Concepția
lui René Descartes despre om
René Descartes (1596-1650) este filosoful
care întemeiază curentul filosofic raționalist. Așa cum este sugerat prin
numele său, acest curent promova rațiunea ca sursă primă a cunoașterii lumii și
omului. Raționalismul se află în opoziție directă cu un alt curent filosofic,
empirismul, care considera că experiența simțurilor este această sursă. Însă,
raționalismul propus de Descartes se opusese mai întâi explicațiilor de tip
religios integrate în filosfia scolastică. Ca elev al unei școli religioase
iezuite, Descartes se familiarizează cu filosofia religioasă, după care se
distanțează de ea, așa cum el însuși mărturisește în tratatul cu elemente
autobiografice denumit „Expunere despre metodă,” publicat în 1637, inclusiv în
limba franceză, aceasta în condițiile în care limba latină era singura limbă a
filosofiei utilizată în Franța.
Îndepărtarea lui Descartes de filosofia
scoalstică este motivată de filosof prin demersul de a căuta în el însuși
puterea omului de a cunoaște lumea, fără ajutorul înțelepciunii divine cuprinse
în scrierile sacre cu care filosofii anteriori rămâneau în acord. Viziunea
scoalstică despre om nu nesocotea rațiunea, însă o considera subordonată
adevărurilor divine, iar cercetarea naturii era pusă sub semnul îndoielii,
fiindcă se întemeia pe cunoașterea nesigură a simțurilor. În epoca lui
Descartes, atitudinea autorităților scolastice și religioase împotriva
cercetării științifice a naturii a implicat și condamnarea ca eretici a unor
oameni de știință precum Giordano Bruno, ars pe rug în 1600, sau a lui Galileo
Galilei, care primește condamnarea pentru erezie sub forma întemnițării. Auzind
de condmnarea lui Galilei, persecutat
pentru explicația heliocentrică a universului, Descartes abandonează în 1633
scrierea unor tratate științfice denumite Omul
și Lumea.
În tratatele filosofice Discurs despre metodă și Meditații
despre prima filosofie, Descartes urmărește să demonstreze că omul este în
esența lui o ființă rațională autonomă. Nu respinge ideea religioasă că omul
este creația lui Dumnezeu, însă consideră că divinitatea l-a înzestrat cu niște
adevăruri raționale înnăscute prin care el să poată cunoaște în mod cert lumea
înconjurătoare și pe el însuși. Prin urmare, cunoașterea rațională sau
științifică este validată divin. Cu această validare divină, omul este capabil
să subordoneze rațiunii informațiile primite pe calea simțurilor, astfel încât
cunoașterea științifică a naturii nu s-ar mai situa în opoziție cu doctrinele
filosofico-religioase, chiar dacă nu va ține cont de acestea.
Pentru a descoperi natura rațională a omului,
Dscartes recurge la exercițiul filosofic denumit îndoială metodică. Pe
parcursul unor meditații succesive, filosoful pune la îndoială toate
cunoștințele umane cu un anumit grad de probabilitate, pentru a ajunge șa o
cunoaștere clară și distinctă. Laolaltă cu aceste cunoștințe respinse, dispare
și evaluarea omului ca ființă cu o existență fizică. La capătul îndoielii
metodice, Descartes descoperă că îndoiala este cea mai certă cunoștință, iar
cum aceasta este parte a rațiunii și cum rațiunea nu poate ființa fără să
presupunem existența cuiva care o posedă, ar rezulta că omul se cunoaște pe
sine ca ființă sau lucru cugetător. În cuvintele lui Descartes, „mă îndoiesc,
deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există.” Ultima deducție
vrea să sublinieze faptul că omului nu poate fi considerat ca autor al
existenței sale, datorând-o lui Dumnezeu, prin urmare, Dumnezeu este acela care
îl creează ca ființă rațională. Dacă omul este prin esența lui un lucru
cugetăror, rezultă că trupul îi aparține în mod accidental sau neesențial, iar
Descartes îl va denumi drept lucru întins.
Viziunea lui Descartes despre om ca ființă
cugetătoare implică faptul că rațiunii îi este acordat un statut superior
corporalității și cunoașterii sensibile. În planul cunoașterii, așa cum am
amintit, omul este determinat să ordoneze rațional cunoștințele sensibile
furnizate de lucrul întins,
eliminându-le pentru cele care nu pot fi raționalizate, cum s-ar întâmpla, de
exemplu, cu informațiile despre gusturi sau despre căldură. În planul moralei,
rațiunea va fi cea care va contrla voința, Descartes considerând că erorile
morale sunt produse de fiecare dată din cauza faptului că voința umană se
extinde dincolo de ceea ce rațiunea cunoaște că este îngăduit omului.
Bibliografie:
Descartes, R., Discurs despre metodă, Editura Academiei, 1990.
Gombay, A., Descartes, Blackwell Publishing, 2007.
