Filosofie - lectia XVIII - teorii morale

FILOSOFIE

Lecţia XVIII

TEORII MORALE

Rembrandt, Bunul samaritean

În privinţa sensului vieţii, Sigmund Freud îl identifica cu căutarea fericirii. Pentru el, fericirea avea două aspecte, pozitiv şi negativ, trăirea unor plăceri intense şi evitarea durerii. Însă fericirea era irealizabilă, în ciuda faptului că urmărirea ei era considerată un principiu vital. Vital, pentru că structura întreită a psihicului vorbea despre un dezechilibru major al vieţii interioare a omului, care nu ar putea fi atenuat decât prin urmărirea unei ţinte exterioare.

Fragilitatea interioară a interiorităţii dezvăluită de Sigmund Freud este dublată de o fragilitate exterioară a condiţiei umane. Istoria culturii umane a consemnat de la începuturile sale temerile oamenilor faţă de fragilitatea vieţii omului, fie că era vorba despre destinul personal (de exemplu, Epopeea lui Ghilgameş sau basmele românilor), fie despre soarta unei colectivităţi ( de exemplu, Iliada). Soluţia pentru a preîntâmpina nenorocirile vieţii individuale sau colective a fost iniţierea unor coduri morale şi de legi care să asigure un temei solid pentru o viaţă bună. Cele mai multe dintre codurile morale străvechi au fost religioase. În viaţa individuală, în locul urmăririi bunurilor şi situaţiilor dezirabile susceptibile pierderii (bunuri materiale, tinereţe, putere fizică), au fost propuse valori atemporale: binele, adevărul, dreptatea, curajul etc. Acestea sunt denumite virtuţi, fiind calităţi care fac un comportament excelent indiferent de circumstanţele exterioare.

Limitele codurilor religioase sunt reprezentate de neputinţa de a fi aplicate unei comunităţi largi care are viziuni spirituale diferite, dar şi imposibilitatea de a corespunde aspiraţiilor comune ale oamenilor de a trăi bine raportându-se la realitatea înconjurătoare, şi nu la una divină.

Filozofia antică greacă începând cu secolul VI î.e.n. a iniţiat un discurs despre moralitate, care să nu mai reglementeze viaţa oamenilor, ci să o îndrume spre înţelegerea a ceea ce este bine şi rău, încât fiecare să-şi poată ordona viaţa în funcţie de ele. Sursa gândirii morale a filosofilor este felul în care oamenii urmăresc binele, motiv pentru care recunoaştem semnificaţiile atribuite de ei binelui în viaţa curentă.

Aristotel (sec. IV î.e.n.)

- nu există un bine în sine, ci există un bine pentru fiecare gen de lucruri

Exemplu: binele toporului – un topor bun; care sunt calităţile care îl califică astfel?

- binele urmărit de oameni: fericirea (scop final), bogăţie, înţelepciune, etc. (scopuri intermediare)

- cum poate fi omul bun după analogia cu toporul bun? Pentru că raţionalitatea este trăsătura distinctă a omului, rezultă că va fi bun printr-un comportament bun.

De analizat afirmaţia lui Aristotel: „fericirea înseamnă activitatea sufletului conformă cu virtutea”.

- fericirea devine o stare obiectivă, există cazuri în care numim un om fericit sau bun datorită atingerii acestui gen de fericire?

Teoria morală a lui Aristotel este teleologică, pentru că binele este judecat în funcţie de scopul urmărit, fericirea şi eudaimonistă, pentru că scopul ultimo al omului este fericirea ca stare obiectivă.

Epicur (sec. IV î.e.n.) şi J.S. Mill (sec. XIX)

Propun teorii morale teleologice hedoniste: binele este apreciat în funcţie de scopul atins, fericirea, dar aceasta este înţeleasă subiectiv ca plăcere şi lipsa durerii.

Epicur- plăcerea: absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet (cel mai mare bun înţelepciunea)

                        - cum ajută urmarea acestui scop la apărarea de condiţia fragilă a vieţii?

J. S. Mill – plăcerea este utilitatea – binele meu este trăirea plăcerilor, iar acestea pot fi utile şi mie, dar şi celorlalţi.

            - necesitatea ierarhizării plăcerii după durată, certitudine, intensitate: de comparat plăcerea de a citi şi plăcerea de a mânca (care este mai utilă?)

