Christiane - scena 4 (partea a doua)

JOHANN: [...]Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.

HERMANN: Nicicum nu îmi pot închipui aşa ceva. Pătrunderea mea în casa dumneavoastră a însemnat întotdeauna pentru mine un prilej de a respira aerul înalt al virtuţii, mai mult decât onoranta funcţie de consilier personal.

JOHANN: Dar ne sufocăm. Uneori ne sufocăm în orice fel de aer. Îţi mulţumesc, Hermann, pentru cuvintele tale măgulitoare şi am deplină încredere în sinceritatea lor, însă, la fel de sincer, aş vrea să aud de la tine dacă îţi sunt familiare ceva zvonuri sau bârfe în legătură cu aşa ceva. Fără îndoială, eşti mai aproape decât mine de zona asta, deşi ceva ecouri mai ajung şi până la mine. Totuşi, în faţa mea, mai toţi se sfiesc să spună altceva decât ceea ce mă aştept să spună. Altfel spus: cine zice lumea că sunt? Ce spun despre Christiane sau ce obişnuiau să spună?

HERMANN: Vă închipuiţi, nu am de-a face cu vulgul, ori cu vreunul dintre contestatarii dumneavoastră înveninaţi de resentimentul de a nu fi ajuns la înălţimea operei dumneavoastră, trebuie să fie destui şi din aceştia, ci mă învârt în cercul celor care vă preţuiesc. Dar chiar şi printre aceştia, s-a instalat o preocupare sau pândă care îmi repugnă total. Nu ştiu dacă este acum momentul să v-o spun.

JOHANN: Nu te sfii, Hermann. Acum a dispărut orice sfială sau pudoare, tocmai despre asta încercam să scriu când ai bătut la uşă.

HERMANN: Cum să încep? Noi toţi cei ce vă preţuim o facem pentru scrierile dumneavoastră. Le citim pe cele vechi, le aşteptăm pe cele noi cu înfrigurare, vă cunoaştem poeziile pe din afară...

JOHANN: Şi damele le poartă ca talismane între sâni.

HERMANN: Nu am auzit chiar despre aşa ceva, dar este adevărat că multe doamne din societate încearcă pentru dumneavoastră sentimente înflăcărate. Vedeţi, am fi fost cu toţii admiratori şi ucenici ai scrierilor dumneavoastră afundaţi cu nasul în ele, dar s-a întâmplat ceva. Aţi sosit în urbea noastră. Iar de atunci, mulţi speră că pot fi martorii unui lucru extraordinar: să vadă cum cărţile prind viaţă. Cum umblă pe două picioare, cum vorbesc. Şi nu numai cărţile scrise de dumneavoastră, ci multe altele pe care le-aţi adus la cunoştinţa noastră, începând cu stihurile latineşti şi greceşti, terne atunci când eram obligaţi să le desluşim la şcoală.

JOHANN: O cultură ambulantă, care va să zică.

HERMANN: Dacă îmi îngăduiţi, nu chiar. Doream sau mai degrabă doreau să afle felul extraordinar în care, credeau ei, trebuie să trăiască un om care scrie şi dă viaţă gândurilor lui şi ale umanităţii. Ori altfel spus, aşteptau să vadă o minune, cum înălţimile spiritului croiesc o viaţă altfel decât a lor. 

JOHANN: Am sosit în acest oraş cu pretenţia de a fi un soi de scamator?

HERMANN: Nu, dar înaintea dumneavoastră ne-au sosit scrieri în care citeam despre destinul extraordinar al unui om care a iubit până la jetfa de sine, unul care cu siguranţă ştia să iubească şi să gândească mai presus decât noi. Aşteptam să vedem în carne şi oase cum se poate petrece aşa ceva.

JOHANN: Şi? V-am dezamăgit?

HERMANN: Nu pe mine, pentru că sunt martorul privilegiat al naşterii ideilor şi versurilor dumneavoastră nepieritoare. Pe ceilalţi, da, i-aţi dezamăgit. N-au înţeles niciodată de ce aţi ales-o pe doamna Christiane drept amantă şi apoi soţie. Doreau altceva, o afinitate sentimentală dintre două spirite înalte sau o luptă a spiritului de a birui frumuseţea inaccesibilă. Nu că doamna Christiane nu ar corespunde criteriilor esteticii feminine, dar alegerea ei s-a petrecut fără vreo urmă de rezistenţă din partea sa, cel puţin fără vreo urmă vizibilă...

JOHANN: Mi-e uşor să îmi închipui şuşotelile din târg. Pe semne, spuneau că am ales să mă însor cu o femeie cu o reputaţie îndoielnică, una care mi-a sărit în pat fără să ţină seama de convenienţele societăţii aristocratice.

HERMANN: Nu aş merge până aici, dar, cu siguranţă, mulţi oameni loiali bunelor moravuri au primit disponibilitatea ei de a vi se oferi ca pe o impietate. Ceilalţi însă au fost nemulţumiţi de faptul că părea prea puţin să joace rolul unei femei care poate inspira poveşti nemuritoare de dragoste. Unii dintre ei şi-au păstrat credinţa că va însemna ceva în procesul prin care le veţi marca istoria, socotind-o un vehicul pentru naşterea unor fiice şi fii providenţiali, cel puţin pentru oraşul nostru. Aşteptau. Aşteptau să vadă cum geniul vă este purtat mai departe, deşi le reaminteam că geniul nu ar mai fi geniu dacă s-ar putea multiplica, fie şi prin descendenţii săi. Oameni fără minte, mă revolta de-a dreptul aşteptarea lor iraţională şi dezamăgirile lor odată cu fiecare copil care vi se vă năştea şi pierea curând. Ajunseseră până la mojicia de a o numi pe soţia dumneavoastră un balon de săpun care se tot umflă şi sparge, fără să iasă nimic însemnat.

JOHANN: Destul, Hermann! Chiar nu mă pot interesea asemenea bârfe.

HERMANN: Îmi pare rău dacă v-a rănit această mojicie, de altfel, am resimţit-o şi eu dureros când am auzit-o prima oară, ba chiar de la o doamnă respectabilă din societate. Dar v-am spus-o, deoarece am vrut să vă semnalez că nici măcar astfel de oameni cu totul neîndurători nu au socotit-o pe doamna Christiane capabilă să vă înşele cu un servitor.

