Filosofie: lecţia a II-a - omul -

FILOSOFIE

Lecţia II

OMUL

       

Introducerea omului ca temă de reflecţie filozofică este de la sine înţeleasă, câtă vreme filozofia îşi propune gândirea realităţii, lucrul posibil numai printr-o retragere din simpla ei trăire. Retragerea este în primă instanţă una a gânditorului în el însuşi, fiind aşadar nevoie de cunoaşterea de sine, pentru a se încredinţa dacă locul în care s-a aşezat pentru a gândi realitatea este unul care îi garantează aflarea adevărului. Cunoaşterea de sine nu poate fi limitată la aflarea identităţii sale ca individ, pentru că o astfel de identitate se construieşte prin trăirea realităţii de care filozoful vrea să se detaşeze. Prin urmare, va fi nevoie de cunoaşterea omului în general, deşi gânditorului însuşi omul nu îi poate fi o generalitate goală, de vreme ce umanitatea îi aparţine la fel de mult şi concret ca oricărui alt individ.

Oprirea gândirii filozofului asupra semnificaţiei omului apare şi în sculptura „Gânditorul” de August Rodin

- privirea gânditorului nu se îndreaptă frontal către realitate înconjurătoare, dar nici nu o evită, ci, mai curând, ochii privesc în faţă feriţi şi adăpostiţi de pierderea înaintea obiectelor văzute proprie spectatorului. Poziţia aplecată a corpului le oferă acest adăpost constituit de corpul gânditorului

- curba spatelui gânditorului nu este cea a purtătorului de poveri, caz în care el ar fi părut un individ compleşit de lume. Braţul drept menţine până la încheietura mâinii curba spatelui, însă de la acel punct până la întâlnirea cu capul urmează un traiect vertical, împrumutând aceeaşi atitudine verticală şi capului, în ciuda aplecării sale. Datorită acestui sfârşit ascendent al mâinii drepte, privite dinspre picioare către cap, liniile oblice ale picioarelor şi braţului drept aflate în paralel cu linia curbată a spatelui alcătuiesc un traiect ascendent, pe care pare să îl facă mai întâi posibil desprinderea tălpilor picioarelor de pământ. Tălpile sunt dispuse într-o linie paralelă cu aceea a creştetului capului, sugerând că desprinderea de lume îşi găseşte finalitatea în reflecţia gânditorului. Astfel, aplecarea spatelui este interpretată ca ridicare de liniile paralele ale braţului drept, ale gambelor şi ale tălpilor

- braţul stâng oferă soluţia contrastului dintre liniile ascendente şi cea descendentă a curburii spatelui prin puterea cu care se sprijină pe copasă, arătată de muşchii braţului. Coapsele sunt cele care oferă stabilitate gânditorului prin faptul că menţin un plan orizontal care interzice deplasarea descendentă sau ascendentă a corpului. Paralela liniei coapselor este la nivelul cefei. Ceafa şi coapsele deopotrivă sunt linii încheiate de alte segmente ale corpului, reuşind astfel să indice că gânditorul se află la sine. Mai mult coapsele reţin în corp liniile întretăiate ale curburii spatelui şi cea a braţului stâng, alcătuind un triunghi ale cărui laturi se află în totalitate în interiorul corpului sau în om.

- dacă ne imaginăm gândurile gânditorului ca mişcări corporale, ele s-ar desprinde din triunghiul adăpostit de corpul său, adică din om ca centru al lucrurilor care îl urcă şi îl coboară

 

Preocuparea filozofului pentru cunoaşterea omului în general are de confruntat obiecţia venită dinspre familiaritatea comună cu omul. Există un om în general, câtă vreme cel mai apropiat ne este omul în particular, individul x sau y, iar acest individ nu cunoaşte alt soi de generalitate decât modelul anatomic comun tuturor oamenilor? Obiecţia nu rezistă din cauza aceleiaşi experienţe comune, când ea se confruntă cu moartea omului.

„…toate împreună şi, mai ales, cantitatea de flori, în special tuberozele răspîndite pretutindeni, aveau drept scop să ascundă cealaltă faţă a morţii, care nu era nici frumoasă, nici cu adevărat trista, ci mai degrabă puţin cam necuviincioasă, de o esenţă de calitate inferioară, trupească, spre a te face s-o uiţi sau să te împiedice de a deveni conştient de ea.