*

Exemplu de situaţie morală:

Ecaterina Teodoroiu

Relatare: Într-o zi de duminică, prin noiembrie, Ecaterina a fost rănită ușor. Acest lucru a îndârjit-o și mai mult, devenind tot mai activă pe frontul ce parcurgea traseul Târgu-Jiu... A fost luată prizonieră și dusă la Cărbunești de unde a scăpat, împușcând santinela de pază. A revenit pe câmpul de luptă și la Bărbătești a fost rănită ușor la picior. În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiași, un obuz i-a fracturat tibia și coapsa stângă, urmând o perioadă în care a trecut prin mai multe spitale… Miercuri, 22 august 1917, la ora 21,15, unitățile române au fost atacate și surprinse descoperite de unități din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanțe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel și a căzut la datorie

Este vorba despre acţiuni morală? Sunt raţionale? Conferă plăcere? Contează atingerea unui scop în aprecierea morală a personajului?

Dacă spunem că este un exemplu de acţiune morală, judecăm binele în funcţie de intenţie, nu de scop, iar în locul fericirii apreciem acţiunea din datorie: acesta este demersul teoriei deontologice, susţinute de Immanuel Kant (1724-1804)

Rezumat:

Teorii teleologice

• Eudaimoniste (Aristotel)
• Hedoniste (Epicur, Mill)

Teorii deontologice (Kant)

Temă: exemplu de acţiune bună în funcţie de intenţia sa.

Logica - lectia XIII - propoziţii categorice

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XIII –

Propoziţii categorice

Propoziţiile cognitive de care se ocupă logica sunt afirmaţii sau negaţii despre o stare de fapt (când se întâmplă ceva sau descoperim o situaţie de ordin mental sau natural), care ne asigură cunoaşterea acesteia.

O parte dintre ele este constituită de propoziţiile categorice cărora le corespund lingvistic propoziţiile declarative. În cadrul lor, se consideră că dobândim cunoaşterea unui lucru atunci când putem predica (kategorein = a predica) despre el legătura sau lipsa ei cu un altul.

Astfel, propoziţiile categorice exprimă raportul logic dintre doi termeni de apartenenţă sau opoziţie a unuia faţă de celălalat, fără a deduce existenţa acestui raport dintr-o altă stare de fapt.

De ex.:

Mulţi oameni săraci sunt nefericiţi.

Nicio carieră artistică nu este confortabilă.

Propoziţiile categorice pot lua valorile de adevăr ADEVĂRAT (1), FALS (0) şi PLAUZIBIL (?).

STRUCTURA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE:

Subiectul – termenul despre care se enunţă ceva – S

Predicatul – termenul enunţat despre S – P

Elementul copulativ (de legătură) – exprimat prin verbul „a fi”, redând calitatea propoziţiilor categorice, fie afirmativă, fie negativă.

Chiar dacă verbul a fi nu este prezent lingvistic, propoziţiile pot fi traduse într-o formă în care acesta să apară.

De ex.: Bicicleta se apropie – Bicicleta este unul dintre obiectele care se apropie.

Cantitatea propoziţiilor categorice  se referă la partea din extensiunea termenului cu rolul de subiect despre care se afirmă sau neagă relaţia cu termenul cu rol de predicat şi este semnalizată de obicei prin elemente numite cuantori: toţi, niciunul, unii, oricine etc.

După cantitate, există 3 tipuri de propoziţii categorice:

1. universale – se referă la toată extensiunea subiectului: toţi, toate, oricare, oricine, niciunul, nimeni
2. particulare .................la o parte a extensiunii: unii, unele, câţiva, majoritatea
3. singulare (individuale)...numai la un singur element din extensiunea subiectului: acesta, aceasta, nume proprii, pronume personale la singular

TIPURI DE PROPOZIŢII CATEGORICE

După calitate, avem:

- propoziţii afirmative – raport de concordanţă între S şi P: Toţi S sunt P, Unii S sunt P

- propoziţii negative – raport de opoziţie între S şi P: Nici un S nu este P, Unii S nu sunt P

După cantitate, avem:

- universale – P se referă la toată extensiunea lui S: Toţi S sunt P, Nici un S nu este P

- particulare -  P se referă la o parte a extensiunii lui S: Unii S sunt P, Unii S nu sunt P

- singulare – P se referă numai la un element din extensiunea lui S: Acest S este P, dar pot fi reduse la universale, deoarece P se referă de fapt la întreaga sferă a lui S.

