Înşelătorul "al tău"

Piatra de poticnire în drumul către ceea ce este al tău: să te opreşti la ceea ce este al tău în confruntare ori comparaţie cu altul sau alţii, dar să crezi că este al tău. Iluzia este cu atât mai mare, când se întâmplă să ieşi victorios din confruntare.

Christiane - scena 1

CHRISTIANE

Scena 1

JOHANN: Nu-ţi pot spune nimic împotrivă, eşti bolnavă. Nu este vorba despre a te cruţa. Nu mi-aş permite să mă eschivez atât de comun în faţa ta. Ştiu că ţi-ai da imediat seama dacă m-aş arăta compătimitor. Simt însă că orice replică ţi-aş da acum s-ar îndrepta altfel decât în jocul tăios de scrimă al controverselor. Acuzele mele s-ar lovi de boala ta, s-ar îmbolnăvi. Mi-e teamă în plus că ar arăta ca şi cum ar fi fost dintotdeauna bolnave. Mai departe, ar îmbolnăvi tot din mine. Toate gândurile de care în genere sunt sigur că au cea mai mare îndreptăţire şi, da, când sunt singur, nu am nicio îndoială că sunt. Merg laolaltă cu paşii mei de om sănătos. Oamenii nu se roagă decât aplecaţi ori în genunchi. Simulează boala. De aceea, se şi spune că rugăciunea este o formă de pacificare a spiritului, sufletului, sau cum vrei să-l numeşti. În rugăciune nu te cerţi şi nu ai dreptate.

CHRISTIANE: Şi totuşi, nu mai puţin, continui să-ţi dai dreptate, evitând să mă confrunţi. Eşti numai prudent cu tine. Te cruţi. Terapeutic. Dacă nu aş suferi într-adevăr, aş fi însufleţită mai mult să constat ironia că, iată, amândoi ne îngrijim. Când vezi în mine posibila sursă a îmbolnăvirii gândurilor tale drepte, încerci să-mi demonstrezi cât de mult însemn eu pentru tine, chiar aşa bolnavă. Chiar. Vezi, cred, cât de îndepărtată de orice fel de iubire este concesia asta. Chiar, iubeşti pe cineva?

JOHANN: Câţi îndrăgostiţi care au adormit recitându-mi cântecele de iubire ţi-ar putea înţelege întrebarea?

CHRISTIANE: Ştii? eu nu ţi le-am citit niciodată.

JOHANN: Nu pretinde să te cred.

CHRISTIANE: De fapt, te-am citit când compuneai dragostea, de multe ori. Aproape de fiecare dată când salonul nostru se umplea de admiratoarele tale. Altminteri, tot ce ai compus în cabinetele tale de lucru era aşa de mult al tău, încât nu putea fi socotit ca fiind ceva despre dragoste. Ştiu, cântăm şi scriem despre dragoste când suntem singuri şi ne este dor, când stăm agăţaţi ca de un fir de iubiţii noştri. Dar uşa cabinetului tău tăia orice fir. Ca atunci când din nebăgare de seamă ai trântit-o peste degetele lui Julius. Cât urla, săracuţul! Cu câtă ură şi teamă te privea, deşi avea numai patru ani. Înţelesese totul. Noi, ăştia care avem întâmplări, nu destin, le citim mai bine, mirosim imediat ce sau cine stă în spatele lor. Da, era cabinetul tău, la fel ca al doctorului sau avocatului, cei care nu mai văd oameni în jurul lor, văd clienţi, nişte protuberanţe din mulţimea aia difuză de oameni de care se pot folosi, le pot tăia în bucăţi, despica, diseca, pentru că sunt cazuri utile carierelor lor măreţe. Bănuiesc că şi iubitele din poeziile tale erau la fel de mult torturate, despicate, încât puteai purta la buzunarul jiletcii bucăţi din ele, mâzgălite cu scrisul tău pe hârtiile mohorâte din cabinet.

JOHANN: Dar, Christiane, ştii că prin tortura asta reuşim să ajungem la generalul uman...