JOHANN: Liniştitor, ce-i drept. Însă este neliniştitor că nu au înţeles nimic din raportarea mea la viaţă. Spui că eu le-am hrănit aşteptările, devenindu-le cunoscut ca îndrăgostitul care a renunţat la viaţă pentru o dragoste neîmpărtăşită. A renunţat. Nu au reuşit să prindă acest cuvânt. Renunţarea din destinul îndrăgostitului nefericit cântăreşte mai mult decât un caracter pasional pe care să-l poată afişa în piaţa publică. De fapt, pasiunea lui este confruntarea cu o viaţă prea grea pentru elanurile sale de îndrăgostit. Şi viaţa îl trage în jos, în mormânt dacă îşi curmă viaţa, ori dacă nu, îi atârnă ca o trenă regală greoaie care îi împiedică mersul. Dacă nu o susţin pajii, regele se va împiedica, se va prăbuşi, iar acolo, pe lespedea palatului, va descoperi suveranitatea singurătăţii sale, pe care va trebui să o mute în altă împărăţie decât cea văzută de supuşii săi bârfitori.

HERMANN: Dar oamenii vă preţuiesc, cum bine ştiţi, bârfele amintite priveau numai un aspect exterior al personalităţii dumneavoastră.

JOHANN: Ei, Hermann, nu-ţi fie teamă că am ajuns să îmi pierd minţile şi să mă cred repudiat de societatea oraşului. Nu mă consider prăbuşit, dacă vrei o imagine mai blândă şi mai demnă, să spunem că lovitura primită din confruntarea cu viaţa m-a aşezat într-un turn de veghe în mijlocul livezii de mere. Ca paznic, am fost atent să nu cobor din turn, să privesc în sus şi în jos pentru oameni, dar să nu mă ating cumva de merele din pomii păziţi. Şi totuşi am mâncat din fructe, din roadele vieţii aşa cum le ştim cu toţii că apar în formele cele mai comune ale dragostei. Mi-am luat femeie şi am făcut copii, cum facem cu toţii. De ce? Din dragostea aceea de viaţă în stare să ne facă să uităm de trecutele înfrângeri. Nu ştiu dacă aş putea fi acuzat pentru această cedare. Ar însemna să condamnăm şi primăverile niciodată ţinute în loc de mortificările la care natura este supusă de iernile grele. Mai mult, alegând-o pe Christiane, am considerat că mă afund în miezul vieţii, unul care trebuie să fie lipsit de convenţiile morale ale societăţii. Cedarea ei uşoară, văzută de alţii drept o dovadă de imoralitate, îmi părea atunci o cale de a coborî până la un astfel de miez al vieţii. Şi aşteptam şi eu la fel ca toţi ceilalţi să primesc o răsplată din partea vieţii pentru faptul că îmi coborâsem spiritul până acolo. Sub acest aspect le dau dreptate tuturor. Nici nu ştiau că aşteptăm împreună să se întâmple ceva. Christiane mi se dăduse toată. Aşteptam acum copiii, să mă văd în ipostaza de a da viaţă, să mă simt viaţă, nu numai spirit. Îi urmăream trupul rotunjindu-i-se cu aceeaşi înfrigurare cu care altădată urmăream bulbii florilor din grădină în cercetările mele botanice. Urma de bună seamă să se petreacă ceva mare cu mine, înfloritor, de ce nu, căci tot ce ştiam până atunci despre frumuseţea corpului uman privind la statuile greceşti se metamorfoza într-o rotunjire de fruct din fabuloasele ţinuturi orientale însorite de unde se născuseră cântecele lui Hafiz. Părea să fiu răsplătit. Cum ştii, mi-a fost dat să mă văd de cinci ori sub chipurile unor prunci care ar fi putut foarte bine să-i servească lui Rafael drept modele pentru îngerii din picturile lui. Nu spun nimic nou. Mulţi cred că în copii au şansa de a vedea ceva mai mult decât omul. Mă vedeam în ei mai mult decât om, şi asta tocmai prin acea cedare a spiritului în favoarea vieţii. Dar patru dintre ei au murit. Aha, mi-am zis, iată că darul vieţii este din nou înşelător, că prin moarte îmi readuce aminte de lupta aia în care tânărul îndrăgostit fusese înfrânt.

HERMANN: Nu cereţi prea mult vieţii? Ea nu se conţine pe sine. Se scurge, trece, tocmai fiindcă este viaţă. Este deopotrivă firesc să curme vieţile fragile ale copiilor.

JOHANN: Nu, Hermann, nu aşteptam un înţeles al vieţii, nici un tratat teologic care să răspundă cu toate sforţările scolastice posibile la întrebarea „De ce Dumnezeu ia viaţa copiilor?” Aşteptam un alt chip al vieţii. Ca viaţa să-mi fie o oglindă în care spiritul meu să se vadă în altceva decât în propriile-i creaţii.

HERMANN: Şi nu aţi văzut până la urmă chipurile angelice ale copiilor, fie şi pentru puţină vreme?

JOHANN: Poate sta spiritul în puţină vreme sau într-o clipă? Nu, el merge mai departe, odată cu fiecare gând sau vers pe care ţi-l dictez sau îl scriu. Iar acest spirit în continuare viu nu a luat cu el amintirea chipurilor. Pierind, i-au devenit străine. Aude mai viu plânsul pruncilor când erau trecuţi din braţele mamei în braţele doicii. Şi feţele lor roşii, contorsionate de plâns. Apoi albe, contorsionate de moarte. I-am cercetat cu atenţie când erau puşi în racle, şi nu dintr-o curiozitate morbidă. Încercam să strâng şi să păstrez rămăşiţele darurilor vieţii. Nu aveau chipurile liniştite şi uneori impozante ale morţilor maturi. Nu, în ei viaţa rezista printr-o încrâncenare nefirească, păreau victimele unei morţi violente. Aşa îmbrăcaţi în mătăsuri albe, viaţa, povestea frumoasă a ei încă se spunea, dar cu strigăte. Vai, strigătele de durere ale Christianei din acele momente. Şi unde se ducea povestea asta frumoasă? Unde era purtat spiritul meu care îmbrăţişase viaţa?

Christiane - scena 4

Scena 4

(se aude o bătaie la uşă)

JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!

(se strecoară repede în pat)

HERMANN: Sunt eu, Hermann, dacă îmi îngăduiţi.

JOHANN: Of, intră, bunule Hermann!

HERMANN: Mă scuzaţi că nu am aflat de noile dumneavoastră dispoziţii. Am evitat să vă vizitez în ultimele trei zile, luând în considerare evenimentele tulburătoare petrecute în casa dumneavoastră şi starea dumneavoastră precară de sănătate. Chiar şi acum ezitam să intru, însă v-am auzit declamând, bănuiesc o poezie, şi mă gândeam că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru a o nota.

JOHANN: Nu, Hermann, erau versuri grosolane, un îndemn macabru la dezmăţ pe care nu ştiu încă cine l-a rostit. Cuvintele ni se nasc din tăcerea celorlalţi, însă acum se urlă.

HERMANN: Regret delirul în care a intrat doamna Christiane. Bănuiesc, într-adevăr, că nu vă poate oferi liniştea de a vă auzi propriile gânduri.