Propoziţiile exclusive:

a. Numai unii S sunt P

b. Numai unii S nu sunt P

devin propoziţii particulare de calitate opusă:

a’.Unii S nu sunt P.

b’. Unii S sunt P.

propoziţii exceptive:

Numai S sunt P devine Toţi P sunt S

Numai S nu sunt P devine Niciun P nu este S.

Din reunirea criteriilor calităţii şi cantităţii, avem:

Universale afirmative: Toţi S sunt P.  SaP

Universal negative: Niciun S nu este P.  SeP

Particular afirmative: Unii S sunt P.   SiP

Particular negative: Unii S nu sunt P.  SoP

Temă: ex. 1, p. 28 f-h

ex. 2, p. 28, g-j.

Logica - lecţia XII - clasificarea

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XII –

Clasificarea

Clasificarea = operaţia logică prin care nişte obiecte sau noţiuni sunt ordonate şi grupate în diferite clase, eventual din ce în ce mai generale, folosind anumite criterii.

Clasificarea este un proces de abstractizare, extrăgând din noţiunile individuale caracteristica capabilă să-l integreze într-o clasă superioară alături de alte noţiuni. Depistarea clasei se realizează pe baza genului proxim indicat în definirea noţiunii.

Ex. PROFÉSOR = Persoană calificată care predă o materie de învățământ

Clasa: persoană calificată

Care sunt clasele în cazurile:

FERICÍRE. = Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

SCÁUN  = Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană.

Diviziunea este operaţia prin care dintr-un gen desprindem speciile sale, iar clasificarea este operaţia logică prin care ajungem la un gen pornind de la speciile sale.

Ex. vânătoare – vânătoare pe uscat – vânătoare pe apă – vânătoare cu armă de foc, vânătoar cu armă albă

Temă: divizaţi în cât mai multe specii genurile apă şi bunătate

Elementele clasificării:

1. obiectul clasificării – mulţimea de noţiuni ce vor fi supuse operaţiei de clasificare
2. clasele obţinute în urma operaţiei de clasificare (ex. de la porc, câine, urs, mistreţ, avem clasele animal domestic şi animal sălbatic)
3. criteriul clasificării (diferenţa specifică sau fundamentul clasificării) – proprietăţile pe baza cărora se realizează clasificarea (traiul pe lângă om – clasa animalelor domestice)

Regulile clasificării

1)      clasificarea trebuie să cuprindă 3 elemente: obiectul clasificării, clasele obţinute şi fundamentul clasificării.

2)      Clasificarea trebuie să fie completă – să integreze într-o clasă toate elementele ce constituie obiectele clasificării.

Clasificarea este incompletă – când nu apar toate speciile genului (animale domestice: pisici, cai – lipsind câini, porci etc.)

Clasificarea este abundentă – când apar specii străine genului – operă artistică: pictură, sculptură, mecanică

3)      pe aceeaşi treaptă a clasificării, între clasele obşinute trebuie să existe raporturi de opoziţie: contrarietate sau contradicţie (în cazul termenilor vagi, cerinţa se aplică numai nucleului)

4)      criteriul clasificării trebuie să fie unic într-o operaţie; ex. de eroare: sexul şi profesia drept criterii pentru obţinerea claselor femei, bărbaţi, vânzători, profesori

5)      regula omogenităţii: asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile (nerespectarea ei poate conduce la încălcarea regulii 3)

                  ex. nu includem instrumentul muzical trianglu în clasa triunghiurilor

Temă: ex. 14, p. 23, c şi d

Logica - lectia XI - definitia

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XI –

Definiţia

Definiţia

- este operaţia logică prin care se redau caracteristicile unui lucru care îl fac deosebit de toate celelalte lucruri

Funcţiile definiţiei:

1. distingerea unui lucru de celelalte; utilitatea acestei funcţii constă în faptul că majoritatea erorilor in privinta lucrurilor sunt cauzate de imposibilitatea de a le distinge de altele;

2. traducerea înţelegerii unui lucru oferite numai de un nume într-un limbaj mai accesibil;