CHRISTIANE: Ştiu, adunăm unul cu unul, una cu una, apoi vedem că nu mai apare niciunul şi niciuna. Aşa apăreau în salonul nostru, una după alta, toate admiratoarele, cititoarele tale. Şi cum îţi spuneam, atunci te citeam copios. Te vedeam întâmpinând cu seriozitate apelativul „maestre.” Pentru o clipă le priveai pe deasupra capetelor, adică da, ştiai prea bine că eşti maestru. Apoi îţi aplecai privirea către buzele lor. Şi toate acceptau privirea asta care le spunea limpede că tu le asculţi cuvintele ştiind că vin de pe nişte buze care s-ar vrea sărutate. Le iscodeai apoi mai departe, le priveai sânii pe care mai toate şi-i afişau cu neruşinare. Şi în momentul ăsta ar fi trebuit să te opreşti, să le apuci de păr, ori să le arăţi crucea, aşa cum vedeam în povestea ilustrată a Sfântului Anton. Aşa îndepărta el diavolul travestit în femeie care îi apărea să-i tulbure lecturile lui din Scriptură. Pentru că şi ele îţi mototoleau cuvintele. Sacra ta singurătate din cabinet încăpea între sânii ăia pe care şi-i dezgoleau în faţa ta. Îţi puteai da imediat seama că ele ţi-au folosit cuvintele pentru a-şi înşela cu nevinovăţie soţii lor aristocraţi şi scorţoşi. Se întindeau înaintea omului care le pătrundea în secret cu toate cântecele lui înălţătoare despre dragoste, care le era alături sub forma cărţii de poezii de pe noptieră în momentele lor scabroase şi mereu nesatisfăcătoare de amor cu aceiaşi soţi bine puşi la punct. Tu le erai deraierea necesară şi atât. Ştiai toate astea. Şi totuşi le hrăneai mai departe fanteziile, vărsându-le cuvinte măgulitoare pentru corpurile lor ca nişte bureţi, gata să soarbă totul, asta dacă nu ar fi fost corsetele bunei cuviinţe. Dacă tot ce ai scris despre dragoste se pierdea atât de repede în mascarada asta, cum să cred că ai iubit vreodată?

JOHANN: Dar mai este şi iubirea mea pentru tine, în afara acestor mascarade, cum le spui tu.

CHRISTIANE: Eu, pe care m-ai tot crezut că-ţi sunt o altă cititoare, ha, cea mai fidelă...

Scena 2

(Apare servitorul, HANS)

HANS: Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN: Suficient, Hans. Pleacă!

Doctorul Hohenberg

Doctorul Hohenberg

           

            La un pupitru de pe marginea camerei, un tânăr de nu mai mult de optsprezece ani citea din Evanghelie: „Dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă." Fără emfaza predicatorului, citea fiecare cuvânt cu sufletul sau oferea fiecăruia câte ceva din ceea îi însufleţea făptura şubredă, gâtul deşirat, nesiguranţa mâinilor pe care le mişca din când în când pe carte, le plimba prin aer, îşi aranja părul care bătea spre blond, pendula de pe un picior pe altul. Încercam să ghicesc care din aceste cuvinte îl tulbură. Poate cuvântul „singur.” Cu siguranţă, nu vrea să rămână singur, cum probabil a rămas deja în multe rânduri şi se simte aşa şi acum, în camera doctorului. Este iarăşi sigur că nu vrea să moară. Cum asta? Că nici nu a apucat să trăiască şi oricât s-o vedea el deja adult, nu despre moarte trebuia să fi fost maturitatea pe care şi-o arogă. Însufleţirea din timpul lecturii părea să fie tocmai nemulţumirea de a primi cuvintele din Evanghelie. Îmi imaginam că se vedea un bob de grâu nesemnificativ şi deodată, iată, pus să moară.

            Tăcerea doctorului îl va fi făcut ca într-adevăr să se simtă mic. Acesta se plimba încet după birou, întors către fereastra uriaşă a camerei. Prin cameră, umbra lăsată de statura sa înaltă se plimba de pe un lucru pe altul. Fiecare părea atunci mai sărăcăcios, deşi camera era amenajată cât să dea impresia de eleganţă burgheză. El însuşi avea o ţinută vag burgeză. Purta un pardesiu galben, lung, care dădea impresia că este un halat de casă, părul rar îi era bine aranjat şi albastrul limpede al ochilor completa un aer de eleganţă şi siguranţă, confirmat de obrajii mari, lăsaţi de bătrâneţe, dar în felul acela în care nu-i puteai socoti victime ale vârstei, ci semne ale puterii.

