Filosofie - lectia III - ce este omul?

FILOSOFIE

Lecţia III

CE ESTE OMUL?

               

Massys, Quentin, Ecce homo!   

          Întrebarea vizează ca răspuns stabilirea esenţei omului.

            Esenţa desemnează trăsătura specifică unui lucru sau fiinţe prin care acesta sau aceasta se deosebeşte de restul tuturor celorlalte. Fixată la nivelul generalităţii, esenţa nu corespunde unei trăsături pe care un individ sau altul o poate pierde, caz în care ar fi  identificată la nivelul existenţei, ci spunem că este situată la nivelul fiinţei. Existenţa este proprie fiinţelor particulare circumscrise spaţiului şi timpului.

Confruntarea muribundului Ivan Ilici cu generalitatea omului în Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici

Omul ca generalitate este etern, dar nu există. Distingerea trăsăturii esenţiale a omului presupune circumscrierea unui loc special al său printre alte realităţi generale, de ordin natural – alte animale – sau divin – fiinţele divine socotite inteligente prin însăşi natura lor. Tradiţia filozofică a rămas multă vreme la definirea esenţei omului în felul contradictoriu descris de Pascal, omul reunind în natura sa animalitatea şi raţionalitatea.

 Identificarea esenţei omului cu raţionalitatea se justifică prin situarea animalităţii într-o condiţie subordonată:

- animalitatea este în afara moralităţii circumscrise raţionalităţii (Pascal: „să ne silim a cugeta  frumos! Iată ideea morală!”)

- animalitatea sub forma cunoaşterii prin simţuri este inferioară ceritudinii raţionale şi are nevoie de ea pentru a deveni cunoscută (Descartes)

- animalitatea nu poate ajunge pănă la natura divină din care omul se împărtăşeşte parţial prin raţionalitate (Augustin)

Împotriva fiecărei modalităţi de a subordona animalitatea raţionalităţii se poate aduce obiecţia că filozofii închid ochii înaintea a ceea ce se vede, omul existent indistinct ca fiinţă raţională şi fizică. Închiderea ochilor poate fi parte a refuzului simţurilor comune omului şi animalelor (aşa cum se întâmplă pe parcursul îndoielii metodice a lui Descartes) în numele raţionalităţii, ceea ce face ca orice argument în favoarea priorităţii raţionalităţii în definirea omului să se lovească de eroarea logică de a folosi concluzia ca premisă în demonstrarea ei.

Întunericul prezent şi odată cu închiderea ochilor oferă însă şansa de a gândi omul. Omul văzut este lipsit de adâncimea pe care o cunoaşte orice act de conştiinţă. Rămâne de cercetat dacă omul ca raţionalitate prezintă acea adâncime sau este înscris în planul plat al diferitelor feluri de fiinţe din ordinea naturală şi cea divină.

Nietzsche strămută întunericul ochilor închişi al altor filozofi într-un întuneric obiectiv: „adânca miazănoapte”.

Omule! Ia aminte!

Ce grăieşte adânca miazănoapte?

„Eu am dormit, am dormit -,

m-am trezit dintr-un vis adânc:

Lumea este adâncă

şi mai adâncă decât şi-a închipuit ziua.

Adânc este vaietul ei -,

Fericirea – mai adâncă chiar decât durerea inimii.

Vaietul grăieşte: Piei!

Însă întreaga fericire vrea eternitate – ,

- vrea adâncă, adâncă eternitate!”

Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra

[transpunerea muzicală a lui Gustav Mahler, în Simfonia a III-a, partea a patra]

Adânca eternitate voită de fericire este contrară eternităţii „plate” a esenţei omului. Este o eternitate voită, aşadar una în care individul are un cuvânt de spus, fără să mai fie mut şi  abstract precum omul din argumentele logice. Este o eternitate adâncă, adică una care nu permanentizează o componentă abstractă a omului, ce nu ajunge până în adâncul suferinţei şi voinţei umane, amândouă revelate de lume, nu de o ordine naturală sau divină. Ea are de permanentizat omul care o vrea sau voinţa umană. Ignorăm explicaţia lui Nietzsche despre o astfel de permanentizare a voinţei prezentă în concepţia sa despre supraom ca întruchipare a omului care îşi asumă voinţa ca mod de a fi.  Ne mulţumim să  constatăm că discursurilor filozofice despre existenţa unei esenţe a omului li se opune observarea faptului că omul existent în lume este capabil să îşi impună umanitatea în planul eternităţii. Apare atunci întrebarea dacă preocuparea pentru aflarea unei esenţe a omului care să îl depăşească prin generalitate mai are sens.