Acestei alte naturi a morţii i se datora faptul că, decedat, bunicul părea atît de străin şi că, la drept vorbind, nu mai arăta la înfăţişare ca bunicul, ci ca o păpuşă de ceară în mărime naturală, pe care moartea o substituise făpturii sale şi căreia i se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri. Cel care zăcea acolo — sau mai precis, ceea ce zăcea acolo — nu mai era, prin urmare, bunicul însuşi, ci un înveliş care, Hans Castorp o ştia bine, nu era de ceară, ci alcătuit din propria sa materie; numai din materie, or tocmai în asta consta ceea ce era necu­viincios şi, de asemenea, destul de puţin trist — atît de puţin trist cît sînt lucrurile ce privesc trupul şi numai pe el. Micul Hans Castorp iscodea atent aceasta substanţă de ceară galbenă, lucioasă şi asemănătoare cu o brînză uscata, din care era făcut trupul mortului, în mărimea naturala a unui om viu, iscodea chipul şi mîinile bunicului de altădată.”

Thomas Mann, Muntele vrăjit (copilul Hans Castorp la catafalcul bunicului)

În moarte, individul nu este materie minus operativitatea conştiinţei, ci i se şterg contururile unicităţii vizibile fizic, la fel ca şi acelea de fiinţă umană. Dacă moartea îl apropie de lucrurile diferite de om şi este asemenea altor oameni morţi (de ex., întrebarea înţeleptului din Ecclesiast 2, 15: „aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?”), înseamnă că generalitatea ne străbate individualitatea, fie că ne oprim asupra materiei în general sau asupra conştiinţei în general. Conştiinţa este şi ea prezentă în toţi cei morţi, însă prin absenţa ei.

De accea, privirea omului din perspectiva generalităţii este întemeiată în experienţa comună a existenţei. Generalitatea umană poartă în filozofie numele de natură umană. Semnificaţiile ei oferite de filozof pot fi contestate, nu însă din perspectiva unui individ sau altul care nu le descoperă în el însuşi. Natura umană este potenţial prezentă în orice individ, chiar dacă în chip actual mulţi oameni nu o posedă în totalitate.

Determinarea naturii umane devine o problemă a deosebirii ei de natură în totalitate şi de celelalte naturi ale lucrurilor şi fiinţelor. Este o problemă, întrucât natura umană se arată a fi contradictorie. 

Logică: lecţia I

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA I -

LOGICĂ ŞI ARGUMENTARE

Logica a apărut sub o formă elaborată în tratatele filosofului grec Aristotel (sec. IV î. H.) reunite ulterior sub numele Organon. Au existat două motive ale iniţiativei sale:

            1. pentru a găsi obiectele şi mecanismele gândirii capabile să asigure o cunoaştere certă a realităţii, acesta fiind scopul filosofiei;

            2. pentru a contracara practica pedagogică a învăţătorilor ambulanţi denumiţi sofişti de a-şi instrui elevii în susţinerea discursurilor prin conducerea lor la poziţii contradictorii sau absurde.

Exepmplu: sofistul Dionisodor în Platon, Eutydemos

Dionisodor: Spui că ai un câine.

Ctesip: Da, şi încă unul rău.

D: Şi are pui?

C: Da, l-am văzut în mod sigur stând împreună cu mama puilor.

D: Şi cîinele este sau nu al tău.

C: Cu siguranţă, este.

D: Atunci, el este un tată şi este al tău. Aşadar, el este tatăl tău şi puii sunt fraţii tăi.

Ce înseamnă contradicţie în limbajul comun? care este contradicţia prezentă în argumentul anterior? exemple de contradicţii

Al doilea motiv al lui Aristotel se menţine în întreaga logică, concretizându-se în  preocuparea diverşilor gânditori de a descoperi mijloacele prin care putem gândi şi vorbi evitând contradicţiile şi ambiguităţile. Logica ar putea fi definită ca ştiinţa formelor gândirii consistente, adică lipsită de contradicţii.

Nu putem şti dacă o părere este contradictorie decât în cazul în care contrazice realitatea sau alte păreri pe care le acceptă majoritatea oamenilor raţionali ca fiind adevărate.

            Exemple: Pisicile sunt animale vorbitoare.

Pământul este plat.

Componentele limbajului care interesează logica sunt propoziţiile cognitive, singurele care pot fi adevărate sau false. Alte tipuri de porpoziţii nu pot fi adevărate sau false, aşa cum sunt propoziţiile care redau o poruncă sau o întrebare.

Pentru a arăta că o părere este adevărată sau probabil adevărată, este nevoie de susţinerea ei prin alte opinii acceptate ca fiind adevărate. În acest fel, iau naştere argumentele. Cercetarea logică poate fi definită deopotrivă ca o ştiinţă a argumentelor corecte sau valide.

Forma standard a argumentului este raţionamentul. Raţionamentul este operaţia logică aplicată unui set de propoziţii din care unele, denumite premise susţin o alta, care poartă numele de concluzie.

Concluzia poate fi dată anterior premiselor sau să fie dedusă din cunoaşterea anterioară a premiselor.

