Realitatea visătorului

Afirmaţia "viaţa nu mi s-a desfăşurat aşa cum visasem la începuturile ei, dar sunt totuşi mulţumit de ea" arată că viaţa în desfăşurarea ei reală s-a împotrivit constant idealului iniţial şi, de aceea, îl plasăm în zona ireală a viselor.

Dacă idealul se păstrează, atunci constatarea nerealizării lui conduce la nemulţumirea faţă de viaţa efectiv trăită. În nemulţumire, idealul trăieşte împreună cu realul. Vom putea spune aşadar că nu sunt de fapt două lucruri opuse. 

Chiar dacă idealul nerealizat este de natura visului, el menţine vigoarea unui lucru real şi ne putem aduce aminte că orice vis îşi trage forţa din realitatea fermă a visătorului. O asemenea realitate e chiar mai fermă decât viaţa reală, care în cele mai multe cazuri poate fi recuperată din amintiri disparate şi vagi.

Drept urmare, visătorul poate afirma că viaţa lui reală a fost el însuşi visând la idealul irealizabil. Nemulţumirea sa faţă de viaţa contrară visului este un semn al rezistenţei sale în faţa pierderii într-un mod de a trăi care nu-i aparţine.

A lua asupra ta povara altora

A lua asupra ta povara altora înseamnă a lăsa în urmă imaginaţia, căci povara altuia nu poate fi niciodată pe deplin un obiect al imaginaţiei.

În lipsa imaginaţiei, purtarea povarei altuia este mai grea decât orice greutate proprie despre care ne putem imagina că are un sens. De aceea, jerta pentru altul este întotdeauna de sânge sau de felul acesteia.

Oamenii destin

Gestul imobilizat in imagine redevine mobil in privitor, dacă omul din imagine îi este cunoscut şi altminteri decât prin privire. Gesturile chemării sau ale ameninţării reproduse în imaginea unui necunoscut pot adânci înţelegerea chemării sau a a ameninţării, dar nu sunt receptate dinamic, ci static, în spiritul imobilităţii definiţiei.

Ritmul retrăirii mişcării gestului este mai încet decât cel real. Mişcarea reprodusă nu mai este de ordin fizic, ci devine o mobilitate a trăirilor legate de acea persoană în spiritul gestului. Încetineala este o consecinţă a acestei treceri şi temeiul negării realităţii emulaţiei.

Deseori numai sub forma amintirilor, imaginile gesturilor cunoscuţilor devin aşadar subiect al unei răstălmăciri de la fizic la spiritual chiar şi atunci când ni le apropriem până la retrăire. Viul omului cunoscut abia rezistă acestei treceri, de vreme ce sursa lui era fizicul. Rezistă numai atunci când îi acordăm statutul destinului: viu prin confirmarea ulterioară şi mort prin faptul că este de multă vreme ceva gata scris. Astfel, putem vorbi despre oameni care au asupra noastră puterea destinului. Prin urmare, ne-au fost cunoscuţi la origine în mişcarea lor fizică, aşa încât nu este posibil să-i confundăm cu oamenii cunoscuţi numai spiritual, chiar dacă numai ultimii sunt recunoscuţi îndeobşte ca oameni creatori de destine.

Admiratorul

Legătura unui individ cu lucrul sau cu omul sclipitor pe calea admiraţiei îl arată pe admirator în deplină dezlegare. Pentru că legătura lui este numai cu sclipirea aceluia, iar sclipirea este fără loc şi fără consistenţă. 

Gândul slăbeşte

Gândul slăbeşte până la disoluţie când este împins în mijlocul activităţilor prin care se dobândeşte ceva, iar el serveşte drept o unealtă oarecare. Căci gândul este puternic numai când stă în el însuşi, la fel cum orice lucru îşi menţine tăria când stă în sine, aşa cum o fac cel mai bine stâncile dense în materia lor de piatră. Şi cum poate fi afectată demnitatea gândului, de vreme ce slăbit printre lucrurile eficiente nu este în el însuşi şi nici el însuşi? Numai purtătorul de gânduri poate fi strivit, căruia îi rămâne totuşi de sperat că în gânduri se află întreg.