Structura definiţiei:

a)      Definitul (A): obiectul care este explicat prin definiţie;

b)      Definitorul (B): explicaţia oferită definitului sub forma definiţiei;

c)      Relaţia de definire: raportul de identitate existent între definit şi definitor: A=_idB

Exemplu:

PRÁZNIC, praznice, s. n. 1. Masă (mare) dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort; pomană, comândare. ♦ Petrecere mare; chef, ospăț, zaiafet. 2. Sărbătoare bisericească; p. ext. zi în care nu se lucrează. ♦ (Înv.) Aniversare a zilei de naștere a cuiva; patron. – Din sl. prazdĩnikŭ.

Praznic = definit

Masă (mare) dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort; pomană, comândare; petrecere mare; chef… = fiecare dintre explicaţii reprezintă definitorul unor noţiuni diferite

Relaţia de definire este implicită odată cu fiecare explicaţie oferită.

Forma definiţiei

Deşi formele definiţiilor pot varia, fiind deseori unele sinonimice (de exemplu, praznic = chef), în general iau forma stabilirii genului proxim şi a diferenţei specifice.

Genul proxim este categoria cea mai apropiată în care intră definitul: de ex. praznic = masă;

Diferenţa specifică este trăsătura care distinge definitul în categoria de obiecte reprezentată de genul proxim: de ex: praznic = ... mare) dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort.

Regulile pentru crearea unor definiţii corecte

1. Regula adecvării definitorului la conţinutul definit

Prevede ca între definit şi definitor să existe un raport de identitate;

Este exclus să existe:

- un raport de ordonare, caz în care definiţia este

                        a. prea largă – definitorul supraordonat definitului; de ex., scriitor = autor de creaţii culturale (autori de creaţii culturale pot fi si pictorii sau muzicienii, scriitorul fiind autor de opere literare)

                        b. prea strâmtă – definitorul subrdonat definitului; de ex., scriitor = autor de romane.

- un raport de încrucişare, caz în care definiţia este simultan pra largă şi prea îngustă; de ex., ziaristul = omul care publică în gazetă (există ziarişti care îşi desfăşoară activitatea în alte mijloace de presă şi autori care publică în gazetă fără să fie ziarişti)

2. Regula circularităţii

Definitul să nu se regăsească în definitor

de ex., Sinceritatea = atitudinea pe care o ai când eşti sincer

3. Regula definirii pozitive

Definitorul trebuie să arate ce este definitul, nu ceea ce nu este (din nimic se poate deduce orice)

            De ex., învăţătura nu este o joacă.

4. Regula definirii clare şi precise

Definitorul nu trebuie să conţină termeni metaforici sau vagi:

Bătrâneţe, haine grele.

5. Definiţiile trebuie să fie consistente

Se aplică numai la nivelul unor sisteme de definiţii, solicitând ca o definiţie să nu contrazică altele înrudite.

Temă:

Se dau enunţurile:

Preponderenţa incidentelor în care sunt implicate autovehicule a atins cote extreme.

Failibilitatea unei teorii evoluţioniste este incomensurabil mai mică decât dovezile paleontologice în favoarea ei.

Căutaţi definiţiile termenilor mai greu de înţeles şi transpuneţi apoi cele două enunţuri într-un limbaj mai accesibil.

Ex. 6, p. 22, punctele n-u

Logică - lecţia X - test: raporturi dintre termeni

Test

1. Pentru fiecare termen dat, oferiţi câte un exemplu de termen cu care să se afle în raport de ordonare, iar cel oferit să fie subordonat celui dat:

sentimente pozitive

conifer

automobil

eroare

2p

2. Alegeţi din următoarea enumerare de termeni pe cei cu care termenul „om politicos” se găseşte în raporturi de identitate şi contrarietate:

sportiv, nepoliticos, copac, silitor, civilizat, sălbatic, copil bine crescut

2p

3. Pentru termenul „soldat”, găsiţi termeni cu care să se afle în raport de încrucişare, de identitate şi de contrarietate, reprezentând grafic fiecare raport (specificaţi care este diagrama corespunzătoare fiecărui termen).

3p.