La modul general, argumentarea este fie (1) procesul prin care demonstrăm o opinie cu dovezi (probe sau temeiuri) obiective, fie (2) procesul prin care încercăm să determinăm pe cineva să fie de acord cu opinia noastră. Una rgument poate cuprinde unul sau mai multe raţionamente.

În accepţia (1), argumentarea este o teorie a demonstraţiei, în accepţia (2) este o teorie a convingerii.

Argumentul este alcătuit din teză (opinia pe care vrem să o demonstrăm sau să o facem acceptată) şi temeiuri (opiniile sau raţionamentele folositoare pentru a demonstra sau convinge), amândouă formând conţinutul argumentării. Conţinutului este structurat de tehnicile de argumentare, adică mijloacele raţionale prin care temeiurile sunt ordonate aşa încât să susţină teza. La rândul lor, conţinuturile şi tehnicile de argumentare folosite sunt alese în funcţie de scopul de a convinge auditoriul asupra adevărului tezei, această latură a argumentării constituind finalitatea sa.

Depistarea unui argument în limbajul natural se face prin identificarea indicatorilor argumentării:

- de premise

- de concluzie

(vezi exemplele din manual, pp. 8-9)

Exerciţii la clasă (eventual în echipe de câte 2): 1, a, b, p. 10; 2, a, b, p. 10

Temă: exerciţiile 1, c, d; 2, c, d, p. 10

Filosofie: lecţia I

FILOSOFIE

Lecţia I

Consideraţii introductive 

Rafael, Philosophia

Manualul: Filosofie tip A, autori: E. Lupşa, G. Hacman, Ed. Didactică şi Pedagogică

            - necesitatea manualului în desfăşurarea orelor

            - conţinutul şi organizarea manualului

Cerinţe:

            - participarea activă la ore

            - realizarea sarcinilor de lucru care vor constitui obiectul evaluării în afara notării participării la desfăşurarea orelor (realizarea unor eseuri, pregătirea materialului pentru dezbaterile şi studiile de caz care vor avea loc şi conlucrarea pentru sarcinile destinate lucrului în echipă)

• Locul filosofiei printre celelalte ştiinţe:

            - prioritatea istorică a filosofiei în raport cu ştiinţele naturii;

            - prioritatea filosofiei faţă de ştiinţele naturii sub aspectul determinării atitudinii intelectuale cu care ne apropiem de o ştiinţă sau alta; întrebarea primară despre sensul lumii şi al existenţei umane şi ipostazele ei implicite în comportamentul uman (cazul banal al căutării unei poziţii comode pe scaun ca o instanţiere a grijii omului de a înţelege binele lucrurilor)

• Utilitatea filosofiei: La ce este bună filosofia?

Răspunsul filosofului M. Heidegger - filosofia nu este buna la nimic – şi cerinţa de a înlocui întrebarea cu Sunt eu bun pentru filosofie?

Înţelegerea utilităţii altor ştiinţe decât filosofia; exemplificări: biologia, fizica, matematica etc.

Limitele utilităţii generate de pierderea gândirii proprii în favoarea lucrurilor devenite folositoare datorită ştiinţelor.

Modalitatea prin care o ştiinţă se constituie ştergând identităţile creatorilor ei. Diferenţa faţă de filosofie care nu este o ştiinţă unitară, ci poartă un nume unic numai în virtutea temelor comune de gîndire şi întrebărilor asupra cărora s-au pronunţat diverşi filosofi.

Există lucruri inutile în viaţă care să ne fie mai de preţ decât cele utile?

            Lucrurile inutile par a fi mai apropiate de eu decât cele utile. Filosofia pare a fi şi ea mai apropiată de eu. De ce se pune întrebarea „Sunt eu bun pentru filosofie?”

Alte cazuri în care ne punem implicit sau explicit întrebarea „Sunt eu bun pentru ceva sau altceva?”

Cum depăşeşte filosofia omul? Înţelegerea sintagmei „există ceva în om şi totuşi dincolo de om” în contextul comportamentelor umane şi al preocupării pentru înţelegerea realităţii.

• Instrumentele gândirii filosofice ca mijloace de a depăşi particularul din lume şi din om

- întrebarea – cum poate fi mai importantă decât răspunsul?