Înţelegerea vârstelor

Poate neînţelegerea până la capăt a celor care au vârstele prin care, totuşi, ai trecut, este cauzată de faptul că trăirea unei vârstei (posibil şi trăirea în general) nu ţi-a fost şi nu îţi este niciodată un obiect de înţelegere.

Călătoria

Călătoria în locuri cărora nu le poţi aparţine este ca un vis desfăşurat spaţial, căci numai visul deschide spaţii de nelocuit. Spre deosebire de vise, imaginile survenite călătorind nu sunt niciodată ale tale.

Lasă, să sufăr

În consolarea "lasă, să sufăr din cauza asta, căci toţi suferă dintr-o pricina oarecare într-un fel sau altul", comicul afirmaţiei vindecă mai mult decât justificarea pe care o oferă.

Este comicul supradimensionării suferinţei individuale, ca şi cum ar intra în raza privirii unui judecător care iarăşi comic şi prin exces dă pedepse tuturor oamenilor înainte de a-i judeca.

Descoperirea certitudinilor nu are cum să fie o sărbătoare a cunoaşterii, ci întotdeauna expunerea la un conflict

Care sunt lucrurile cele mai sigure? Aparent, cele despre care nici măcar nu îţi pui întrebarea dacă sunt sigure sau nu, dar, cum nu sunt pătrunse de întrebare, nu ştim despre ele nici dacă sunt sigure sau nu. Le descoperim sau le descoperă altcineva pentru noi oricând absenţa întrebării, nu a lucrurilor neîntrebate, se manifestă limpede. Manifestarea cea mai comună a absenţei întrebării este accesul de ură faţă de o anumită zonă a realităţii, căci acceptarea realităţii este întotdeauna mult mai difuză. Lucrurile sigure ar sta aşadar printre obiectele urii noastre. Descoperirea certitudinilor nu are cum să fie o sărbătoare a cunoaşterii, ci întotdeauna expunerea la un conflict. 

înfricoşătorul moment de luciditate

Este nevoie de multă abilitate în menţinerea unei stări perpetue de ignoranţă, aşa încât să fie întârziat cât se poate de mult înfricoşătorul moment de luciditate, când pricepem că tot ce am făcut în viaţă a fost pentru a uita că viaţa este trecătoare, lucrul bine ştiut dintotdeauna.

Dezordine

Lipsa de argumente benefice când nu ai împotriva cui argumenta. Atunci, justificările se scriu în tine însuţi, şirurile lor ordonate dezordonându-ţi netezimea necesară alunecării printre lucrurile şi oamenii diferiţi de tine.

Contra libertăţii

Nevoia de adevăr este mai puternică decât nevoia de libertate. Mai întâi, pentru că a doua este mult mai uşor  răspândită în rândul mulţimii sau, mai curând, numai ea poate fi răspândită astfel. Apoi, tocmai din cauza unei asemenea răspândiri, glasurile libertăţii sunt întotdeauna confuze.

Mulţimea sau poporul nu are niciodată un glas unic, iar cei care îşi asumă glasul celor mulţi nu o fac decât cu intenţia ca răsunetul vorbelor lor să poată fi purtat, datorită lejerităţii sale, prin gurile tuturor şi, în acest fel, discursul devine numai un condiment al confuziei, nu clarificarea ei. Cei care au avut un glas unificator, nu au făcut-o niciodată în spiritul libertăţii, ci pentru a propune o constrângere politică sau religioasă.

Confuzia poate fi întotdeauna vehiculată cu succes de omul politic care urmăreşte subordonarea mulţimilor. Nu trebuie să ofere cu generozitate decât elementele ce compun miezul tare al libertăţii ca aspiraţie, anume, eliberarea. Miez tare, pentru că eliberarea presupune violenţa, iar tăria acesteia lasă nedezvăluit conţinutul precar al libertăţii propriu-zise.

La nivelul mulţimii, conţinutul libertăţii sau „marele” ei conţinut nu este de fapt decât o serie de încăpăţânări egoiste în numele unui „fac ce vreau”, care este la urma urmei reductibile la „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine”. Corespondent, eliberarea se poate degrada foarte bine într-o varietate de acte de violenţă faţă de ceilalţi, de la simpla înjurătură, la condamnarea celor care ameninţă egoismul mulţimilor printr-o autentică valoare a eului lor.  

