poate denunţa pe român". (sursă: wikipedia)

Pentru a răspunde nevoilor de dreptate ale cetăţenilor defavorizaţi, statul trebuie să conceapă măsuri prin care aceştia să beneficieze de ajutor pentru a le permite supravieţuirea şi o relativă bunăstare. Astfel, statul va încerca să redistribuie veniturile obţinute prin impozitarea cetăţenilor, aşa încât să-i ajute pe cei defavorizaţi. Aceasta este dreptarea distributivă, iar unul dintre susţinătorii acesteia este filosoful american John Rawls (1921-2002). Orientările politice din spectrul politic de stânga (social-democraţia, socialismul şi comunismul) adoptă o astfel de concepţie despre dreptate.

Problema dreptăţii distributive în societate contemporană

„una dintre cele mai mari probleme ale sărăciei şi a slabei dezvoltări a umanităţii în economia informaţională globală: chiar dacă opulenţa creşte în economiile mai dezvoltate – câtă vreme informaţiile şi inovaţia oferă vieţi mai lungi şi mai sănătoase, care sunt îmbogăţite printr-un acces mai bun la informaţii, cunoaştere şi cultură – în multe locuri, speranţa de viaţă este în descreştere, morbiditatea în creştere şi analfabetismul rămâne la cote alarmante.”

Benkler, Yochai, The Wealth of Networks, Yale University Press, p. 14

Filosofie - lecţia XXV - problema identităţii

FILOSOFIE

Lecţia XXV

PROBLEMA IDENTITĂŢII

            Spre deosebire de problema definirii omului, cea relativă la identitate vizează descoperirea felului în care omul se percepe pe sine. În locul întrebării „ce este omul?”, apare „cine sunt eu?” Răspunsul ar trebui să stabilească identitatea personală. În contextul cunoaşterii comune, indivizii se definesc printr-un set de proprietăţi socotite relevante pentru identificarea lor: locul de muncă sau calificarea, statutul social, averea, trăsăturile fizice etc. Apariţia unei probleme a identităţii în acest context poate, de exemplu, să apară în momentul în care individul se identifică în amintiri sau în fotografii, unde singurul aspect menţinut într-o secvenţă îndelungată de timp este o anumită asemănare fizică şi în amintiri mult mai vagi decât permanenta conştiinţă de sine în numele căreia putem să ne recunoaştem ca fiind noi înşine. Se pune atunci întrebarea care sunt acele condiţii permanente care constituie identitatea personală.

            În filosofie, problema descoperirii acestor condiţii a fost pusă ca o alegere a unui criteriu al identităţii: fie corpul, fie conştiinţa  (căreia i s-au dat diferite interpretări), sau o coparticipaţie a ambelor criterii.

            Filosoful John Locke se situează în tabăra celor care susţin că temeiul identităţii personale (deosebită de identitatea materială) îl constituie conştiinţa, având semnificaţia de memorie:

            Teoria lui J. Locke a fost atacată de filosofi ulteriori, care au socotit că singură conştiinţa ca memorie nu poate constitui criteriul identităţii personale. Filosoful contemporan Bernard Williams contestă şi el teoria lui Locke, introducând teoria coparticipaţiei conştiinţei şi corpului în stabilirea identităţii. Astfel, deşi memoria asigură individului o continuitate psihologică, este nevoie şi de o continuitate fizică. Prin urmare, la întrebarea „cine sunt eu?”, s-ar putea răspunde deopotrivă printr-un apel la persistenţa memoriei şi corpului în timp.

            În apărarea propriei poziţiei, B. Williams supune cercetării şi un exemplu contrafactual în care unei persoane numite Charlie îi sunt şterse toate amintirile şi sunt înlocuite cu amintiri clare (sau amintiri aparente) despre viaţa unei persoane care a murit demult, să spunem John. Trebuie să tragem concluzia pe baza dovezii oferite de memorie că persoana rezultată nu este Charlie, ci John, sau se cuvine să deducem din absenţa unei continuităţii fizice că este numai Charlie, însă cu o pierdere a memoriei?