- conceptul – ascendenţa logică către generalitate

- argumentaţia ca modalitate de susţinere a opiniilor altfel decât prin recursul la realitatea observabilă

Temă: prezentarea în cel mult 10 rânduri a unei situaţii de viaţă în care omul are nevoie de o gândire reflexivă similară celei filosofice

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE - LECŢIA A II-A -

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA A II-A -

SITUAŢII DE COMUNICARE: CONŢINUT, RELAŢIE, CONTEXT

-  noţiunile de conţinut, relaţie şi context în comunicare -

Comunicarea ca transmitere a unor informaţii despre idei, sentimente şi fapte trebuie motivată de o lipsă a cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Însă, în practica comunicării, transmiterea de informaţii este una din modalităţile de exprimare publică a personalităţii. Interesul de a transmite o informaţie unor persoane care nu o ştiu devine o preocupare de a ne face cunoscuţi celor care nu ne ştiu sau nu ne apreciază abilitatea de a poseda anumite cunoştinţe. Pentru că limbajul este o formă exterioară de a ne prezenta celorlalţi şi uşor de receptat, comunicarea se poate confunda cu alte forme mai superficiale de a ne exprima personalitatea, precum vestimentaţia sau aspectul fizic. În felul acesta, apar erorile de comunicare care diminuează inclusiv şansele de reuşită ale exprimării personalităţii prin comunicare. Graba de a comunica pentru a fi observaţi ne face să nu sesizăm situaţiile inoportune de comunicare.

De exemplu, transmiterea ideilor noastre despre frumuseţea vieţii unui medic care ne consultă pentru a observa cauzele răcelii, ne detaşează de restul pacienţilor tăcuţi şi supuşi examinării medicale, dar, oricît de înalte ar fi acele idei, comunicarea lor ne pune în situaţia defavorabilă de a fi consideraţi nepricepuţi în a ne conforma situaţiei prezente. Să presupunem că pacientul ar comunica:

„În dimineaţa asta, mergând spre cabinetul medical, am simţit că viaţa este frumoasă precum soarele care străluceşte astăzi pe cer”

Pentru a evalua respectiva situaţie în mod corect, este nevoie de răspunsuri la întrebările:

1. Ce a urmărit pacientul să transmită: o idee, un sentiment, sau o faptă? Cum se găsesc toate cele trei tipuri de informaţii în fraza dată?

2. În ce relaţie de comunicare se găseşte pacientul în relaţie cu medicul? Îi este subordonat, superior, sau egal în situaţia datî? Cum modifică tipul de relaţie oportunitatea adresării mesajului?

3. Care este contextul comunicării sau ce tip de informaţii i se solicită unui pacient în mediul dat al unui cabinet medical şi în situaţia de a fi prezent acolo pentru a fi consultat de medic?

Vizita la medic şi conversaţia care are loc reprezintă o situaţie de comunicare. Orice situaţie de comunicare presupune existenţa unui conţinut comunicat, a unei anumite relaţii dintre partenerii comunicării şi contextul comunicării, reprezentat de cadrul spaţial şi temporal în care are loc, dar şi de particularităţile participanţilor la comunicare (vizita la medic, o excursie, un discurs în faţa unui grup de persoane într-o sala de conferinţe sau în clasă, o conversaţie cu persoane apropiate acasă, la şcoală, comunicări adresate unor persoane cu autoritate, necunoscute etc.).

Conţinutul comuncării este alcătuit din informaţiile transmise despre idei, sentimente şi idei.  Subliniind mai mult funcţia sa de transmitere a unor informaţii, conţinutul comunicării este denumit „mesaj”.Termenul pereche al conţinutului este forma, în cazul de faţă, forma comunicării. Sesizăm că forma şi conţinutul unei informaţii sunt diferite atunci când observăm că putem transmite acelaşi conţinut în variante deosebite. Variantele sunt influenţate de interlocutorii cărora ne adresăm şi de contextul comunicării, dar şi de posibilitatea de a folosi diferite forme ale limbajului sau diferite limbaje.

Relaţia de comunicare are loc între emiţătorul şi receptorul sau receptorii mesajului. Emiţătorul asociază comunicării o funcţie emotivă sau expresivă prin care îşi face remarcată starea sa afectivă. Uneori, această funcşie este pregnantă, ca în enunţurile:

Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!

Îmi place în mod deosebit cartea asta, este extraordinară!

Cum pot fi redate aceleaşi mesaje într-un mod obiectiv?

Receptorul este cel asupra căruia se îndreaptă funcţia persuasivă a comunicării. Emiţătorul încercă codată cu mesajul transmis să determine un anumit comportament receptorului sau să-l convingă despre adevărul informaţiei transmise.

Exemple:

Domnule, dă-mi te rog voie să trec!

Excelent! Audi A4 de vânzare la preţuri incredibile (titlu din presă)

Cum pot fi reformulate mesajele, în aşa fel încât să redea o pură informaţie?

Cunoaşterea sau conştientizarea contextului comunicării asigură eficienţa acesteia. Cum s-a observat în exemplul vizitei la medic, mesajul transmis de emiţător este condiţionat de cadrul în care este transmis.

Corectitudinea în comunicare poate fi evaluată în funcţie de calitatea informativă a mesajului (mesajul redă o informaţie precisă sau vagă? Informaţia este necesară într-o anumită situaţie de comunicare sau inutilă?) sau de puterea sa persuasivă (mesajul reuşeşte să convingă asupra adevărului informaţiei? Mesajul îşi atinge scopul de a modifica comportamentul receptorului?).