Diferit, puterea nevoii de adevăr se măsoară după capacitatea ei de a străbate individul în totalitate şi nicidecum mulţimile. Da, numai nevoia de adevăr o poate face, fără însă a fi presupusă o existenţă ieşită din comun. Individul care vrea adevărul o face din mijlocul lucrurilor comune. Pe acestea le vrea adevărate şi le face să fie aşa, folosindu-se de acurateţea lucrului bine alcătuit şi de executarea lui cu sinceritate.  Din acest exerciţiu al sincerităţii nu se pot confecţiona lozinci care să aţâţe masele. Un „vreţi să fiţi sinceri cu voi, cu munca voastră şi cu ceilalţi?” nu are nici pe departe tăria unei înjurături ori a unei invective.

Apelul la adevăr şi resimţirea lui ca nevoie nu pot anima decât indivizi izolaţi. Şansa difuzării acestei nevoi în rândul mai multor oameni este sporită numai atunci când oamenii politici sunt aleşi din rândul unor asemenea indivizi izolaţi. Numai ei pot transforma popularul  „fac ce vreau” într-o adeziune la sinceritate, ce va deveni ulterior şi o nevoie. Altfel spus, „fac ce se vrea, dar o fac pentru mine” poate deveni un „fac ce trebuie pentru a realiza bine munca şi lucrurile proprii”, care se alătură unui „ceea ce fac pentru mine va fi realizat în chip sincer”. „Fac ce trebuie” este obiect al unei instituiri sau impuneri din partea omului politic, străină aşadar de spiritul confuz al libertăţii. Mijloacele prin care se realizează îl reprezintă crearea unor instituţii de uz comun. Ele trebuie să fie lucrurile bine făcute ale omului politic şi vor deveni în timp instrumentele folosite liber de individ pentru binele propriu.

Altminteri, nevoia de adevăr nu va rămâne decât a câtorva, iar deruta mulţimii în trăirea libertăţii nu îi va putea fi imputată niciodată. Libertatea nu are nimic de-a face cu necesitatea adevărului resimţită numai de individ. Greşit este şi jocul liber al imaginaţiei aspiranţilor la adevăr ce închipuie situaţii în care puterea sa va fi îmbrăţişată de mulţime în mod liber. 

"ce vrea muzica de la noi?"

Dacă ascultând muzică ne vine să o întrebăm ce vrea, înseamnă că am fost deja purtaţi de voinţa sa într-atât, încât am ajuns dincolo de sonoritatea ei, adică dincolo se senzaţiile auditive. Iar dincolo de senzaţie este răscrucea direcţiilor vieţii noastre. Când nu ştim pe unde să o apucăm, înseamnă că am abandonat direcţia constantă a mişcării monotone şi sensibile a vitalităţii. "Ce vrea muzica?" este o formă de a spune "ce vrea muzica de la noi?" şi, mai departe, înseamnă a ne întreba asupra felului în care ea ne-a deplasat de la cursului firesc al vieţii. Cel mai nimerit răspuns este că da, muzica a voit.

cântecul păsărilor

Măsurarea zilelor prin cântecul păsărilor dă unei zile încărcătura de viaţă pe care viaţa noastră însăşi s-ar putea să o piardă. Căci, dacă începutul zilei este marcat de glasul unei fiinţe vii, atunci, încetând să fie comod măsurată în cifrele sterile ale ceasornicului (asemănătoare oricărei abstracţiuni moarte), ziua ne trage la răspundere. O face atât în privinţa posibilităţii de a conferi vitalitate activităţilor ce vor fi îndeplinite, sau, pentru cei care aleg noaptea pentru o veghe presupus creatoare, cântecul de dimineaţă al păsărilor este o măsură înaltă a creaţiei lor. De multe ori prea înaltă, fiindcă activităţile creatoare găsesc cu greu limba care să fie expresie a ceva viu. 

Corpul nu este un lucru întins

Corpul nu este un lucru întins, ci este corp în măsura în care se lasă întins de către lume ca aceea pe care o ştim ca pe ceva mai mult sau mai întins decât noi. Lumea însăşi este felul în care se dă întindere corpului, inclusiv întindere de gând.