Filosofie: lecţia a II-a - omul -

FILOSOFIE

Lecţia II

OMUL

       

Introducerea omului ca temă de reflecţie filozofică este de la sine înţeleasă, câtă vreme filozofia îşi propune gândirea realităţii, lucrul posibil numai printr-o retragere din simpla ei trăire. Retragerea este în primă instanţă una a gânditorului în el însuşi, fiind aşadar nevoie de cunoaşterea de sine, pentru a se încredinţa dacă locul în care s-a aşezat pentru a gândi realitatea este unul care îi garantează aflarea adevărului. Cunoaşterea de sine nu poate fi limitată la aflarea identităţii sale ca individ, pentru că o astfel de identitate se construieşte prin trăirea realităţii de care filozoful vrea să se detaşeze. Prin urmare, va fi nevoie de cunoaşterea omului în general, deşi gânditorului însuşi omul nu îi poate fi o generalitate goală, de vreme ce umanitatea îi aparţine la fel de mult şi concret ca oricărui alt individ.

Oprirea gândirii filozofului asupra semnificaţiei omului apare şi în sculptura „Gânditorul” de August Rodin

- privirea gânditorului nu se îndreaptă frontal către realitate înconjurătoare, dar nici nu o evită, ci, mai curând, ochii privesc în faţă feriţi şi adăpostiţi de pierderea înaintea obiectelor văzute proprie spectatorului. Poziţia aplecată a corpului le oferă acest adăpost constituit de corpul gânditorului

- curba spatelui gânditorului nu este cea a purtătorului de poveri, caz în care el ar fi părut un individ compleşit de lume. Braţul drept menţine până la încheietura mâinii curba spatelui, însă de la acel punct până la întâlnirea cu capul urmează un traiect vertical, împrumutând aceeaşi atitudine verticală şi capului, în ciuda aplecării sale. Datorită acestui sfârşit ascendent al mâinii drepte, privite dinspre picioare către cap, liniile oblice ale picioarelor şi braţului drept aflate în paralel cu linia curbată a spatelui alcătuiesc un traiect ascendent, pe care pare să îl facă mai întâi posibil desprinderea tălpilor picioarelor de pământ. Tălpile sunt dispuse într-o linie paralelă cu aceea a creştetului capului, sugerând că desprinderea de lume îşi găseşte finalitatea în reflecţia gânditorului. Astfel, aplecarea spatelui este interpretată ca ridicare de liniile paralele ale braţului drept, ale gambelor şi ale tălpilor

- braţul stâng oferă soluţia contrastului dintre liniile ascendente şi cea descendentă a curburii spatelui prin puterea cu care se sprijină pe copasă, arătată de muşchii braţului. Coapsele sunt cele care oferă stabilitate gânditorului prin faptul că menţin un plan orizontal care interzice deplasarea descendentă sau ascendentă a corpului. Paralela liniei coapselor este la nivelul cefei. Ceafa şi coapsele deopotrivă sunt linii încheiate de alte segmente ale corpului, reuşind astfel să indice că gânditorul se află la sine. Mai mult coapsele reţin în corp liniile întretăiate ale curburii spatelui şi cea a braţului stâng, alcătuind un triunghi ale cărui laturi se află în totalitate în interiorul corpului sau în om.

- dacă ne imaginăm gândurile gânditorului ca mişcări corporale, ele s-ar desprinde din triunghiul adăpostit de corpul său, adică din om ca centru al lucrurilor care îl urcă şi îl coboară

 

Preocuparea filozofului pentru cunoaşterea omului în general are de confruntat obiecţia venită dinspre familiaritatea comună cu omul. Există un om în general, câtă vreme cel mai apropiat ne este omul în particular, individul x sau y, iar acest individ nu cunoaşte alt soi de generalitate decât modelul anatomic comun tuturor oamenilor? Obiecţia nu rezistă din cauza aceleiaşi experienţe comune, când ea se confruntă cu moartea omului.