Atât calitatea informativă, cât şi persuasivă a comunicării sunt asigurate prin transmiterea mesajului cu ajutorul mai multor enunţuri. Pentru sporirea calităţii informative, enunţurile adăugate încredinţează receptorii despre realitatea ideii, sentimentului, sau faptului transmis. Excesul de enunţuri deturnează atenţia de la mesajul principal. Un mijloc de control al enunţurilor este acela de a le reţine numai pe acelea care susţin cu necesitate mesajul principal. Fiecare enunţ trebuie să stea ca un răspuns la întrebarea „de ce?” pusă mesajului principal, devenindu-i un temei sau o explicaţie. Vor fi necesare enunţurile care previn înţelegerea greşită a mesajului principal şi cele care îl susţin argumentativ, adică sunt capabile să alcătuiască împreună un argument în favoarea sa. 

Pentru propoziţiile date, alcătuiţi mesaje care să cuprindă mai multe enunţuri, ţinând cont de contextul indicat în paranteză, aşa încât informaţia transmisă să fie mai clară:

1. Mă doare capul (vizită la doctor)

2. Fericirea nu este niciodată de lungă durată (discurs şcolar adresat profesorului şi colegilor).

3. Şerpii sunt reptile (prezentare la o oră de biologie).

4. Cei mai mulţi părinţi sunt prea exigenţi (mesaj transmis profesorului la o oră de dirigenţie).

5.  Nu suport să stau la cozi mari când cumpăr ceva  (discuţie între persoane de aceeaşi vârstă despre locurile preferate de cumpărături).

Temă:

Alcătuiţi trei mesaje diferite de cel mult cinci rânduri, prin care să comunicaţi un sentiment părinţilor, o idee unui profesor şi un fapt real din viaţa publică unei cunoştinţe care s-a mai fost informat despre evenimentele curente de cel puţin două luni.

Trecerea timpului

Nu trecerea timpului îngrijorează, ci pierderea felurilor în care punem stăpânire pe el: prin planuri, vise, sau prin corp.

Toate aceste mijloace de a-l stăpâni nu îl opresc şi nu îi fac uitată trecerea. Planurile care cuprind timpul în organizare se desfăşoară şi ele în timp, iar despre vise spunem că sunt urmate, fiindcă pun în mişcare, jucându-se cu timpul, iluziile altminteri înţepenite în prezent. La rându-i, corpul ca unul ce ne face să credem în tinereţea lui că suntem de netrecut ne oferă certitudinea stăpânirii timpului umblând continuu de la nişte ochi la ceilalţi. Ce-i drept, corpul preferă să se adune în prezentul privirilor pentru a se prezenta, însă adună priviri peste priviri şi momente peste momente, până ce cunoaşte trecerea timpului înainte de a fi lovit de ea.

Dacă stăpânirea timpului nu îi face uitată sau oprită trecerea, pierderea ei nu presupune că avem deodată revelaţia amară a înaintării în vârstă. Neputinţa de a ne mai face planuri, de a visa, ori de a ne încrede corpului nostru ne dezvăluie de fapt că am fost, suntem aceiaşi şi vom fi la fel şi pe mai departe. Această descoperire simplă ne îngrijorează pentru că în toate experienţele de stăpânire a timpului mizam pe ascuns pe faptul că timpul bine cunoscut nu ne va lua în serios pretenţia de a-l domina şi ne va transforma în altceva. Ne închipuiam că ne va scoate din micimea gândului retras din lumea largă a nenumăraţilor oameni pentru a plănui şi visa, ori din limitata privire îndreptată asupra propriului corp pentru a ne preface în personaje măreţe ale istoriei lumii lipsite de o identitate proprie şi împrumutând identitatea nelimitată a timpului.

Primirea Sfintei Treimi

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, 2.71: Dumnezeu Cuvântul, al lui Dumnezeu şi al Tatălui, se află tainic în fiecare din propriile-i porunci; iar Dumnezeu Tatăl, în chip natural, este cu totul nedespărţit în întregul propriului său Cuvânt. Aşadar, cel care primeşte o poruncă divină, îl primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflat în ea. Şi când l-a primit, prin porunci, pe Cuvântul, l-a primit deopotrivă pe Tatăl, care fiinţează natural în el şi l-a primit şi pe Duhul, care fiinţează natural în el. De aceea, se spune: „Adevărat zic vouă: Cine îl primeşte pe acela pe care îl voi trimite, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte, primeşte pe cel ce m-a trimis” (Ioan 13, 20). Într-adevăr, cine a primit o poruncă şi a urmat-o, ajunge să primească în chip tainic Sfânta Treime.