            Cu ochii aceştia îmi schiţase un salut, lăsându-l pe tânăr să îşi termine lectura. Şi eu aşteptam, nu atât din nerăbdarea de a fi următorul pe lista celor care aşteptau consilierea spirituală a doctorului Hohenberg, cât pentru a vedea cum rezolvă zbuciumul evident al tânărului. Zbucium care se declanşă în cuvinte la început rostite timid, apoi din ce în ce mai violent:

            - Dar dacă pentru orice împlinire trebuie să renunţăm, iar lucrurile la care trebuie să renunţăm sunt cele care ne fac să fim ceea ce suntem, roadele alea multe mai sunt ale noastre? Mai sunt? Sau rodim pur şi simplu, fără să mai fim noi înşine?

            Pe măsură ce tonul tânărului devenea agresiv, doctorul făcu un pas în spate şi îşi întoarse din nou faţa la fereastră. Abia când tânărul termină întrebările se întoarse pe călcâie şi ridică un pic degetul inelar pe care se afla o verighetă groasă de argint. Nu ştiu dacă făcuse intenţionat gestul acesta, dar lumina căzută pe verighetă îi conferi deodată un aer profetic, deşi cuvintele pe care le rostea erau cât se poate de banale:

            - Da, adu multă roadă.

            Tânărul îşi înclină pentru o clipă capul cu docilitate, apoi plecă din cameră salutându-ne vag pe amândoi.

            - Tânăr scriitor, îmi explică doctorul. Dumneavoastră? Da, îmi aduc aminte, domnul acela cu probleme în căsnicie. Când vin amândouă?

            - Soţia este aici, o pot chema.

            Într-adevăr, am chemat-o. Urma să sosească şi metresa mea pentru o întâlnire în trei, pe care doctorul trebuia să o medieze. Soţia mea se întreţinea cu doctorul, căci de fapt ea mi-l recomandase, când am auzit o bătaie uşoară în uşă. Era cealaltă. Fără să fiu observat, m-am repezit spre uşă, am ieşit afară şi i-am spus:

            - A intervenit ceva, nu se mai poate.

            Abia dacă îi ascultam replicile ei revoltate, ţinându-mă cu mâna de clanţă, penru ca nu cumva să intre în camera doctorului. A plecat, evident, pentru totdeauna. Întors în cameră, doctorul m-a privit ţintă. Voia să-mi dea de înţeles că pricepuse ce se petrecuse în spatele uşii.

            - Mai bine să ne plimbăm prin grădină.

            A fost o plimbare înceată prin grădina casei, pe parcursul căreia eu şi soţia stăteam de o parte şi de alta a doctorului, el tot explicându-ne viaţa, înmulţirea şi moartea fiecăreia dintre florile numeroase plantate în curte. Regretul îmi vâjâia în cap laolaltă cu zgomotul maşinilor care treceau dincolo de gardul înalt al curţii. Din ce în ce mai puţin. Era limpede strategia doctorului de a ne vrăji cu povestea înmulţirii plantelor, preferând să nu vorbească nimic despre noi. Şi ne vrăjise. După-amiaza aceea a însemnat începutul unei curgeri line a căsniciei noastre, aşa cum trebuie, păstrând între noi o distanţă la mijlocul căreia nu mai era nimeni.

            Dacă l-aş reîntâlni pe doctorul Hohenberg, nu sunt sigur că i-aş mulţumi. Poate l-aş întreba dacă replica „adu multă roadă” mi-a fost adresată deopotrivă şi mie. Sau totuşi, m-aş abţine, pentru că mi-ar fi greu să spun dacă am adus multă roadă. Dar este cert că trebuia să rămân singur.

           

           

Studii sociale(4): Funcţiile jurnalistului

TIPURI DE ARTICOLE DE PRESĂ POTRIVIT FUNCŢIILOR JURNALISTULUI

Editorialul (funcţia evaluativă a jurnalistului):

Autor: Liviu Avram

Publicaţie: Adevărul, 19 martie 2018

RoExit, al doilea pas?
adev.ro/p5uwom

Am citit documentul din 10 octombrie 2012 al Comisiei Europene, adresat ministrului Justiţiei, Mona Pivniceru – şi despre care Propaganda Mafiei zice că era o „listă neagră” a demnitarilor care trebuiau condamnaţi. După gestul de sfidare al Curţii Constituţionale, care a rupt ambasadele cu UE în privinţa MCV, acesta este al doilea episod care arată că autorităţile de la Bucureşti ne pregătesc în secret o coliziune brutală cu Uniunea Europeană.

