Minunata

Minunata

           

            Nu ştia nimeni cum o cheamă, nici vârsta nu-i era definită prea bine, s-o fi avut pe undeva pe la 50-60 de ani, dar faţa ei nu spunea prea multe despre vârsta ei. O puteai socoti bătrână dacă o priveai de aproape, însă ea era cea care, deşi stătea cu câteva rânduri mai în spate la orice vernisaj de artă, privea drept în ochi vorbitorii cu un zâmbet de încântare, descurajându-i să se apropie de ea. Pentru că, da, o ştiau mai toţi de la vernisajele de artă, de la care era nelipsită. Ai fi putut spune ca statura ei mică, o siluetă aproape de copil, nu o ajută să poată sta decât cu capul uşor dat pe spate, mereu admirând totul. Avea părul vopsit negru, tuns scurt, iar buzele ei subţiri erau înviorate de un roşu aprins. Şi spunea mereu „minunat,” cu un fel de veselie copilărească şi cu aerul unei extazieri care confisca toate discursurile laudative, dar cât de cât aşezate, ale criticilor de artă sau pictorilor de la vernisaje. Mulţi ajunseseră să-i spună „Minunata.”

            Nu era de fapt, chiar minunată, pentru că vorbitorilor la vernisaje deja începuse să li se facă teamă să-şi încheie discursul pentru a nu-i auzi „minunatul.” Se întâmplase chiar ca un pictor cu o experienţă ceva mai vastă la expoziţiile lui şi ale altora din breaslă să se încumete să se lupte cu Minunata. Vorbind la vernisajul unei expoziţii mai mult dictate de nevoia de bani decât de încheierea unei etape a creaţiei, şi-a terminat prezentarea exact pentru ea. Când a zărit-o în public, gândurile i-au sărit de la discursul pregătit de acasă şi cu hotărârea că, fie ce-o fi, trebuie s-o învingă, cu riscul de a-şi îndepărta potenţialii clienţi, pe care trebuia să-i convingă de seriozitatea achiziţiilor viitoare, a spus:

            - La urma urmei, toate lucrările prezentate sunt un căcat şi nimic mai mult.

            - Minunat, se auzi din public.

            Replica stârni hohote de râs, iar pictorul nu mai fu ascultat, când dădu să spună un „dar...,” deja înroşindu-se la faţă, căci acei trei-patru potenţiali clienţi zâmbeau şi ei, dar cu aerul acela de a se întreba ce caută de fapt acolo.

            Într-adevăr, a ratat clienţii, dar a avut parte de ceva susţinere din partea colegilor de breaslă care-i pricepuseră fapta eroică şi, bineînţeles, erau mulţumiţi de sfârşitul ei falimentar. Niciunul nu a îndrăznit să-i repete fapta, deşi Minunata a frecventat vernisajele încă un număr de ani. După care a dispărut, iar artiştii mai noi s-au bucurat de ovaţiile ceva mai serioase, de aplauzele discrete ale cumpărătorilor aflaţi totuşi în îndoială dacă este cazul sau nu să le achiziţioneze operele. Cei mai vechi au găsit şi ei liniştitoare dispariţia „minunat-ului,” deşi unii dintre ei şopteau cuvântul la terminarea discursurilor, simţindu-i cumva lipsa. Alteori, după expoziţii deloc profitabile, strângându-şi cu greutate tablourile care păreau inutile odată ce erau strânse de pe pereţi, se gândeau că poate le pictaseră pentru a auzi măcar o dată de la cineva, fie şi de la Minunată, că sunt minunate.

            Acelaşi pictor erou a îndrăznit să-şi întrebe prietenii artişti:

            - Dar ce-o fi cu Minunata, de nu mai apare?

            Unul dintre ei a răspuns:

            - Este bolnavă, moare.

            - Cum, o cunoşti?

            - Este vecina apartamentului meu, eu am făcut-o admiratoare a artei, după ce i-am dăruit un tablou strident cu trandafiri înfloriţi, ca s-o îmbunez, căci o tot auzeam cum îmi bombănea pe la uşă că murdăresc tot holul cu vopsele.

            După câteva zile de reflecţie, în care picturile îi ieşeau din ce în ce mai rău, eroul şi-a contactat prietenul pentru a-l întreba unde locuieşte, cu gândul de a-i face o vizită Minunatei.  I-a fost ruşine să-şi mărturisească intenţia. Şi ce avea să-i spună? Cum ar fi fost să-i facă la telefon o mărturisire despre gândul lui, poate de manual de estetică prost, că arta este destinată tuturor şi că un artist care exclude cu dispreţ o parte a publicului este unul neîmplinit. S-a pregătit pentru vizită, pictându-i şi el nişte flori în culori violente, cu umbre care aduceau cu părul negru al Minunatei şi cu un roşu la fel de intens ca rujul ei. Fără prea multe cunoştinţe despre vizitele la bolnavi şi muribunzi, nu i-a pregătit altceva.

            S-a trezit la uşa Minunatei, cu tabloul neambalat, pentru că nu se uscaseră culorile. A bătut la uşă, auzind de undeva de departe o invitaţie deloc primitoare, deloc în spiritul extazierilor sale artistice de la vernisaje.

            - Intră, e deschis!

            - Bună ziua, sunt pictorul X şi am venit să vă aduc acest mic tablou, în semn de preţuire pentru participarea dumneavoastră la reuniunile noastre artistice.

            Cuvintele le-a spus cu o voce monotonă, privind mirat la silueta mică întrezărită sub o plapumă nu tocmai curată, în patul unde femeia stătea cu spatele, fiindu-i de recunoscut doar părul negru, acum cu fire albe şi transpirat de boală. A urmat o tăcere prelungită, în care pictorul nu ştia ce să facă şi dacă se cuvine să insiste. Of, se aşteptase să audă „minunat” la nici numai două secunde după intrarea în casă, de la o Minunată care să-l privească din capul patului cu admiraţia ei totală. S-a apropiat de pat, gata să aşeze tabloul ăla blestemat pe noptieră, cumva vertical printre cutiile de medicamente, pentru a se usca culorile.

            Deodată, a auzit vocea femeii hârâind aşa cum nu o ştia când pronunţa cuvântul emblematic:

            - Ai adus laptele, ce-ai acolo?

            Îşi dezvălui chipul, al unei bătrâne slăbite de boală, întorcându-se pe jumătate cu faţa la el. Înainte de a putea răspunde, îi luă tabloul din mână, îşi strâmbă nasul cu dezgust mirosindu-i uleiurile încă umede şi i-l dădu înapoi.

            - Un căcat!

            Se spune că pictorului i-au trebui câteva luni până să se apuce să creeze din nou şi că tablourile lui au devenit ceva mai proaste. Criticii spuneau că sunt ale unuia care în mod clar nu mai are nicio concepţie despre artă.

Walther Prager