JOHANN: Nu este vorba despre asta, nici despre biata Christiane. Nu liniştea mea o caut, ci acea tăcere a celorlalţi din care să pot vorbi. La fel ca în adolescenţă, când pastorul ne ducea în biserică să ne rugăm. Ne atenţiona să nu ne mai hârjonim şi să nu mai vorbim între noi. „Ascultaţi tăcerea lui Dumnezeu,” ne spunea. „Când o veţi auzi, nu veţi mai putea spune nimic altceva decât rugăciuni, veţi deschide fără să vă spun eu cărţile de rugăciune destinate poporului credincios şi le veţi citi.” Adică nu ar mai fi rămas nimic din neastâmpărul nostru de băieţi dornici să îşi facă loc printre ceilalţi şi împotriva lor, am fi fost popor. Din tăcerile oamenilor şi ale zeilor adormiţi în natură, la umbră, trebuie să îmi hrănesc vorbele mele care să fie şi ale poporului. Acum însă, închipuiri demonice zburdă libere de sus în jos prin casă, neruşinat se lasă pe buzele Christianei. Sunt ale lor mai mult decât au fost vreodată ale mele. Mi-e teamă să nu rostesc la rându-mi astfel de grozăvii. Suferinţa, boala, moartea, erotismul scabros, toate sunt atât de uşor de spus şi înşală nespus de repede orice gură-cască care vrea vorbe tari. În vreme ce ploaia de aur cade pe pământ în vremurile nesigure ale primăverii, fecundează lent rădăcinile pomilor şi pajiştile nesfârşite din locuri neumblate, iar cutemurate de ierni îndărătnice, ramurile se luptă să adăpostescă flori albe şi abia după zilele lungi de vară se rotunjesc fructele, şi după încă alte multe zile de toamnă, mustul lor îmbată mulţimile în serile din ce în ce mai aproapiate zilei, astfel că feciori şi fecioare dansează împotriva iernii care-i va despărţi în jurul sobelor, condamnându-i la un ascetism friguros, da, când totul se petrece atât de lent, cât să cuprindă totul, iarna preface lumea imediat. Sunt suficiente probabil câteva clipe, pentru ca vânturile reci din cer să ia ploaia de aur din norii fragil desenaţi şi s-o preschimbe în cristale de gheaţă. Câteva ore, şi pomii acoperiţi de zăpadă dau prilejul până şi copiilor mici să vadă monştrii din alte lumi, să se apuce să creeze oameni de zăpadă care batjocoresc umanul cu formele lor rotunde de fructe pârguite, iar bărcile prinse în lacul îngheţat ajung dintr-odată la pământul ferm pe care vara l-ar căuta cu unduiri uşoare şi ca răsplată a caznelor vâslaşilor. Nici îndrăgostiţii nu rămân neresplătiţi. Patul la care nici n-ar fi visat când îşi jurau dragostea este acum zăpada aşternută peste tot. Şi totul se topeşte. Iluzie a nordicilor obişnuiţi să-şi plaseze zeii în alte lumi. Dar nu, noi trebuie să călătorim în Italia. Trebuie să călătoresc în Italia.

HERMANN: În împrejurările date, va fi cam greu, doamna Christiane...

JOHANN: Ei, Hermann, nu era vorba despre o călătorie cu şareta. Este una în care să mi-o pot lua în gând şi pe ea. Dar trebuie mai întâi să o desprind din dramoleta trivială a înşelării. Să ieşim împreună. Aş vrea să mă ajuţi în această privinţă. Aş vrea să aflu dacă m-a înşelat cu servitorul meu.

Christiane - scena 3

Scena 3

JOHANN (vorbeşte învârtindu-se prin cameră):

 Doarme ca mort

faunul răpus de năduf

că-i fu grea

alergarea prin smârcuri

după mlădiile nimfe

 nu, mai bine:

 zace răpus de boală faunul fugar

de lângă zidul cetăţii,

chiar de numai acolo

Asclepios dă vindecare

prin mâna înţelepţilor săi

Mda, pare mai bine aşa, dar nu este încă timpul să-mi notez ceva. Aş scrie acum cu mâini necurate. Socrate amorţea treptat din cauza cucutei, eu trebuie să mă dezmorţesc la fel. Chiar, nu s-a găsit nimeni să-i reproseze lui Socrate brutalitatea alungării soţiei înainte să moară. Nu, pentru că îi citim viaţa şi moartea prin cuvintele lui încurcate. S-ar fi încurcat şi înecat în ele toţi târgoveţii, deopotrivă caii şi carele lor, cu tot cu servitorii şi metresele. Şi cu oile lor. Chiar, cum vor fi fost poeziile lui Socrate? Aşa, să revin.

se strâng roată în juru-i

nimfe, sfioase fecioare,

li se întunecă ochii albaştri

de  Minerva dăruiţi oarecând,

şi-i privesc mădularul viril.

„Cutezaţi, boala şi moartea

v-au dat în sfârşit dezlegarea,

uitaţi dar de grija purităţii

îngheţate în limpede apă

pe care-o cântă poetul!

Nu, vina murit-a şi ea,

bocitoarele prinse în cor

cântă mila atotiertătoare.”

„Poetul”... prea limpede. Mă vor arăta cu degetul şi bucătăresele: „iată, ce scrie despre biata nevastă-sa”. Sau mă arăt cu degetul ca o bucătăreasă. Să mai aştept să mă dezmorţesc.

(se aude o bătaie la uşă)

JOHANN: Cine e? Am spus să nu fiu deranjat cât sunt bolnav!

(se strecoară repede în pat)

Christiane - scena 2 (final)

CHRISTIANE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în partea aia în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?

JOHANN: Să-ţi repet butada filosofică a lui Epicur care spune că moartea este când noi nu mai suntem, iar când noi suntem, ea nu este? Ştiu că nu s-ar cuveni să-şi vorbesc despre moarte, cu toţii se feresc să amintească de ea unui bolnav. Din pricina asta, o fac cu o strângere de inimă, dar îmi permit, pentru că ştiu că moartea nu ne atinge. Dacă ne-ar atinge, nu ar fi mai aproape de tine decât de mine. Mi-ar sufla şi mie în ceafă, m-ar forţa să mă îngrămădesc laolaltă cu mulţi alţii să mă prind cât mai repede de ceva care palpită de viaţă. Şi în primul rând de ceilalţi. Acum, în primul rând de tine, copleşindu-te cu înduioşarea mea pentru suferinţa ta. Mi-e teamă însă că abia atunci ai vedea că s-a sfârşit totul. Ai purta agăţată de tine oamenii pe care îi iubeai tocmai pentru că stăteau în picioare în faţa ta, fie şi jucând mascarada prestigiului în faţa admiratoarelor netoate. Fără să îţi dai seama, îmi reproşezi o răceală de gheaţă a cărei topire ai regreta-o. Bocitoare se găsesc destule, dar nu le iubim. Doar ne este folositoare încovoierea lor plângăcioasă. Dacă m-aş apleca şi eu, iubirea mea pentru tine s-ar strânge toată aici, între un pat de boală şi un bărbat oarecare, plângându-şi ca toţi ceilalţi soţia. Eu trebuie s-o duc mai sus, cu fruntea sus, mai presus decât lucrurile dragi aflate jos, cum sunt jertfele poporului aduse zeilor pe lespezile templelor, animalele din grajd care nu îşi pot lepăda mirosul respingător de grajd...