„…toate împreună şi, mai ales, cantitatea de flori, în special tuberozele răspîndite pretutindeni, aveau drept scop să ascundă cealaltă faţă a morţii, care nu era nici frumoasă, nici cu adevărat trista, ci mai degrabă puţin cam necuviincioasă, de o esenţă de calitate inferioară, trupească, spre a te face s-o uiţi sau să te împiedice de a deveni conştient de ea.

Acestei alte naturi a morţii i se datora faptul că, decedat, bunicul părea atît de străin şi că, la drept vorbind, nu mai arăta la înfăţişare ca bunicul, ci ca o păpuşă de ceară în mărime naturală, pe care moartea o substituise făpturii sale şi căreia i se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri. Cel care zăcea acolo — sau mai precis, ceea ce zăcea acolo — nu mai era, prin urmare, bunicul însuşi, ci un înveliş care, Hans Castorp o ştia bine, nu era de ceară, ci alcătuit din propria sa materie; numai din materie, or tocmai în asta consta ceea ce era necu­viincios şi, de asemenea, destul de puţin trist — atît de puţin trist cît sînt lucrurile ce privesc trupul şi numai pe el. Micul Hans Castorp iscodea atent aceasta substanţă de ceară galbenă, lucioasă şi asemănătoare cu o brînză uscata, din care era făcut trupul mortului, în mărimea naturala a unui om viu, iscodea chipul şi mîinile bunicului de altădată.”

Thomas Mann, Muntele vrăjit (copilul Hans Castorp la catafalcul bunicului)

În moarte, individul nu este materie minus operativitatea conştiinţei, ci i se şterg contururile unicităţii vizibile fizic, la fel ca şi acelea de fiinţă umană. Dacă moartea îl apropie de lucrurile diferite de om şi este asemenea altor oameni morţi (de ex., întrebarea înţeleptului din Ecclesiast 2, 15: „aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?”), înseamnă că generalitatea ne străbate individualitatea, fie că ne oprim asupra materiei în general sau asupra conştiinţei în general. Conştiinţa este şi ea prezentă în toţi cei morţi, însă prin absenţa ei.

De accea, privirea omului din perspectiva generalităţii este întemeiată în experienţa comună a existenţei. Generalitatea umană poartă în filozofie numele de natură umană. Semnificaţiile ei oferite de filozof pot fi contestate, nu însă din perspectiva unui individ sau altul care nu le descoperă în el însuşi. Natura umană este potenţial prezentă în orice individ, chiar dacă în chip actual mulţi oameni nu o posedă în totalitate.

Determinarea naturii umane devine o problemă a deosebirii ei de natură în totalitate şi de celelalte naturi ale lucrurilor şi fiinţelor. Este o problemă, întrucât natura umană se arată a fi contradictorie. 

Logică: lecţia I

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA I -

LOGICĂ ŞI ARGUMENTARE

Logica a apărut sub o formă elaborată în tratatele filosofului grec Aristotel (sec. IV î. H.) reunite ulterior sub numele Organon. Au existat două motive ale iniţiativei sale:

            1. pentru a găsi obiectele şi mecanismele gândirii capabile să asigure o cunoaştere certă a realităţii, acesta fiind scopul filosofiei;

            2. pentru a contracara practica pedagogică a învăţătorilor ambulanţi denumiţi sofişti de a-şi instrui elevii în susţinerea discursurilor prin conducerea lor la poziţii contradictorii sau absurde.

Exepmplu: sofistul Dionisodor în Platon, Eutydemos

Dionisodor: Spui că ai un câine.

Ctesip: Da, şi încă unul rău.

D: Şi are pui?

C: Da, l-am văzut în mod sigur stând împreună cu mama puilor.

D: Şi cîinele este sau nu al tău.

C: Cu siguranţă, este.

D: Atunci, el este un tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău şi puii sunt fraţii tăi.

Ce înseamnă contradicţie în limbajul comun? care este contradicţia prezentă în argumentul anterior? exemple de contradicţii

Al doilea motiv al lui Aristotel se menţine în întreaga logică, concretizându-se în  preocuparea diverşilor gânditori de a descoperi mijloacele prin care putem gândi şi vorbi evitând contradicţiile şi ambiguităţile. Logica ar putea fi definită ca ştiinţa formelor gândirii consistente, adică lipsită de contradicţii.