Temă:

Să presupunem că o tânără studentă este amendată pentru deteriorarea cărţilor de la bibliotecă. Mai târziu, ca avocată de vârstă medie, îşi aminteşte că a plătit amenda. Şi mai târziu, la pensie, îşi aminteşte de cariera ei în avocatură, dar a uitat cu totul nu numai de plata unei amenzi la bibliotecă, ci şi de orice alt lucru făcut în tinereţe.

Care din cele trei faze ale vieţii femeii pot fi socotite criterii ale identităţii personale potrivit lui Locke şi care potrivit teoriei lui B. Williams?

 

Filosofie - lecţia XXIV - ajutorarea celorlalţi

ESEU FILOSOFIE

AJUTORAREA CELORLALŢI

Redactaţi un eseu de maxim o pagină cu tema ajutorării celorlalţi:

1. Prezentaţi argumentat 2 aspecte positive şi 2 negative ale ajutorării celorlalţi. (4p)

2. Explicaţi cum ar fi considerată ajutorarea celorlalţi în morala hedonistă, potrivit căreia fericirea constă în plăcerea înţeleasă ca lipsa durerii şi a tulburării din suflet. (3p)

3. Explicaţi cum este posibil ca ajutorarea celorlalţi să fie efectuată în mod raţional, în spiritual moralei aristotelice, care consideră că putem atinge fericirea prin moderaţie. (1p)

Se acordă 1 punct pentru coerenţa eseului.

Se acordă 1 punct din oficiu.

Filosofie - lectia XXIII - utilitarismul

Temă de lucru: utilitarismul

Se dă textul (J.S. Mill, Utilitarismul):

1. Alegeţi un exemplu de plăcere a corpului şi comparaţi-o cu un exemplu de plăcere spirituală, analizând în cazul fiecăreia cât de certă este, care este durata şi intensitatea.

6p

2. Pe baza analizei precedente, explicaţi pe scurt sensul afirmaţiei:

„E mai bine să fii un om nemulţumit decât un porc satisfăcut” (J.S. Mill, Utilitarismul)

3p

Se acordă 1 punct din oficiu

Filosofie - lectia XXII -capacitatea de a fi liberi

Eseu

Avem capacitatea de a fi liberi?

Redactaţi pe scurt un eseu cu tema  Avem capacitatea de a fi liberi?, atingând următoarele puncte:

Introducere

- care este sensul curent al termenului „libertate”? De ce aspiră o mare parte din omenire la libertate? 2p

Cuprinsul eseului

- răspunsul personal la întrebarea dacă omul are în mod natural capacitatea de a fi liber 1p

- justificarea tezei printr-un argument şi un exemplu concret 2p

- un posibil contraargument la teza susţinută şi respingerea lui 2p

Concluzie

- rezumarea pe scurt a conţinutului eseului 1p

Se acordă 1 punct pentru coerenţa eseului

Se acordă 1 punct din oficiu

Filosofie - lecţia XXI - Înţelepciune şi plăcere (temă eseu)

Eseu: „Înţelepciune şi plăcere”

Se dă textul:

Pe baza textului, alcătuiţi un eseu coerent despre posibilitatea ca înţelepciunea să ofere o viaţă plăcută, atingând următoarele puncte:

1. Introducere – explicaţia faptului că plăcerea este un scop al vieţii pentru mulţi oameni, oferind un exemplu concret (1p)

2. Explicarea tezei lui Epicur, potrivit căreia plăcerea constă în absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet (1p)

3. Motivul pentru care desfătările senzuale nu pot fi socotite plăceri (1p)

4. De ce înţelepciunea poate fi socotită o plăcere potrivit concepţiei lui Epicur despre plăcere? Oferiţi un exemplu concret de om înţelept sau faptă înţeleaptă care poate fi socotită plăcută (2p)

5. De ce înţelepciunea poate fi socotită sursă a altor virtuţi? (1p)

6. Cum poate fi înţelepciunea sursă a virtuţii curajului? (1p)

7. Concluzie – un răspuns la întrebarea dacă înţelepciunea poate fi urmărită ca ideal al vieţii, având în vedere cele amintite anterior în eseu (1p)

Se acordă 1 punct pentru coerenţa eseului

Se acordă 1 punct din oficiu.