CHRISTIANE: Acum sunt un lucru de jos, iar fruntea ta stă pregătită pentru lauri.

JOHANN: Nu, este o imagine greşită despre poeţi, nu are cine să ne pună lauri pe frunte. Se ajunge de unul singur în locul unde nu mai este nimeni. Şi cine ajunge acolo este recunoscător celor de care s-a despărţit, dar care l-au ajutat să poarte o singurătate îmbogăţită de simţirea omenească. Atunci, zeii vor fi geloşi pe el. Vor vedea uluiţi că se găsesc muritori capabili să urce cu tot ce-i mai de preţ în lume oamenilor, în vreme ce ei au coborât în ploi de aur şi trupuri ridicole de bivoli, doar, doar să guste câte ceva din simţirea omenească. Vor vedea cât de neputincioasă este moartea, arma lor cea mai puternică împotriva oamenilor. Mă asculţi?

CHRISTIANE: Şi l-am mustrat pe Hans. „Cum îţi permiţi să îmi povesteşti aventurile tale cu tot felul de femei fără căpătâi?” Iar el zâmbea. „Ei, doamnă, să-mi fie cu iertare, dar asta-i firea omenească, doar n-om fi oameni din ăia de piatră cu ochii orbi, cum sunt zeii ăia desenaţi în cabinetul maestrului”.  Ştiam de ce zâmbeşte, mă ghicise că sunt mai curând una dintre păstoriţele lui, nu ale tale. Era o dimineaţă cu o lumină necruţătoare. Nu lăsa niciun ascunziş sobru în dormitorul nostru. Îmi vedeam cămaşa de noapte lipită de corp. Coapsele tinere. Îmi simţeam sânii eliberaţi din corset cum mi se ating unul de celălalt. Pentru ei şi pentru mine. Asta după o noapte în care mă acoperisem decent în plapumă, aşteptându-te degeaba, numărându-ţi paşii făcuţi în cabinet în timp ce îţi dictai gândurile. Apoi, ascultând cum plimbai peniţa pe hârtie. Mi s-a făcut milă de mine. Lăsam să mi se piardă tinereţea. Până la urmă pentru ce? Îmi închipuiam cum mai târziu ai să mă ştergi cu furie din gândurile tale, aşa cum auzeam că mâzgăleai cuvintele neizbutite din scrierile tale. Ei, da, Hans era un prostănac oarecare, dar era acolo şi ştiam că dacă va îndrăzni să mă creadă a lui, totuşi, tot ce era al lui mai de soi eram eu. Bine, poate s-ar fi mândrit în faţa căruţilor şi grăjdarilor că m-a avut, dar cine erau ei până la urmă? Învăţasem de la tine că pot fi trecuţi cu vederea o grămadă de oameni. Chiar şi amantele. „Da, Hans!” i-am spus. „Christiane, de când te căutam.” Şi m-a lăsat goală, m-a răsturnat pe pat, apoi pe iarbă, până în faţa cabanei de munte unde locuia mama lui bătrână. „Vai, Hans, ai găsit oaia pierdută! Nu te ruşina, fetiţo, nu te sfii, că asta ţi-a adus boala în oraşul cela. Îi am aici pe toţi copiii tăi morţi. Călăresc fără teamă berbecii, aşa goi cum i-ai născut.” Ei alergară către mine, goi şi umezi, şi-mi strigau: „Mămucă, tare ne-a fost dor de tine!” Crescuseră mari, erau băieţi de şcoală de acum. Am dat să-i cert că umblă goi, dar Hans m-a apucat strâns de mână, mă durea până la lacrimi, cu sughiţuri, şi el m-a privit prin ochelarii lui de doctor drept între picioare: „Este bolnavă! Cum ai îndrăznit să vii aici?” Nu mai era nimeni, mă lăsaseră singură, copiii mă priveau din depărtare cu dispreţ pentru ultima dată, aveau feţe înnegrite de berbeci, de morţi

JOHANN: Aiurezi, Christiane. Hans! Cheamă repede doctorul!

CHRISTIANE: Cât de laş, ceri ajutorul celui care ţi-a tăvălit femeia în aşternutul tău

(Johann iese din cameră)

scena 2

Christiane - scena 2

Scena 2

(Apare servitorul, HANS)

HANS: Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN: Suficient, Hans. Pleacă!

CHRISTIANE: Mai bine, Hans, poţi pleca.

JOHANN: Confesiuni cu servitorii? Frăţia celor care nu m-au citit şi îmi pândesc toate slăbiciunile, ca şi cum aş fi în întregime numai ceea ce văd ei?

CHRISTIANNE: Iată, nu te-ai putut abţine de a fi ironic cu mine. Dar te înşeli, Hans te-a citit. A aflat că va lucra în casa ta şi s-a apucat să te citească. Poezii de dragoste, cu păstori şi păstoriţe. Mi-a mărturisit că l-a bufnit râsul.

JOHANN: Mărturisit?

CHRISTIANE: O, da, el ştia mai bine cu ce se mănâncă păstoriţele, pentru că fusese în tinereţe cu dobitoacele la păscut. Primul vers îl rostea păstorul, ceva pe jumătate blând, pe jumătate porcos. Asta, aşa, pentru a vedea dacă păstoriţa este una din fetele alea fără şanse mari de măritiş, trimise de părinţi cu oile sau caprele ca un fel de a le încredinţa Domnului, să dezlege el încurcătura. O păstoriţă de felul ăsta este cuprinsă imediat de fiorul poetic. Îi zâmbeşte flăcăului, implorându-l în gând să treacă la versul al doilea, în vreme ce mână animalele mai spre deal, de unde nu ar putea fi văzuţi. Şi el îl spune, de-a dreptul porcos de data asta. Cum gustă ea poezia asta? Închipuindu-şi că vorbele lui îndrăzneţe promit o îndrăzneală la fel de mare când se va lăsa pe mâinile lui. Nu-i timp de aşteptare, căci dobitoacele o pot lua de nebune prin desiş şi nu se prea găseşte pe la ei păstorul ăla bun care să fugă după oaia pierdută. Nici loc. Acolo, ocolind bălegarul, îl va lăsa să-i suflece rochia, să-i strângă sânii, nu, ţâţele, până la durere, să-i zgândăre plăcerea aia dureroasă care o face să urle, dar strânge din buze pentru a nu speria animalele şi pentru a nu fi văzută. Acum ea rosteşte versul al treilea gemând înfundat de plăcere şi ştie că vorbeşte în numele buruienilor pline de ghimpi, înflorite, în numele soarelui care împietreşte totul în aerul încins ca obrajii ei, le dă glas şi dobitoacelor, vacilor care întorc agale capul când ea este căznită mai tare de flăcău, iar vacile, boii şi măgarii nu spun nimic înţelept, nicio fabulă moralizatoare, spun că au găsit totul aici, în iarba asta pe care o mestecă şi digeră, aşa umplute de căcat şi pişat cum sunt...