Neputinţa creştinului de a gândi sau imagina un Dumnezeu unic întreit în persoane pare să îl pună în imposibilitatea de a demonstra că fundamentul credinţei sale este unul raţional. În situaţiile obişnuite, cel care nu pricepe că unu este diferit de trei este copilul care încă nu a deprins folosirea elementară a raţiunii. Când află că doi şi trei sunt diferite de unu, sau că trei elemente nu pot avea prin adunare rezultatul unu, spunem despre copil că a deprins cunoaşterea lucrurilor lumii şi ulterior cunoştinţele matematice elementare. În ambele situaţii, între copil şi lucrurile lumii sau adevărurile matematice, avem capacitatea de a primi ceva din exterior şi activitatea cunoaşterii sau cunoştinţele, care tind să formeze o relaţie reciprocă independentă. Această relaţie o numim cunoaşterea umană.

În interacţiune cu lumea din afara sa, copilul nu învaţă să numere lucrurile pentru a şi le însuşi, lucrul acesta îl face apucându-le şi folosindu-le, ci pentru a-şi exprima distanţa faţă de ele. Lucrurile numărate îşi pierd din semnificaţie şi din importanţa lor pentru copil oricând se poate juca cu ele numărându-le. Abilitatea de a se juca cu ele este cunoaşterea umană, pe calea căreia începe să meargă. Cei avansaţi pe aceeaşi cale, erudiţii cunoscători ai multor lucruri care nu le sunt realmente prezente în viaţă, par şi ei să se joace cu lumea, fără să reuşească să şi-o însuşască, de vreme ce în final o părăsesc.

Cât priveşte dobândirea adevărurilor matematice, lucrurile sunt mai clare. Copilul nu le doreşte pentru sine, ci, dimpotrivă, vrea ca el să se livreze acelora în calitate de bun elev sau cunoscător, o calitate care nu se naşte din el, ci din tradiţia învăţământului făurită şi distribuită de alţii. Mai târziu, omul vrea să avanseze în această tradiţie sau să inoveze în cadrul ei, dar nu se poate desprinde de ea şi de mulţimea înaintaşilor sau contemporanilor, toţi nişte „alţii” care o susţin.

Aşadar, nu putem afirma despre om că vrea lucrurile lumii şi adevărurile matematice, ci numai că vrea cunoaşterea umană privitoare la ele. Când vine vorba despre un adevăr teologic precum Sfânta Treime, a spune că vrem cunoaşterea umană a lui Dumnezeu Unul şi întreit în persoane apare ca o contradicţie. Nu îl putem aduce pe Dumnezeul diferit de om într-una din activităţile umane, chiar dacă o astfel de activitate este nobila cunoaştere raţională.

Cu toate acestea, Sfântul Maxim susţine în textul citat că putem primi în noi Sfânta Treime. Nu o primim însă în felul cunoaşterii, ci tainic. Este un mod tainic de a o primi, pentru că noi nu suntem capabili să mergem prin cunoaştere pe urmele unităţii divine a persoanelor. Dimpotrivă, unitatea vine la noi, în virtutea faptului că Fiul este Tată şi Duh Sfânt. O primim tainic când nu suntem capabili să o cunoaştem şi nu vrem cunoaşterea ei. Ceea ce vrem este primirea şi urmarea unei porunci divine.

 Primirea poruncii nu este tainică. Ea are claritatea gestului copilului de a-şi însuşi şi folosi lucrurile lumii, înainte de a dori să se despartă de ele cunoscându-le. La fel cum copilul este una cu lucrurile folosite, fără distanţa cunoaşterii lor, primirea autentică a unei porunci divine îl face pe om una cu divinul din ea. Porunca divină este primită când viaţa omului este modificată de ea. Cum omul nu rămâne om când este separat de viaţa sa, cel ce primeşte porunca şi îşi schimbă viaţa potrivit ei nu mai poate fi diferit de ea.

Sfântul Maxim afirmă posibilitatea primirii Treimii chiar şi numai prin primirea unei singure porunci. Avem aici un privilegiu faţă de cunoaşterea umană care caută să cuprindă prin raţiune cât mai multe cunoştinţe pentru ca omul să o poată stăpâni. Privilegiul este însă greu de recunoscut pentru om, fiindcă în exerciţiul primirii acelei singure porunci trebuie să se desprindă de cunoaşterea umană, adică de unul din privilegiile cele mai mari din lumea oamenilor şi o face inclusiv prin afirmaţia aparent iraţională că unul este trei.

Înălţarea

Înălţarea lui Iisus Hristos la Cer nu este o sărbătoare care poate fi aliniată celorlalte două care celebrează momentele lucrării sale de mântuire, Naşterea şi Învierea. Şi aceasta nu numai pentru că înălţarea îlmută în ordinea divină, şi nu umană, în care se naşte şi învie, ci fiindcă prin înălţare El dispare pentru oameni.