4. Alcătuiţi o compunere de câteva rânduri în care să se afle doi termeni în raport de identitate, doi în raport de ordonare şi doi în relaţie de contradicţie. Scrieţi separat care sunt aceste perechi de termeni (se acordă 0, 5 p pentru coerenţa textului).

2p.

Se acordă 1p din oficiu.

Logică - lecţia IX - test: raporturi dintre termeni

Test

1. Pentru fiecare termen dat, oferiţi câte un exemplu de termen cu care să se afle în raport de ordonare, al doilea incluzându-l pe primul.

pisică

Irlanda

pădure de conifere

albastru

2p

2. Alegeţi din următoarea enumerare de termeni pe cei cu care termenul „libertate” se găseşte în raporturi de identitate şi contrarietate:

condiţie de viaţă, obligaţie, lipsa limitelor, constrângere, bancă, eliberare condiţionată

2p

3. Pentru termenul „curajos”, găsiţi termeni cu care să se afle în raport de încrucişare, de identitate şi de contradicţie, reprezentând grafic fiecare raport (specificaţi care este diagrama corespunzătoare fiecărui termen).

3p.

4. Descoperiţi în textul de mai jos două perechi de termeni care să se afle în raport de identitate, una în raport de ordonare, iar alta în raport de încrucişare. Scrieţi perechiile separat de text:

Începând de mâine, frigul se va diminua. Temperaturile scăzute vor fi mai puţin frecvente şi se vor încadra în seria temperaturilor înregistrate în mod obişnuit pentru această perioadă a anului. În toţi anii, mulţi meteorlogi au grijă să consemneze temperaturile zilnic. Astfel, avem o dovadă pentru faptul că este nevoie de oameni sârguincioşi.

2p.

Filosofie - lecţia XVI - Omul ca fiinţă socială: analiză de text

Omul ca fiinţă socială – aplicaţie: analiză de text

Se dă textul:

Sălbaticul trăieşte în el însuşi; omul civilizat, întotdeauna în afara sa, ştie cum să trăiască numai după opinia celorlalţi şi putem spune că el îşi derivă sentimentul propriei existenţe numai din judecata lor.

J.-J. Rousseau, Discurs asupra cauzelor inegalităţii dintre oameni

Comentaţi textul dat, atingând următoarele puncte:

1. În ce constă problema naturii sociale a omului? 5p

2. În ce situaţii din viaţa curentă actuală se pune problema naturii sociale a omului? 5p.

3. Având în vedere şi textele din manual aparţinând lui Rousseau sau propria interpretare, care este explicaţia afirmaţiei „Sălbaticul trăieşte în el însuşi”? 10p

4. Care sunt trăsăturile principale deprinse de om ca urmare vieţii civilizate? (cel puţin trei, le puteti deduce pe baza textelor lui Rousseau sau printr-o interpretare personală) 15p

5. De ce omul civilizat este „întotdeauna în afara sa”? 10p.

6. Explicaţi şi oferiţi câte un exemplu concret pentru afirmaţiile „omul civilizat ştie cum să trăiască numai după opinia celorlalţi” şi „îşi derivă sentimentul propriei existenţe numai din judecata lor”. 20p

7. Formulaţi o opinie personală asupra afirmaţiilor lui Rousseau. 10p

8. Formulaţi o concluzie care să rezume pe scurt conţinutul analizei textului. 5p.

* Se acordă 10 puncte pentru coerenţa analizei

** Se acordă 10 puncte din oficiu

Vezi Rousseau: natura socială a omului

Filosofie - lecţia XV - Rousseau: Natura solitară a omului

FILOSOFIE

Lecţia XV

J.-J.Rousseau:

 Natura solitară a omului

            Întrebarea dacă omul este sau nu destinat vieţii comunitare în virtutea naturii sale priveşte existenţa omului, nu esenţa lui, aşa cum o face întrebarea „Ce este omul?”. Astfel, natura umană este privită în trecutul ei, de la începuturile sale biologice şi istorice; în  prezentul sesizat în individ, în relaţiile indivizilor şi în societatea formată de ei; precum şi în viitor, întrucât de aflarea prezenţei sau absenţei unei înclinaţii către viaţa comunitară poate depinde un proiect sau ideal al reformării societăţilor actuale.