Nu putem şti dacă o părere este contradictorie decât în cazul în care contrazice realitatea sau alte păreri pe care le acceptă majoritatea oamenilor raţionali ca fiind adevărate.

            Exemple: Pisicile sunt animale vorbitoare.

Pământul este plat.

Componentele limbajului care interesează logica sunt propoziţiile cognitive, singurele care pot fi adevărate sau false. Alte tipuri de porpoziţii nu pot fi adevărate sau false, aşa cum sunt propoziţiile care redau o poruncă sau o întrebare.

Pentru a arăta că o părere este adevărată sau probabil adevărată, este nevoie de susţinerea ei prin alte opinii acceptate ca fiind adevărate. În acest fel, iau naştere argumentele. Cercetarea logică poate fi definită deopotrivă ca o ştiinţă a argumentelor corecte sau valide.

Forma standard a argumentului este raţionamentul. Raţionamentul este operaţia logică aplicată unui set de propoziţii din care unele, denumite premise susţin o alta, care poartă numele de concluzie.

Concluzia poate fi dată anterior premiselor sau să fie dedusă din cunoaşterea anterioară a premiselor.

La modul general, argumentarea este fie (1) procesul prin care demonstrăm o opinie cu dovezi (probe sau temeiuri) obiective, fie (2) procesul prin care încercăm să determinăm pe cineva să fie de acord cu opinia noastră. Una rgument poate cuprinde unul sau mai multe raţionamente.

În accepţia (1), argumentarea este o teorie a demonstraţiei, în accepţia (2) este o teorie a convingerii.

Argumentul este alcătuit din teză (opinia pe care vrem să o demonstrăm sau să o facem acceptată) şi temeiuri (opiniile sau raţionamentele folositoare pentru a demonstra sau convinge), amândouă formând conţinutul argumentării. Conţinutului este structurat de tehnicile de argumentare, adică mijloacele raţionale prin care temeiurile sunt ordonate aşa încât să susţină teza. La rândul lor, conţinuturile şi tehnicile de argumentare folosite sunt alese în funcţie de scopul de a convinge auditoriul asupra adevărului tezei, această latură a argumentării constituind finalitatea sa.

Depistarea unui argument în limbajul natural se face prin identificarea indicatorilor argumentării:

- de premise

- de concluzie

(vezi exemplele din manual, pp. 8-9)

Exerciţii la clasă (eventual în echipe de câte 2): 1, a, b, p. 10; 2, a, b, p. 10

Temă: exerciţiile 1, c, d; 2, c, d, p. 10

Filosofie: lecţia I

FILOSOFIE

Lecţia I

Consideraţii introductive 

Rafael, Philosophia

Manualul: Filosofie tip A, autori: E. Lupşa, G. Hacman, Ed. Didactică şi Pedagogică

            - necesitatea manualului în desfăşurarea orelor

            - conţinutul şi organizarea manualului

Cerinţe:

            - participarea activă la ore

            - realizarea sarcinilor de lucru care vor constitui obiectul evaluării în afara notării participării la desfăşurarea orelor (realizarea unor eseuri, pregătirea materialului pentru dezbaterile şi studiile de caz care vor avea loc şi conlucrarea pentru sarcinile destinate lucrului în echipă)

• Locul filosofiei printre celelalte ştiinţe:

            - prioritatea istorică a filosofiei în raport cu ştiinţele naturii;

            - prioritatea filosofiei faţă de ştiinţele naturii sub aspectul determinării atitudinii intelectuale cu care ne apropiem de o ştiinţă sau alta; întrebarea primară despre sensul lumii şi al existenţei umane şi ipostazele ei implicite în comportamentul uman (cazul banal al căutării unei poziţii comode pe scaun ca o instanţiere a grijii omului de a înţelege binele lucrurilor)

• Utilitatea filosofiei: La ce este bună filosofia?

Răspunsul filosofului M. Heidegger - filosofia nu este buna la nimic – şi cerinţa de a înlocui întrebarea cu Sunt eu bun pentru filosofie?

Înţelegerea utilităţii altor ştiinţe decât filosofia; exemplificări: biologia, fizica, matematica etc.

Limitele utilităţii generate de pierderea gândirii proprii în favoarea lucrurilor devenite folositoare datorită ştiinţelor.