…… Fiecare are libertate totală să-şi închipuie cum a ajuns documentul în presă, dar părerea mea este că acesta a fost sifonat de actualul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader. Problema e că înainte de a fi distribuit public, documentul trebuia mai întâi „interpretat” în mod corespunzător, altminteri n-ar fi stârnit emoţia necesară. Iar „lista neagră a demnitarilor condamnaţi direct de la Bruxelles” sună destul de convingător pentru un anumit public.

Informaţia (funcţia informativă a jurnalistului):

Stroe: După ce va fi realizat, Podul de la Brăila va fi al treilea proiect de acest fel din Europa

agerpres.ro

Proiectul Podului de la Brăila are o valoare de aproximativ 500 de milioane de euro, este unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din ultimii 27 de ani lansate în România şi va fi construit de o asociere de firme din Europa şi din Asia, ceea ce oferă un plus de simbolistică importanţei acestui proiect, a declarat, luni, ministrul Transporturilor, Felix Stroe, într-o conferinţă de presă.

"Semnăm astăzi contractul pentru unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din ultimii 27 de ani lansate în România. Este un proiect de aproximativ 500 de milioane de euro, ce va fi construit de o asociere de firme din Europa şi din Asia, ceea ce oferă un plus de simbolistică importanţei acestui proiect. După ce va fi realizat, Podul de la Brăila va fi al treilea proiect de acest fel din Europa", a spus Stroe.

Explicaţia (funcţia evaluative-informativă):

Publicaţie: Adevărul, 21 martie 2018

România riscă să plătească daune importante pentru că birocraţia a blocat construirea podului peste Dunăre de la Brăila. Cine sunt vinovaţii
adev.ro/p5xskq

Proiectul podului peste Dunăre va fi amânat cu cel puţin câteva luni din cauza problemelor cu exproprierile şi devierea infrastructurii electrice, de comunicaţii şi de irigaţii. CNAIR a anunţat că licitaţiile aferente acestor etape nu s-au finalizat, în cazul exproprierilor existând un litigiu legat de caietul de sarcini, ce ar putea ajunge în instanţă.

Ceea ce la un moment dat părea foarte simplu în privinţa proiectării şi construirii podului care urmează să lege cele două maluri ale Dunării între oraşul Brăila şi oraşul tulcean Măcin, a devenit deodată fdoarte complicat. Conducerea Companiei Naţionale pentru Administrarea Infrastructurii Rutiere (CNAIR) a recunoscut, pe 20 martie, că deşi a dat ordinul pentru începerea proiectării (contractul cu asocierea Astaldi S.p.A. – IHI Infrastructure Systems CO. LTD fiind deja semnat), în fapt lucrarea nu poate fi demarată deoarece partea română nu a finalizat, din vina ei, procedurile preliminare.

Articolul educativ-informativ (funcţia educativ-informativă a jurnalistului)

Utile: Amortirea degetelor de la maini: cauze, simptome si tratament

Nervii din corp sunt responsabili de transmiterea impulsurilor de la membre catre creier si de la creier spre corp. Atunci cand nervii sunt presati, afectati sau iritati, pot aparea senzatiile de amorteala. Principalele simptome ale amortirii degetelor de la maini tin de senzatia de intepatura, de furnicatura suparatoare, care nu pare cauzata de niciun disconfort. Uneori poti experimenta si arsura sau stare de neputinta, ca si cum degetele nu ar mai putea servi functiilor lor zilnice.

DivaHair

Articolul de divertisment (funcţia de divertisment a jurnalistului)

Pe fetele lui Salam, Minune si Guta le stii, dar pe a lui Vali Vijelie nu ai mai vazut-o! Si-a tinut fiica ascunsa pana acum!

cancan.ro

Vali Vijelie este un barbat implinit din toate punctele de vedere, deoarece are o familie frumoasa si o cariera invidiata de multi. Doar mariajul sau a fost unul cu suisuri si coborasuri, din cauza infidelitatii manelistului.
Artistul are doi copii, un baiat si o fata, pe care ii iubeste ca pe ochii din cap. Cati este fiica lui Vali Vijelie, in varsta de 17 ani, si arata arata tot mai bine pe zi ce trece. Fata cantaretului a fost botezata de Adrian Minune. Numele ei care apare in certificatul de nastere a fost pus dupa numele pe care il are si sotia lui Minune, Cati.