JOHANN: O viziune destul de comună, nu? Poezia servitorilor.

CHRISTIANE: Nicidecum, nimeni nu serveşte pe nimeni. Nimeni nu păcăleşte pe nimeni, încât să se alunge unul pe altul folosind cuvinte despre ce nu este iubirea şi totuşi ar trebui să fie. Păstorul a fost tot al ei, ştie asta când îi vede virilitatea sleită înainte să-şi tragă pantalonii lăsaţi în vine şi ştie că sperma lui care îi alunecă pe pulpele picioarele este rece pentru că el s-a stins în ea. Eu nu am fost niciodată sigură că ai fost al meu cu totul.

JOHANN: Şi era nevoie de introducerea asta vulgară pentru a-mi spune lucrul ăsta pe care îl pot nega de sute de ori, aducându-ţi aminte că te-am ales în pofida tuturor bârfelor din jur, multe rostite de oameni venerabili.

CHRISTIANE: Era nevoie, pentru că eu sunt acolo în bălegar. Accese diareice, ulceraţii în zona inghinală... aşa ţi-a vorbit doctorul, nu? Ei bine, sunt de-a dreptul în bălegar, ca dobitoacele păstorilor, iar toate vorbele tale de când sunt bolnavă îmi arată şi mai limpede că eşti departe de mine, că mă priveşti ca pe o încurcătură în jocul tău de-a dragostea din salon, ca pe colegul de bancă care îşi permite să-i dea un cot peste mâna ăluia care va lăsa în urmă opere nemuritoare ale umanităţii. M-ai ales în pofida bârfitorilor. Cum este cu alegerea asta? Că eu acum sunt singură şi fiecare vorbă a ta bine cumpănită mă face să te văd în continuare închis în cabinetul tău, cumpănind şi măsurând versuri stupide despre iubiri ireale.

JOHANN: Ai spus că nu mi-ai citit poeziile, poate te pripeşti numindu-le stupide, poate cuvintele mele măsurate urmează parcursul acela mai lent al înţelegerii şi iubirea pe care ţi-o arăt, admit, nu aşa fulgurant precum reuşesc păstorii, este temporizată după măsurile largi ale unei apropieri înţelegătoare, una capabilă să treacă prin toate profunzimile spiritului meu şi să le caute pe ale tale. Poeziile mele despre dragoste tocmai scopul acesta îl urmăreau, să scoată la iveală profunzimea ei, în condiţiile în care iubirile păstorilor şi iubirile noastre nu reuşesc consumându-se decât să redea o notă, două, de adâncime, în rest plutind în note vesele şi triste de suprafaţă.

CHRISTIANE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în partea aia în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?

Înşelătorul "al tău"

Piatra de poticnire în drumul către ceea ce este al tău: să te opreşti la ceea ce este al tău în confruntare ori comparaţie cu altul sau alţii, dar să crezi că este al tău. Iluzia este cu atât mai mare, când se întâmplă să ieşi victorios din confruntare.

Christiane - scena 1

CHRISTIANE

Scena 1

JOHANN: Nu-ţi pot spune nimic împotrivă, eşti bolnavă. Nu este vorba despre a te cruţa. Nu mi-aş permite să mă eschivez atât de comun în faţa ta. Ştiu că ţi-ai da imediat seama dacă m-aş arăta compătimitor. Simt însă că orice replică ţi-aş da acum s-ar îndrepta altfel decât în jocul tăios de scrimă al controverselor. Acuzele mele s-ar lovi de boala ta, s-ar îmbolnăvi. Mi-e teamă în plus că ar arăta ca şi cum ar fi fost dintotdeauna bolnave. Mai departe, ar îmbolnăvi tot din mine. Toate gândurile de care în genere sunt sigur că au cea mai mare îndreptăţire şi, da, când sunt singur, nu am nicio îndoială că sunt. Merg laolaltă cu paşii mei de om sănătos. Oamenii nu se roagă decât aplecaţi ori în genunchi. Simulează boala. De aceea, se şi spune că rugăciunea este o formă de pacificare a spiritului, sufletului, sau cum vrei să-l numeşti. În rugăciune nu te cerţi şi nu ai dreptate.

CHRISTIANE: Şi totuşi, nu mai puţin, continui să-ţi dai dreptate, evitând să mă confrunţi. Eşti numai prudent cu tine. Te cruţi. Terapeutic. Dacă nu aş suferi într-adevăr, aş fi însufleţită mai mult să constat ironia că, iată, amândoi ne îngrijim. Când vezi în mine posibila sursă a îmbolnăvirii gândurilor tale drepte, încerci să-mi demonstrezi cât de mult însemn eu pentru tine, chiar aşa bolnavă. Chiar. Vezi, cred, cât de îndepărtată de orice fel de iubire este concesia asta. Chiar, iubeşti pe cineva?

JOHANN: Câţi îndrăgostiţi care au adormit recitându-mi cântecele de iubire ţi-ar putea înţelege întrebarea?

CHRISTIANE: Ştii? eu nu ţi le-am citit niciodată.

JOHANN: Nu pretinde să te cred.

CHRISTIANE: De fapt, te-am citit când compuneai dragostea, de multe ori. Aproape de fiecare dată când salonul nostru se umplea de admiratoarele tale. Altminteri, tot ce ai compus în cabinetele tale de lucru era aşa de mult al tău, încât nu putea fi socotit ca fiind ceva despre dragoste. Ştiu, cântăm şi scriem despre dragoste când suntem singuri şi ne este dor, când stăm agăţaţi ca de un fir de iubiţii noştri. Dar uşa cabinetului tău tăia orice fir. Ca atunci când din nebăgare de seamă ai trântit-o peste degetele lui Julius. Cât urla, săracuţul! Cu câtă ură şi teamă te privea, deşi avea numai patru ani. Înţelesese totul. Noi, ăştia care avem întâmplări, nu destin, le citim mai bine, mirosim imediat ce sau cine stă în spatele lor. Da, era cabinetul tău, la fel ca al doctorului sau avocatului, cei care nu mai văd oameni în jurul lor, văd clienţi, nişte protuberanţe din mulţimea aia difuză de oameni de care se pot folosi, le pot tăia în bucăţi, despica, diseca, pentru că sunt cazuri utile carierelor lor măreţe. Bănuiesc că şi iubitele din poeziile tale erau la fel de mult torturate, despicate, încât puteai purta la buzunarul jiletcii bucăţi din ele, mâzgălite cu scrisul tău pe hârtiile mohorâte din cabinet.