Modalitatea prin care o ştiinţă se constituie ştergând identităţile creatorilor ei. Diferenţa faţă de filosofie care nu este o ştiinţă unitară, ci poartă un nume unic numai în virtutea temelor comune de gîndire şi întrebărilor asupra cărora s-au pronunţat diverşi filosofi.

Există lucruri inutile în viaţă care să ne fie mai de preţ decât cele utile?

            Lucrurile inutile par a fi mai apropiate de eu decât cele utile. Filosofia pare a fi şi ea mai apropiată de eu. De ce se pune întrebarea „Sunt eu bun pentru filosofie?”

Alte cazuri în care ne punem implicit sau explicit întrebarea „Sunt eu bun pentru ceva sau altceva?”

Cum depăşeşte filosofia omul? Înţelegerea sintagmei „există ceva în om şi totuşi dincolo de om” în contextul comportamentelor umane şi al preocupării pentru înţelegerea realităţii.

• Instrumentele gândirii filosofice ca mijloace de a depăşi particularul din lume şi din om

- întrebarea – cum poate fi mai importantă decât răspunsul?

- conceptul – ascendenţa logică către generalitate

- argumentaţia ca modalitate de susţinere a opiniilor altfel decât prin recursul la realitatea observabilă

Temă: prezentarea în cel mult 10 rânduri a unei situaţii de viaţă în care omul are nevoie de o gândire reflexivă similară celei filosofice

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE - LECŢIA A II-A -

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA A II-A -

SITUAŢII DE COMUNICARE: CONŢINUT, RELAŢIE, CONTEXT

-  noţiunile de conţinut, relaţie şi context în comunicare -

Comunicarea ca transmitere a unor informaţii despre idei, sentimente şi fapte trebuie motivată de o lipsă a cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Însă, în practica comunicării, transmiterea de informaţii este una din modalităţile de exprimare publică a personalităţii. Interesul de a transmite o informaţie unor persoane care nu o ştiu devine o preocupare de a ne face cunoscuţi celor care nu ne ştiu sau nu ne apreciază abilitatea de a poseda anumite cunoştinţe. Pentru că limbajul este o formă exterioară de a ne prezenta celorlalţi şi uşor de receptat, comunicarea se poate confunda cu alte forme mai superficiale de a ne exprima personalitatea, precum vestimentaţia sau aspectul fizic. În felul acesta, apar erorile de comunicare care diminuează inclusiv şansele de reuşită ale exprimării personalităţii prin comunicare. Graba de a comunica pentru a fi observaţi ne face să nu sesizăm situaţiile inoportune de comunicare.

De exemplu, transmiterea ideilor noastre despre frumuseţea vieţii unui medic care ne consultă pentru a observa cauzele răcelii, ne detaşează de restul pacienţilor tăcuţi şi supuşi examinării medicale, dar, oricît de înalte ar fi acele idei, comunicarea lor ne pune în situaţia defavorabilă de a fi consideraţi nepricepuţi în a ne conforma situaţiei prezente. Să presupunem că pacientul ar comunica:

„În dimineaţa asta, mergând spre cabinetul medical, am simţit că viaţa este frumoasă precum soarele care străluceşte astăzi pe cer”

Pentru a evalua respectiva situaţie în mod corect, este nevoie de răspunsuri la întrebările:

1. Ce a urmărit pacientul să transmită: o idee, un sentiment, sau o faptă? Cum se găsesc toate cele trei tipuri de informaţii în fraza dată?

2. În ce relaţie de comunicare se găseşte pacientul în relaţie cu medicul? Îi este subordonat, superior, sau egal în situaţia datî? Cum modifică tipul de relaţie oportunitatea adresării mesajului?

3. Care este contextul comunicării sau ce tip de informaţii i se solicită unui pacient în mediul dat al unui cabinet medical şi în situaţia de a fi prezent acolo pentru a fi consultat de medic?

Vizita la medic şi conversaţia care are loc reprezintă o situaţie de comunicare. Orice situaţie de comunicare presupune existenţa unui conţinut comunicat, a unei anumite relaţii dintre partenerii comunicării şi contextul comunicării, reprezentat de cadrul spaţial şi temporal în care are loc, dar şi de particularităţile participanţilor la comunicare (vizita la medic, o excursie, un discurs în faţa unui grup de persoane într-o sala de conferinţe sau în clasă, o conversaţie cu persoane apropiate acasă, la şcoală, comunicări adresate unor persoane cu autoritate, necunoscute etc.).