Nu poate fi vorba despre o dispariţie reală, pentru că El este Dumnezeul în care se petrece întreaga viaţă creştină, aşa încât Sfântul Pavel mărturiseşte: „şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Este însă absent pentru obişnuinţa umană de a-L trata ca pe cineva diferit de noi, faţă de care ne achităm obligaţia de a ne apropia de El prin venerare.

Venerarea persoanelor din lumea noastră ne oferă întodeauna liniştea de a nu ne pierde pentru ele. Fie că vorbim de conducători, fie de artişti sau alţi oameni de seamă, adoratorul lor se păstrează pe sine, simţind că, prin venerare, el însuşi este parte a vieţii celui adorat, dar, în acelaşi timp, adoratorul ştie că este diferit de cel adorat şi poate dezerta venerarea în contextele vieţii care par să îl privească numai pe el.

Iisus Hristos al naşterii şi învierii poate fi venerat cum o facem cu oamenii din lumea noastră, pentru că ambele sunt evenimente care îl aşază în lumea noastră, printre ceilalţi oameni. Prin naşterile şi morţile noastre cu speranţa învierii, participăm la amândouă şi putem repeta felul în care oamenii din Evanghelii i se închinau, magi, păstori, sau apostoli.

În schimb, un Iisus Hristos înălţat mai presus de lumea oamenilor ne trimite la exerciţiul venerării lui Dumnezeu. Venerându-l pe Dumnezeu, nu putem spune că participăm la viaţa lui diferită de cea umană, cum nu ne putem menţine o viaţă diferită de El oricând încetăm să Îl venerăm. Luate împreună, aceste două aspecte ale venerării lui Dumnezeu ne conduc la o trăire de neînţeles în lumea oamenilor: nu putem trăi cu Dumnezeu, dar nu putem trăi nici în afara lui. Tradus în termeni omeneşti, ar însemna că nu putem face parte din viaţa cuiva, dar nici nu putem trăi fără el. Într-o asemenea situaţie, ar rezulta că nu mai putem exista, adică exact acel „şi eu nu mai trăiesc” al Sfântului Pavel.

Înălţarea ne aduce la acest „eu nu mai trăiesc”, care nu poate fi converit în „Hristos trăieşte în mine” decât atunci când venerarea lui Hristos depăşeşte felul uman în care un „eu” laudă şi adoră un alt „eu”. Dacă sărbătorile Naşterii şi Învierii sunt semne ale milei divine pentru „eu”-rile noastre, a rămâne în preajma lor, fără urmarea renunţării la sine prin înălţarea, pe cât posibil, dincolo de noi, ele ne pot ţine la fel de departe de Hristos cum este oricare altul care nu are habar de ele.

Vis: Înmormântarea bunicului necunoscut

Îmi îngrijeam bunicul mort. Îi pudram faţa până a devenit albă şi îmi părea că grija asta nu este pentru el, cât este ambiţia personală de a modifica un om într-un fel în care să-mi fie recunoscute meritele îngrijirii. Cu mâinile mele parcă îi cream nasul alb şi ascuţit şi aproape toate trăsăturile feţei. Chipul lui îmi era necunoscut, bunicul mort nu se regăsea viu în nici una din amintirile mele, dar îmi părea că trăsăturile pe care i le desenam cu pudra albă erau ale mele. Dintr-o obişnuinţă probabil proastă a exerciţiului excesiv al conştiinţei, deseori îmi pare necunoscut propriul meu chip când mă privesc în oglindă. Poate tocmai neplăcerea asta de a fi pus pe gânduri de propria înfăţişare, mai stăruitor decât o poate face conştiinţa, spuneam, muncită excesiv, m-a făcut să înlătur din preocupările zilnice îngrijirea feţei în faţa oglinzii.

Necunoscutul bunic mort nu era departe de neliniştile din faţa oglinzii, pentru că în greutatea de a mă recunoaşte în propriul chip cântăreşte mult imaginea neclară a înaintaşilor mei ştiuţi mai mult din fotografii. Fotografiile lor alb negru şi vagile amintiri incolore despre ei mi-au lăsat în amintire contururi de feţe nevorbitoare. Când le regăsesc în trăsăturile mele, nici eu nu ştiu să vorbesc prin ele.

Bunicul mort îmi era totuşi apropiat, era în sânul familiei, întins pe pat între mine şi fiul meu, care îi îmbrăţişa pieptul, cum o făcuse cu o zi înainte cu mine. Îl suspectam că, deşi copil, ştie mai mult despre bunic decât mine, că ştie mai mult despre îngrijire şi iubire. Nu mai puţin, aveam bănuiala că am reuşit să înţeleg moartea ca pe ceva deloc înspăimântător sau cel puţin că am învăţat să-i ignor realitatea, pentru că, pledând în faţa unei alte părţi a familiei pentru îngroparea cum se cuvine a bunicului, până nu începe să miroasă, mă abţineam să îl miros.