JOHANN: Dar, Christiane, ştii că prin tortura asta reuşim să ajungem la generalul uman...

CHRISTIANE: Ştiu, adunăm unul cu unul, una cu una, apoi vedem că nu mai apare niciunul şi niciuna. Aşa apăreau în salonul nostru, una după alta, toate admiratoarele, cititoarele tale. Şi cum îţi spuneam, atunci te citeam copios. Te vedeam întâmpinând cu seriozitate apelativul „maestre.” Pentru o clipă le priveai pe deasupra capetelor, adică da, ştiai prea bine că eşti maestru. Apoi îţi aplecai privirea către buzele lor. Şi toate acceptau privirea asta care le spunea limpede că tu le asculţi cuvintele ştiind că vin de pe nişte buze care s-ar vrea sărutate. Le iscodeai apoi mai departe, le priveai sânii pe care mai toate şi-i afişau cu neruşinare. Şi în momentul ăsta ar fi trebuit să te opreşti, să le apuci de păr, ori să le arăţi crucea, aşa cum vedeam în povestea ilustrată a Sfântului Anton. Aşa îndepărta el diavolul travestit în femeie care îi apărea să-i tulbure lecturile lui din Scriptură. Pentru că şi ele îţi mototoleau cuvintele. Sacra ta singurătate din cabinet încăpea între sânii ăia pe care şi-i dezgoleau în faţa ta. Îţi puteai da imediat seama că ele ţi-au folosit cuvintele pentru a-şi înşela cu nevinovăţie soţii lor aristocraţi şi scorţoşi. Se întindeau înaintea omului care le pătrundea în secret cu toate cântecele lui înălţătoare despre dragoste, care le era alături sub forma cărţii de poezii de pe noptieră în momentele lor scabroase şi mereu nesatisfăcătoare de amor cu aceiaşi soţi bine puşi la punct. Tu le erai deraierea necesară şi atât. Ştiai toate astea. Şi totuşi le hrăneai mai departe fanteziile, vărsându-le cuvinte măgulitoare pentru corpurile lor ca nişte bureţi, gata să soarbă totul, asta dacă nu ar fi fost corsetele bunei cuviinţe. Dacă tot ce ai scris despre dragoste se pierdea atât de repede în mascarada asta, cum să cred că ai iubit vreodată?

JOHANN: Dar mai este şi iubirea mea pentru tine, în afara acestor mascarade, cum le spui tu.

CHRISTIANE: Eu, pe care m-ai tot crezut că-ţi sunt o altă cititoare, ha, cea mai fidelă...

Scena 2

(Apare servitorul, HANS)

HANS: Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN: Suficient, Hans. Pleacă!

Doctorul Hohenberg

Doctorul Hohenberg

           

            La un pupitru de pe marginea camerei, un tânăr de nu mai mult de optsprezece ani citea din Evanghelie: „Dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă." Fără emfaza predicatorului, citea fiecare cuvânt cu sufletul sau oferea fiecăruia câte ceva din ceea îi însufleţea făptura şubredă, gâtul deşirat, nesiguranţa mâinilor pe care le mişca din când în când pe carte, le plimba prin aer, îşi aranja părul care bătea spre blond, pendula de pe un picior pe altul. Încercam să ghicesc care din aceste cuvinte îl tulbură. Poate cuvântul „singur.” Cu siguranţă, nu vrea să rămână singur, cum probabil a rămas deja în multe rânduri şi se simte aşa şi acum, în camera doctorului. Este iarăşi sigur că nu vrea să moară. Cum asta? Că nici nu a apucat să trăiască şi oricât s-o vedea el deja adult, nu despre moarte trebuia să fi fost maturitatea pe care şi-o arogă. Însufleţirea din timpul lecturii părea să fie tocmai nemulţumirea de a primi cuvintele din Evanghelie. Îmi imaginam că se vedea un bob de grâu nesemnificativ şi deodată, iată, pus să moară.

            Tăcerea doctorului îl va fi făcut ca într-adevăr să se simtă mic. Acesta se plimba încet după birou, întors către fereastra uriaşă a camerei. Prin cameră, umbra lăsată de statura sa înaltă se plimba de pe un lucru pe altul. Fiecare părea atunci mai sărăcăcios, deşi camera era amenajată cât să dea impresia de eleganţă burgheză. El însuşi avea o ţinută vag burgeză. Purta un pardesiu galben, lung, care dădea impresia că este un halat de casă, părul rar îi era bine aranjat şi albastrul limpede al ochilor completa un aer de eleganţă şi siguranţă, confirmat de obrajii mari, lăsaţi de bătrâneţe, dar în felul acela în care nu-i puteai socoti victime ale vârstei, ci semne ale puterii.

            Cu ochii aceştia îmi schiţase un salut, lăsându-l pe tânăr să îşi termine lectura. Şi eu aşteptam, nu atât din nerăbdarea de a fi următorul pe lista celor care aşteptau consilierea spirituală a doctorului Hohenberg, cât pentru a vedea cum rezolvă zbuciumul evident al tânărului. Zbucium care se declanşă în cuvinte la început rostite timid, apoi din ce în ce mai violent:

            - Dar dacă pentru orice împlinire trebuie să renunţăm, iar lucrurile la care trebuie să renunţăm sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem, roadele alea multe mai sunt ale noastre? Mai sunt? Sau rodim pur şi simplu, fără să mai fim noi înşine?

            Pe măsură ce tonul tânărului devenea agresiv, doctorul făcu un pas în spate şi îşi întoarse din nou faţa la fereastră. Abia când tânărul termină întrebările se întoarse pe călcâie şi ridică un pic degetul inelar pe care se afla o verighetă groasă de argint. Nu ştiu dacă făcuse intenţionat gestul acesta, dar lumina căzută pe verighetă îi conferi deodată un aer profetic, deşi cuvintele pe care le rostea erau cât se poate de banale:

            - Da, adu multă roadă.

            Tânărul îşi înclină pentru o clipă capul cu docilitate, apoi plecă din cameră salutându-ne vag pe amândoi.

            - Tânăr scriitor, îmi explică doctorul. Dumneavoastră? Da, îmi aduc aminte, domnul acela cu probleme în căsnicie. Când vin amândouă?

            - Soţia este aici, o pot chema.