Filosofie - lecţia XX - eseu despre examinarea vieţii

ESEU FILOSOFIE

EXAMINAREA VIEŢII

Pornind de la afirmaţia „o viaţă neexaminată nu merită să fie trăită” (Platon), alcătuiţi un eseu scurt, care să atingă următoarele puncte:

1. Introducere – răspuns la întrebarea de ce sunt necesare întrebările asupra propriei vieţi (2p)

2. Opinia personală şi susţinerea ei – trebuie sau nu să ne examinăm viaţa şi de ce? (3p)

3. Un exemplu concret care să ilustreze opinia susţinută (3p)

4. Stabilirea unei concluzii (1p)

Se acordă 1 punct din oficiu.

Filosofie - lecţia XIX - eseu despre ambiţie

ESEU FILOSOFIE

AMBIŢIA

Redactaţi un eseu de maxim o pagină cu tema ambiţiei:

1. Prezentaţi argumentat 2 aspecte positive şi 2 negative ale ambiţiei. (4p)

2. Explicaţi cum ar fi considerată ambiţia în morala hedonistă, potrivit căreia fericirea constă în plăcerea înţeleasă ca lipsa durerii şi a tulburării din suflet. (3p)

3. Explicaţi cum este posibil ca ambiţia să fie trăită în mod raţional, în spiritual moralei aristotelice, care consideră că putem atinge fericirea prin moderaţie. (1p)

Se acordă 1 punct pentru coerenţa eseului.

Se acordă 1 punct din oficiu.

Filosofie - lectia XVIII - teorii morale

FILOSOFIE

Lecţia XVIII

TEORII MORALE

Rembrandt, Bunul samaritean

În privinţa sensului vieţii, Sigmund Freud îl identifica cu căutarea fericirii. Pentru el, fericirea avea două aspecte, pozitiv şi negativ, trăirea unor plăceri intense şi evitarea durerii. Însă fericirea era irealizabilă, în ciuda faptului că urmărirea ei era considerată un principiu vital. Vital, pentru că structura întreită a psihicului vorbea despre un dezechilibru major al vieţii interioare a omului, care nu ar putea fi atenuat decât prin urmărirea unei ţinte exterioare.

Fragilitatea interioară a interiorităţii dezvăluită de Sigmund Freud este dublată de o fragilitate exterioară a condiţiei umane. Istoria culturii umane a consemnat de la începuturile sale temerile oamenilor faţă de fragilitatea vieţii omului, fie că era vorba despre destinul personal (de exemplu, Epopeea lui Ghilgameş sau basmele românilor), fie despre soarta unei colectivităţi ( de exemplu, Iliada). Soluţia pentru a preîntâmpina nenorocirile vieţii individuale sau colective a fost iniţierea unor coduri morale şi de legi care să asigure un temei solid pentru o viaţă bună. Cele mai multe dintre codurile morale străvechi au fost religioase. În viaţa individuală, în locul urmăririi bunurilor şi situaţiilor dezirabile susceptibile pierderii (bunuri materiale, tinereţe, putere fizică), au fost propuse valori atemporale: binele, adevărul, dreptatea, curajul etc. Acestea sunt denumite virtuţi, fiind calităţi care fac un comportament excelent indiferent de circumstanţele exterioare.