Ca şi îngrijirea, buna îngropare îmi apărea ca o realizare personală, însă una din care puteam dispărea, pentru că îmi închipuiam că va fi restituit în felul acesta numeroaselor rude, şi ele necunoscute, cu ajutorul cărora mă puteam lipsi de orice responsabilitate. Erau acele rude care ştiu ce se face cu morţii, fără ridicolul operei mele de a modifica chipul bunicului mort. Deja eram departe, când am văzut sicriul de lemn lucios al bunicului ridicat pe umerii rudelor. Un preot mergea în urma lor, pe care însă nu-l auzeam, numai îl vedeam, îmbrăcat în verde printre hainele gri şi negre ale rudelor lipsite de chipuri, care nu se deosebeau foarte mult de întunericul gropii unui mormânt.

Aşteptarea mea de la rude era mare. Îmi doream ca ele să certifice că a avut loc o moarte cum se cuvine. Îmi puneam nădejdea în mulţumirea lor faţă de banchetul funerar ce urma înmormântării. Într-o încăpere de felul unui amfiteatru, de data asta plin de lumină şi căldură, rudele fără chipuri se înghesuiseră la mese. A apărut un singur chip, al văduvei bunicului mort, o bătrână cu riduri adânci şi întunecate, abia stând în picioare şi cu un ochi deformat care îi strâmba chipul. Părea ceva mai cunoscută decât bunicul mort şi o la fel de bună cunoscătoare a morţii ca rudele fără chip. Diformitatea îi exprima o ironie necruţătoare faţă de încercarea sau aşteptarea mea ca înmormântarea soţului să fie una cum se cuvine. Faţa ei spunea că nu am reuşit şi că sunt vinovat de târârea ei într-o ceremonie de înmormântare nereuşită, pe care nu am ştiut să o iau în serios.

Rudele au dat în curând verdictul nereuşitei, izbucnind într-un tumult de nemulţumire. Mesele banchetului funerar au fost răsturnate şi abandonate.

Rămăsesem singur în încăperea imensă cu o parte a familiei, într-o ruşine pe care nu o mai puteam justifica. Încercam să aflu ce s-a întâmplat şi mi s-a spus că se spărsese un butoi de vin, ceea ce mă făcea să-mi reamintesc tumultul rudelor nemulţumite ca pe o revărare a unui vin roşu. Mă întrebam ce se întâmplase cu bunica văduvă, mimând interesul pentru ea, când de fapt mă temeam că a ajuns şi ea să dea verdictul nereuşitei banchetului funerar.

Nu foarte departe de mine, o familie invitată la banchet stătea în cerc, părinţi şi câţiva copii, uitându-se batjocoritor la mine şi la cei cărora le puneam întrebări. Familia nu era din rândul rudelor şi batjocura ei mi se adresa deopotrivă mie şi rudelor mele fugare de la banchet. Tăceam, nu ştiam să spun nimic în apărarea mea sau a lor. Era tăcerea faptului împlinit, fără rest de justificări şi fără posibilitatea îndreptării, împărtăşind ireversibilitatea morţii bunicului necunoscut.

Din rândul familiei acesteia, preotul în verde a selectat un băiat de vreo zece ani pentru a citi în biserică un text menit să aducă împăcarea între familia mea şi rudele fără chip, puţine dintre ele fiind aşezate pe băncile unei biserici catolice întunecate. Mai mult decât textul, copilul trebuia să aducă tot ce se întâmplase într-o stare de pace şi nevinovăţie, de la eşecul meu şi al familiei, la revolta rudelor şi ironia bunicii. Aşteptat dintr-un colţ al bisericii şi mai întuncecat ca discursul copilului să aducă împăcarea. Copilul însă s-a poticnit de la primele cuvinte pe care le silabisea cu greutate. Îi vedeam vorbele asemenea unor cuvinte scrise greşit de un şcolar, disparate, tăiate, pline de pete de cerneală albastră. Din spatele copilului, dar fără să-l văd, preotul a preluat sarcina de a citi discursul. Înşiruite bine şi mlădios, ca într-o predică, cuvintele preotului îşi ratau ţinta. Nu le dădeam atenţie, ştiam că vorbesc despre altceva, că nu reuşesc să aducă împăcarea cu mine şi cu ceilalţi. Mă lăsau singur cu întreaga vină de a fi jucat fără voie o farsă a înţelegerii oamenilor din care provin şi a cunoaşterii morţii.