TEORIA
MORALĂ DEONTOLOGICĂ
Immanuel Kant (1724-1804)
Teoriile morale teleologice răspundeau la întrebarea „cum pot duce o viaţă
bună?” Teoria eudaimonistă răspundea că prin moderaţie raţională, teoria
hedonistă că prin urmărirea plăcerilor şi prin absenţa durerii.
Teoria deontologică este interesată să răspundă la întrebarea „cum acţionez
bine?” Întrebarea se deosebeşte prin aceea că dispare din ideea morală a unei
vieţi bune orice nuanţă egoistă, nu vreau un bine pentru mine, ci vreau să
ating binele, să iau parte la el prin acţiunile mele. Ascult de bine, în felul
în care un om religios, de exemplu, creştin sau musulman, va asculta de
prouncile morale religioase. Nu ascultă de ele pentru a avea o viaţă bună,
dimpotrivă, porunca milei din islam înseamnă o pierdere a bunurilor proprii,
împotriva ideii hedoniste de a căuta plăceri personale, iar porunca de a
participa la un război sfânt poate fi adesea iraţională, împotriva moralei
eudaimoniste.
Kant găseşte totuşi două lipsuri în morala religioasă: dacă o fiinţă
supremă ne cere să facem binele, nu suntem noi înşine autorii binelui; dacă
facem binele pentru o fericire veşnică, atunci noi nu mai vrem propriu-zis
binele, ci acea fericire, o vrem în interesul nostru, aşadar redevenim egoişti.
Astfel, Kant crede că binele care ne poruneşte să îl realizăm prin
acţiunile noastre se află în noi înşine şi poartă numele de voinţă bună, o voinţă care nu urmăreşte un obiect, ci
doar să înfăptuiască binele. Urmând această voinţă, noi acţionăm din datorie,
nu conform
datoriei, adică datoria nu este străină de noi înşine. De exemplu,
nu apreciem un soldat care doar se conformează poruncilor comandantului său,
dar îi apreciem curajul celui care fără să primească o comandă îndeplineşte o
faptă eroică.
Până la realizarea unei fapte bune, există următoarea succesiune:
Voinţa bună - maxima acţiunii (regula după care acţionez) - imperativul categoric de forma trebuie să - acţiunea
Maxima acţiunii trebuie să fie ca o lege universală şi necesară. De exemplu, dacă vreau să
salvez pe cineva de la înec, să pot spune: orice (universalitate) om este
obligat să salveze viaţa altuia, nu se poate altfel (necesitate); dacă mă
gândesc la interesul meu şi vreau să câştig mai mulţi bani, nu aş putea spune toată lumea trebuie să câştige mulţi bani,
nu se poate altfel, deoarece câştigăm bani mereu în defavoarea altora.
Imperativul categoric are forma trebuie
să sau nu trebuie să şi apare în
conştiinţă în situaţii limită, când nu ai niciun interes pentru a acţiona bine.
De exemplu, când un soldat nu se sinucide, deşi a rămas infirm, ar avea toată
cariera compromisă şi ar avea curajul să o facă; dacă nu o face, el respectă
legea universală care ne spune că oricine trebuie să-şi conserve propria viaţă
Opusul imperativului categoric este imperativul
ipotetic: dacă vrei x, atunci trebuie să faci y. De exemplu,
dacă vreau ca părinţii să-mi cumpere o maşină, atunci trebuie să învăţ. Un
imperativ ipotetic nu are valoare morală, chiar dacă scopul lui este pozitiv.
Kant consideră că toate imperativele categorice pot fi reduse la forma:
Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea în persoana ta, cât şi în
persoana altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca
mijloc
I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor,
trad. N. Bagdasar, Bucureşti: Iri, 1995
De exemplu: mă folosesc ca mijloc când vreau să devin un om plăcut în
societate, ca scop, când am grijă ca umanitatea din mine să fie educată; îmi
folosesc mama ca mijloc când caut protecţia ei, ca scop când o ajut indiferent
de consecinţele negative asupra propriei mele vieţi (de exemplu, este o
pierdere semnificativă de timp).
No comments:
Post a Comment
Note: Only a member of this blog may post a comment.