            Pentru Rousseau (1712-1778), omul are dispoziţia naturală de a trăi în singurătate. În scrierea Emil sau despre educaţie, apărarea singurătăţii ia următoarea formă:

„Când cineva trăieşte singur, iubeşte mai bine oamenii; suntem ataşaţi de ei printr-un interes tandru, imaginaţia noastră dezvoltă farmecul unei societăţi”

În aceeaşi epocă, Diderot susţinea că „Numai omul rău trăieşte singur”.

[care ar putea fi motivele?]

 Aşadar, preferinţele pentru singurătate sau comunitate sunt egal posibile pentru omul actual. Nu ştim însă dacă ele derivă sau nu dintr-o înclinaţie naturală a omului în general sau sunt doar rodul unei reflecţii personale, ştiind că omul îşi conturează personalitatea tocmai desprinzându-se de ceea ce are în comun cu alţii. De vreme ce natura umană ar trebui să fie prezentă în toţi oamenii, iar oamenii actuali trăiesc împreună în cadrul diverselor societăţi, pentru a identifica o înclinaţie naturală către singurătate sau comunitate, ar trebui urmărit comportamentul dominant al omului, nu opiniile unor indivizi. În comportamentul omului actual, Rousseau citeşte nemulţumirea faţă de viaţa comunitară ori civilizată, indusă omului mai curând prin lege, decât prin folosirea unei posibile înclinaţii a indivizilor de a trăi împreună:

întreb care din două - viaţa civilizată sau cea naturală - este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o  trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostrum decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; imbinarea legilor divine si omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. ( Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni)

Opusul vieţii civilizate este viaţa naturală solitară, pe care omul o poate afla printr-o incursiune în el însuşi, realizată prin eliminarea tuturor formelor de civilizaţie din individ, inclusive a raţionamentelor, astfel încât se ajunge la sesizarea a două pulsiuni naturale:

Primul principiu poate fi numit al egoismului, el reprezentând un sine personal care nu este prin natura lui ostil sinelui celorlalţi oameni. În Rousseau judecat de Jean-Jacques, Rousseau însuşi recunoaşte că „cea mai dulce existenţă a noastră este relativă şi clectivă, iar sinele nostru adevărat nu este cu totul al nostru”. Trăirea în singurătate a sinelui descoperit în înclinaţia naturală a grijii faţă de sine nu este soluţia pentru a avea o viaţă fericită, cum, pentru Rousseau, culegător mai sus al opiniilor societăţii, nu este nici societatea. Era însă unul suficient pentru ca omul care trăia în viaţa naturală anterioară naşterii civilizaţiilor să poată trăi în singurătate. Rousseau îşi argumentează opinia prin reconstruirea a ceea ce ar fi putut reprezenta viaţa solitară a omului preistoric:

Lipsa dorinţei „de a face rău” se sprijină pe al doilea principiu, cel al repulsiei faţă de suferinţa semenilor. Cele două principii îi asigurau speciei umane sau omului natural supravieţuirea, chiar dacă fericirea lui consta numai în faptul de a nu suferi.

Cele două principii sunt alterate negativ de societate: 1. Sinele se amplifică în urmarea interesului egoist în dauna altora; 2. Dispariţia sau mai curând desensibilizarea faţă de suferinţele altora conduce la eliminarea celorlalţi care intervin în calea urmării interesului personal şi lipsa compasiunii pentru suferinţele provocate din atare motiv. Rezultatul comun este apariţia inegalităţilor sociale.

*

Rousseau se opunea viziunii lui Hobbes (Leviathan) care, în vederea asigurării păcii sociale, milita pentru supunerea faţă de  conducerea poltică a societăţii, din cauza „bine cunoscutelor înclinaţii ale umanităţii” spre comiterea răului şi a interdependenţei indivizilor umani.

În scrierea neterminată Starea de război, Rousseau îl acuză că Hobbes a confundat englezii din popor cu maniere sociale proaste şi prost crescuţi cu oamenii „naturali”, conducându-l la ideea de suveranitate politică ca antidot faţă de pofetele lor nesăţioase. Uitându-se prin fereastra sa din Londra, Hobbes „crede că a văzut omul natural”, dar el a văzut de fapt numai „un burghez din Londra sau Paris”. Rousseau crede că Hobbes a inversat cauza şi efectul, confundând un efect rău al vieţii civilizate cu depravarea „naturală”.