Conţinutul comuncării este alcătuit din informaţiile transmise despre idei, sentimente şi idei.  Subliniind mai mult funcţia sa de transmitere a unor informaţii, conţinutul comunicării este denumit „mesaj”.Termenul pereche al conţinutului este forma, în cazul de faţă, forma comunicării. Sesizăm că forma şi conţinutul unei informaţii sunt diferite atunci când observăm că putem transmite acelaşi conţinut în variante deosebite. Variantele sunt influenţate de interlocutorii cărora ne adresăm şi de contextul comunicării, dar şi de posibilitatea de a folosi diferite forme ale limbajului sau diferite limbaje.

Relaţia de comunicare are loc între emiţătorul şi receptorul sau receptorii mesajului. Emiţătorul asociază comunicării o funcţie emotivă sau expresivă prin care îşi face remarcată starea sa afectivă. Uneori, această funcşie este pregnantă, ca în enunţurile:

Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!

Îmi place în mod deosebit cartea asta, este extraordinară!

Cum pot fi redate aceleaşi mesaje într-un mod obiectiv?

Receptorul este cel asupra căruia se îndreaptă funcţia persuasivă a comunicării. Emiţătorul încercă codată cu mesajul transmis să determine un anumit comportament receptorului sau să-l convingă despre adevărul informaţiei transmise.

Exemple:

Domnule, dă-mi te rog voie să trec!

Excelent! Audi A4 de vânzare la preţuri incredibile (titlu din presă)

Cum pot fi reformulate mesajele, în aşa fel încât să redea o pură informaţie?

Cunoaşterea sau conştientizarea contextului comunicării asigură eficienţa acesteia. Cum s-a observat în exemplul vizitei la medic, mesajul transmis de emiţător este condiţionat de cadrul în care este transmis.

Corectitudinea în comunicare poate fi evaluată în funcţie de calitatea informativă a mesajului (mesajul redă o informaţie precisă sau vagă? Informaţia este necesară într-o anumită situaţie de comunicare sau inutilă?) sau de puterea sa persuasivă (mesajul reuşeşte să convingă asupra adevărului informaţiei? Mesajul îşi atinge scopul de a modifica comportamentul receptorului?).

Atât calitatea informativă, cât şi persuasivă a comunicării sunt asigurate prin transmiterea mesajului cu ajutorul mai multor enunţuri. Pentru sporirea calităţii informative, enunţurile adăugate încredinţează receptorii despre realitatea ideii, sentimentului, sau faptului transmis. Excesul de enunţuri deturnează atenţia de la mesajul principal. Un mijloc de control al enunţurilor este acela de a le reţine numai pe acelea care susţin cu necesitate mesajul principal. Fiecare enunţ trebuie să stea ca un răspuns la întrebarea „de ce?” pusă mesajului principal, devenindu-i un temei sau o explicaţie. Vor fi necesare enunţurile care previn înţelegerea greşită a mesajului principal şi cele care îl susţin argumentativ, adică sunt capabile să alcătuiască împreună un argument în favoarea sa. 

Pentru propoziţiile date, alcătuiţi mesaje care să cuprindă mai multe enunţuri, ţinând cont de contextul indicat în paranteză, aşa încât informaţia transmisă să fie mai clară:

1. Mă doare capul (vizită la doctor)

2. Fericirea nu este niciodată de lungă durată (discurs şcolar adresat profesorului şi colegilor).

3. Şerpii sunt reptile (prezentare la o oră de biologie).

4. Cei mai mulţi părinţi sunt prea exigenţi (mesaj transmis profesorului la o oră de dirigenţie).

5.  Nu suport să stau la cozi mari când cumpăr ceva  (discuţie între persoane de aceeaşi vârstă despre locurile preferate de cumpărături).

Temă:

Alcătuiţi trei mesaje diferite de cel mult cinci rânduri, prin care să comunicaţi un sentiment părinţilor, o idee unui profesor şi un fapt real din viaţa publică unei cunoştinţe care s-a mai fost informat despre evenimentele curente de cel puţin două luni.