Limitele codurilor religioase sunt reprezentate de neputinţa de a fi aplicate unei comunităţi largi care are viziuni spirituale diferite, dar şi imposibilitatea de a corespunde aspiraţiilor comune ale oamenilor de a trăi bine raportându-se la realitatea înconjurătoare, şi nu la una divină.

Filozofia antică greacă începând cu secolul VI î.e.n. a iniţiat un discurs despre moralitate, care să nu mai reglementeze viaţa oamenilor, ci să o îndrume spre înţelegerea a ceea ce este bine şi rău, încât fiecare să-şi poată ordona viaţa în funcţie de ele. Sursa gândirii morale a filosofilor este felul în care oamenii urmăresc binele, motiv pentru care recunoaştem semnificaţiile atribuite de ei binelui în viaţa curentă.

Aristotel (sec. IV î.e.n.)

- nu există un bine în sine, ci există un bine pentru fiecare gen de lucruri

Exemplu: binele toporului – un topor bun; care sunt calităţile care îl califică astfel?

- binele urmărit de oameni: fericirea (scop final), bogăţie, înţelepciune, etc. (scopuri intermediare)

- cum poate fi omul bun după analogia cu toporul bun? Pentru că raţionalitatea este trăsătura distinctă a omului, rezultă că va fi bun printr-un comportament bun.

De analizat afirmaţia lui Aristotel: „fericirea înseamnă activitatea sufletului conformă cu virtutea”.

- fericirea devine o stare obiectivă, există cazuri în care numim un om fericit sau bun datorită atingerii acestui gen de fericire?

Teoria morală a lui Aristotel este teleologică, pentru că binele este judecat în funcţie de scopul urmărit, fericirea şi eudaimonistă, pentru că scopul ultimo al omului este fericirea ca stare obiectivă.

Epicur (sec. IV î.e.n.) şi J.S. Mill (sec. XIX)

Propun teorii morale teleologice hedoniste: binele este apreciat în funcţie de scopul atins, fericirea, dar aceasta este înţeleasă subiectiv ca plăcere şi lipsa durerii.

Epicur- plăcerea: absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet (cel mai mare bun înţelepciunea)

                        - cum ajută urmarea acestui scop la apărarea de condiţia fragilă a vieţii?

J. S. Mill – plăcerea este utilitatea – binele meu este trăirea plăcerilor, iar acestea pot fi utile şi mie, dar şi celorlalţi.

            - necesitatea ierarhizării plăcerii după durată, certitudine, intensitate: de comparat plăcerea de a citi şi plăcerea de a mânca (care este mai utilă?)

*

Exemplu de situaţie morală:

Ecaterina Teodoroiu

Relatare: Într-o zi de duminică, prin noiembrie, Ecaterina a fost rănită ușor. Acest lucru a îndârjit-o și mai mult, devenind tot mai activă pe frontul ce parcurgea traseul Târgu-Jiu... A fost luată prizonieră și dusă la Cărbunești de unde a scăpat, împușcând santinela de pază. A revenit pe câmpul de luptă și la Bărbătești a fost rănită ușor la picior. În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiași, un obuz i-a fracturat tibia și coapsa stângă, urmând o perioadă în care a trecut prin mai multe spitale… Miercuri, 22 august 1917, la ora 21,15, unitățile române au fost atacate și surprinse descoperite de unități din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanțe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel și a căzut la datorie

Este vorba despre acţiuni morală? Sunt raţionale? Conferă plăcere? Contează atingerea unui scop în aprecierea morală a personajului?

Dacă spunem că este un exemplu de acţiune morală, judecăm binele în funcţie de intenţie, nu de scop, iar în locul fericirii apreciem acţiunea din datorie: acesta este demersul teoriei deontologice, susţinute de Immanuel Kant (1724-1804)

Rezumat:

Teorii teleologice

• Eudaimoniste (Aristotel)
• Hedoniste (Epicur, Mill)

Teorii deontologice (Kant)

Temă: exemplu de acţiune bună în funcţie de intenţia sa.