            Într-adevăr, am chemat-o. Urma să sosească şi metresa mea pentru o întâlnire în trei, pe care doctorul trebuia să o medieze. Soţia mea se întreţinea cu doctorul, căci de fapt ea mi-l recomandase, când am auzit o bătaie uşoară în uşă. Era cealaltă. Fără să fiu observat, m-am repezit spre uşă, am ieşit afară şi i-am spus:

            - A intervenit ceva, nu se mai poate.

            Abia dacă îi ascultam replicile ei revoltate, ţinându-mă cu mâna de clanţă, penru ca nu cumva să intre în camera doctorului. A plecat, evident, pentru totdeauna. Întors în cameră, doctorul m-a privit ţintă. Voia să-mi dea de înţeles că pricepuse ce se petrecuse în spatele uşii.

            - Mai bine să ne plimbăm prin grădină.

            A fost o plimbare înceată prin grădina casei, pe parcursul căreia eu şi soţia stăteam de o parte şi de alta a doctorului, el tot explicându-ne viaţa, înmulţirea şi moartea fiecăreia dintre florile numeroase plantate în curte. Regretul îmi vâjâia în cap laolaltă cu zgomotul maşinilor care treceau dincolo de gardul înalt al curţii. Din ce în ce mai puţin. Era limpede strategia doctorului de a ne vrăji cu povestea înmulţirii plantelor, preferând să nu vorbească nimic despre noi. Şi ne vrăjise. După-amiaza aceea a însemnat începutul unei curgeri line a căsniciei noastre, aşa cum trebuie, păstrând între noi o distanţă la mijlocul căreia nu mai era nimeni.

            Dacă l-aş reîntâlni pe doctorul Hohenberg, nu sunt sigur că i-aş mulţumi. Poate l-aş întreba dacă replica „adu multă roadă” mi-a fost adresată deopotrivă şi mie. Sau totuşi, m-aş abţine, pentru că mi-ar fi greu să spun dacă am adus multă roadă. Dar este cert că trebuia să rămân singur.

           

           

Studii sociale(4): Funcţiile jurnalistului

TIPURI DE ARTICOLE DE PRESĂ POTRIVIT FUNCŢIILOR JURNALISTULUI

Editorialul (funcţia evaluativă a jurnalistului):

Autor: Liviu Avram

Publicaţie: Adevărul, 19 martie 2018

RoExit, al doilea pas?
adev.ro/p5uwom

Am citit documentul din 10 octombrie 2012 al Comisiei Europene, adresat ministrului Justiţiei, Mona Pivniceru – şi despre care Propaganda Mafiei zice că era o „listă neagră” a demnitarilor care trebuiau condamnaţi. După gestul de sfidare al Curţii Constituţionale, care a rupt ambasadele cu UE în privinţa MCV, acesta este al doilea episod care arată că autorităţile de la Bucureşti ne pregătesc în secret o coliziune brutală cu Uniunea Europeană.

…… Fiecare are libertate totală să-şi închipuie cum a ajuns documentul în presă, dar părerea mea este că acesta a fost sifonat de actualul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader. Problema e că înainte de a fi distribuit public, documentul trebuia mai întâi „interpretat” în mod corespunzător, altminteri n-ar fi stârnit emoţia necesară. Iar „lista neagră a demnitarilor condamnaţi direct de la Bruxelles” sună destul de convingător pentru un anumit public.

Informaţia (funcţia informativă a jurnalistului):

Stroe: După ce va fi realizat, Podul de la Brăila va fi al treilea proiect de acest fel din Europa

agerpres.ro

Proiectul Podului de la Brăila are o valoare de aproximativ 500 de milioane de euro, este unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din ultimii 27 de ani lansate în România şi va fi construit de o asociere de firme din Europa şi din Asia, ceea ce oferă un plus de simbolistică importanţei acestui proiect, a declarat, luni, ministrul Transporturilor, Felix Stroe, într-o conferinţă de presă.

"Semnăm astăzi contractul pentru unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din ultimii 27 de ani lansate în România. Este un proiect de aproximativ 500 de milioane de euro, ce va fi construit de o asociere de firme din Europa şi din Asia, ceea ce oferă un plus de simbolistică importanţei acestui proiect. După ce va fi realizat, Podul de la Brăila va fi al treilea proiect de acest fel din Europa", a spus Stroe.

Explicaţia (funcţia evaluative-informativă):

Publicaţie: Adevărul, 21 martie 2018

România riscă să plătească daune importante pentru că birocraţia a blocat construirea podului peste Dunăre de la Brăila. Cine sunt vinovaţii
adev.ro/p5xskq

Proiectul podului peste Dunăre va fi amânat cu cel puţin câteva luni din cauza problemelor cu exproprierile şi devierea infrastructurii electrice, de comunicaţii şi de irigaţii. CNAIR a anunţat că licitaţiile aferente acestor etape nu s-au finalizat, în cazul exproprierilor existând un litigiu legat de caietul de sarcini, ce ar putea ajunge în instanţă.

Ceea ce la un moment dat părea foarte simplu în privinţa proiectării şi construirii podului care urmează să lege cele două maluri ale Dunării între oraşul Brăila şi oraşul tulcean Măcin, a devenit deodată fdoarte complicat. Conducerea Companiei Naţionale pentru Administrarea Infrastructurii Rutiere (CNAIR) a recunoscut, pe 20 martie, că deşi a dat ordinul pentru începerea proiectării (contractul cu asocierea Astaldi S.p.A. – IHI Infrastructure Systems CO. LTD fiind deja semnat), în fapt lucrarea nu poate fi demarată deoarece partea română nu a finalizat, din vina ei, procedurile preliminare.

Articolul educativ-informativ (funcţia educativ-informativă a jurnalistului)

Utile: Amortirea degetelor de la maini: cauze, simptome si tratament

Nervii din corp sunt responsabili de transmiterea impulsurilor de la membre catre creier si de la creier spre corp. Atunci cand nervii sunt presati, afectati sau iritati, pot aparea senzatiile de amorteala. Principalele simptome ale amortirii degetelor de la maini tin de senzatia de intepatura, de furnicatura suparatoare, care nu pare cauzata de niciun disconfort. Uneori poti experimenta si arsura sau stare de neputinta, ca si cum degetele nu ar mai putea servi functiilor lor zilnice.

DivaHair

Articolul de divertisment (funcţia de divertisment a jurnalistului)

Pe fetele lui Salam, Minune si Guta le stii, dar pe a lui Vali Vijelie nu ai mai vazut-o! Si-a tinut fiica ascunsa pana acum!

cancan.ro

Vali Vijelie este un barbat implinit din toate punctele de vedere, deoarece are o familie frumoasa si o cariera invidiata de multi. Doar mariajul sau a fost unul cu suisuri si coborasuri, din cauza infidelitatii manelistului.
Artistul are doi copii, un baiat si o fata, pe care ii iubeste ca pe ochii din cap. Cati este fiica lui Vali Vijelie, in varsta de 17 ani, si arata arata tot mai bine pe zi ce trece. Fata cantaretului a fost botezata de Adrian Minune. Numele ei care apare in certificatul de nastere a fost pus dupa numele pe care il are si sotia lui Minune, Cati.

Casatoria dintre Vali Vijelie si sotia sa, Carmen Trifu a fost presarata cu certuri si scandaluri. In 2011, Vali Vijelie era sa divorteze de partenera sa de viata, din cauza ca nu a putut sa renunte la escapadele sale amoroase.

Aventurile pe care le-a avut tatal tinerei se pare ca au reusit sa o afecteze si pe Cati foarte mult, din cauza ca atitudinea pe care o avea fata de tatal sau in acea perioada era total schimbata. Insa, odata cu trecerea timpului lucrurile au revenit la normal.

Din cauza ca nu a fost fidel si nu poate renunta la femeia  cu care a dus o viata dubla, Carmen a decis sa ii faca bagajele lui Vali Vijelie si sa i le puna la usa. Pentru o perioada de timp cei doi au fost certati, insa intr-un final femeia s-a decis sa il ierte, sa ii mai ofere o sansa.

Părintele Evloghie

Părintele Evloghie

            O altă dimineaţă limpede de munte. Limpede, ce va fi însemnat asta pentru părintele Evloghie? Căci limpezimea căutată prin retragerea sa la mănăstire acum doi ani, când împlinise cincizeci de ani, însemna mai degrabă o dorinţă de a şterge încurcăturile de până atunci şi părea că sunt peste măsură de colţuroase pentru a putea fi netezite cu uşurinţă. Netede, da, toaca de lemn era netedă. După un timp de acomodare cu regulile vieţii de mănăstire, şi ele încurcate, părea în sfârşit să guste câte ceva din căutata pierdere a sinelui plin de amănunte trecute. Îşi aducea deseori aminte de ştergerea de pe calculator a curriculumului vitae înainte de a pleca la mănăstire. O desfătare copilărească cu pierderea acelor ani de înfăptuiri pe care le resimţea pe toate străine.

            Învăţase să se perceapă în felul simplu în care i se adresau ceilalţi:

            - Părinte Evloghie, trebuie să... Părinte Evloghie, binecuvântează... Părinte Evloghie, roagă-te pentru noi... şi i se întindea câte o hârtie plină de nume, scrisă stângace, pe care nu trebuia decât să o citească, fără să fie nevoie de vreun efort de înţelegere a vieţii lor. O înţelegere în care fusese nevoit să se experimenteze în anii petrecuţi în lume. Şi-i închipuia pe acei Gheorghe, Maria, Dumitru, morţi cu toţii, ca pe nişte aburi albi iviţi din coroanele încărcate de flori aduse la înmormântarea lor, nişte aburi pricepuţi să iasă din mijlocul bocitoarelor, păşind neatinşi de ceara lumânărilor de un galben murdar, care ţineau lumina încă jos, mai aproape de pământul scos la marginea gropii goale decât de cerul unde se aştepta sau spera să ajungă mortul drag.

            Pentru ceilalţi, fraţi de mînăstire sau pelerini, nu era decât acel părinte Evloghie de acolo. Deseori se gândea dacă şi pentru Dumnezeu nu este tot aşa. Acel „Doamne” pe care îl adresa în multele rugăciuni nu ajunsese să se banalizeze, cum, certându-se pentru păcatul mândriei, observase că se petrecuse pentru ceilalţi fraţi de mănăstire. Iată, în rugăciune i se adresa ca părintele Evloghie, fără vreo urmă din tot ce fusese până atunci în lume.

            Cu toate acestea, limpezimea dimineţilor îl neliniştea. Nu mai credea atât de mult că a dispărut omul din trecut, când cercurile şi scoarţa de pe butucii de lemn pregătiţi pentru sobă, când firele de iarbă, roua, insectele, fiecare petală a florilor viguroase de munte, toate îi spuneau că viaţa se croieşte din amănunte nesfârşite şi din istorii îndelungate ale amănuntelor. Îşi închipuia uneori că trecutul lui s-ar putea afla şi el pe undeva prin curtea mănăstirii, ca un fel de cochilie goală de melc, iar dacă îşi începea ziua cu tulburarea aceasta, descoperea peste zi o grămadă de semne ale trecutului, trezindu-i tot soiul de amintiri. Poate cele mai puternice semne erau zgomotele greoaie ale cratiţelor şi farfuriilor din trapeza mănăstirii, o muzică grosolană cunoscută din anii mulţi trăiţi cu grija de a se hrăni, de a-i hrăni pe alţii, cu grija pur şi simplu.

            Într-o astfel de dimineaţă, auzi întrebarea:

            - V., tu eşti?

            Numele lui de mirean auzit când se plimba prin curtea mănăstirii îl surprinsese numai într-un al doilea moment. Pentru început, i se păru firesc. Înaintea femeii pe care o recunoscu dintr-odată, chiar i se făcuse ruşine că este descoperit în straiele de călugăr, ca şi cum ar fi fost surprins într-o ipostază intimă ruşinoasă. Apoi, altă ruşine, că se lepădase atât de uşor de părintele Evloghie, construit cu migală şi eforturi în cei doi ani de retragere. Ba pe seama lui mai crease şi acea legătură cu Dumnezeu. De acum se putea petrece orice.

            După câteva zile, după ce se petrecuse dezastrul, afla că din căderea lui în păcat, părintele Evloghie trebuia din nou construit. Pocăinţa severă însemna prea puţin, deşi se angajase să o săvârşească în forme chiar mai dure decât îi ceruse stareţul său. Îl deranjase îngăduinţa acestuia şi primirea mărturisirii ca pe o faptă care se întâmplă multor călugări. Mai importantă decât pocăinţa, era grămada aceea de amintiri rămase din ziua păcatului pe care trebuia să o modeleze. Torsul lui îmbătrânit apăsat peste trupul femeii, pielea plină de paloare, lenjeria ei albă pe care şi-o dăduse jos ca şi cum ar descoperi nişte răni negre, roz şi vineţii, gemetele ei de plăcere ca respiraţia precipitată din timpul urcuşului muntelui, vorbele ei de dragoste atât de nepotrivite în chilia plină de icoane cu chipuri sobre. Era o sarcină mult mai grea decât să uite de sine. Acum trebuia să facă ceva cu el însuşi, şi era mereu gol, mereu întins peste femeia cu care dorise să se îmbrace, deşi era atât de puţină. Nu ştia dacă mai este părintele Evloghie, dar de bună seamă era fratele tuturor sfinţilor pictaţi pe iconostas, le cunoştea greutatea de a se lăsa îmbrăcaţi cu veşmintele acelea ca de femeie, brăzdate de linii puternice. Şi de bună seamă, nu aveau nimic de spus când li se povestea viaţa în strana bisericii.