Casatoria dintre Vali Vijelie si sotia sa, Carmen Trifu a fost presarata cu certuri si scandaluri. In 2011, Vali Vijelie era sa divorteze de partenera sa de viata, din cauza ca nu a putut sa renunte la escapadele sale amoroase.

Aventurile pe care le-a avut tatal tinerei se pare ca au reusit sa o afecteze si pe Cati foarte mult, din cauza ca atitudinea pe care o avea fata de tatal sau in acea perioada era total schimbata. Insa, odata cu trecerea timpului lucrurile au revenit la normal.

Din cauza ca nu a fost fidel si nu poate renunta la femeia  cu care a dus o viata dubla, Carmen a decis sa ii faca bagajele lui Vali Vijelie si sa i le puna la usa. Pentru o perioada de timp cei doi au fost certati, insa intr-un final femeia s-a decis sa il ierte, sa ii mai ofere o sansa.

Părintele Evloghie

Părintele Evloghie

            O altă dimineaţă limpede de munte. Limpede, ce va fi însemnat asta pentru părintele Evloghie? Căci limpezimea căutată prin retragerea sa la mănăstire acum doi ani, când împlinise cincizeci de ani, însemna mai degrabă o dorinţă de a şterge încurcăturile de până atunci şi părea că sunt peste măsură de colţuroase pentru a putea fi netezite cu uşurinţă. Netede, da, toaca de lemn era netedă. După un timp de acomodare cu regulile vieţii de mănăstire, şi ele încurcate, părea în sfârşit să guste câte ceva din căutata pierdere a sinelui plin de amănunte trecute. Îşi aducea deseori aminte de ştergerea de pe calculator a curriculumului vitae înainte de a pleca la mănăstire. O desfătare copilărească cu pierderea acelor ani de înfăptuiri pe care le resimţea pe toate străine.

            Învăţase să se perceapă în felul simplu în care i se adresau ceilalţi:

            - Părinte Evloghie, trebuie să... Părinte Evloghie, binecuvântează... Părinte Evloghie, roagă-te pentru noi... şi i se întindea câte o hârtie plină de nume, scrisă stângace, pe care nu trebuia decât să o citească, fără să fie nevoie de vreun efort de înţelegere a vieţii lor. O înţelegere în care fusese nevoit să se experimenteze în anii petrecuţi în lume. Şi-i închipuia pe acei Gheorghe, Maria, Dumitru, morţi cu toţii, ca pe nişte aburi albi iviţi din coroanele încărcate de flori aduse la înmormântarea lor, nişte aburi pricepuţi să iasă din mijlocul bocitoarelor, păşind neatinşi de ceara lumânărilor de un galben murdar, care ţineau lumina încă jos, mai aproape de pământul scos la marginea gropii goale decât de cerul unde se aştepta sau spera să ajungă mortul drag.

            Pentru ceilalţi, fraţi de mînăstire sau pelerini, nu era decât acel părinte Evloghie de acolo. Deseori se gândea dacă şi pentru Dumnezeu nu este tot aşa. Acel „Doamne” pe care îl adresa în multele rugăciuni nu ajunsese să se banalizeze, cum, certându-se pentru păcatul mândriei, observase că se petrecuse pentru ceilalţi fraţi de mănăstire. Iată, în rugăciune i se adresa ca părintele Evloghie, fără vreo urmă din tot ce fusese până atunci în lume.

            Cu toate acestea, limpezimea dimineţilor îl neliniştea. Nu mai credea atât de mult că a dispărut omul din trecut, când cercurile şi scoarţa de pe butucii de lemn pregătiţi pentru sobă, când firele de iarbă, roua, insectele, fiecare petală a florilor viguroase de munte, toate îi spuneau că viaţa se croieşte din amănunte nesfârşite şi din istorii îndelungate ale amănuntelor. Îşi închipuia uneori că trecutul lui s-ar putea afla şi el pe undeva prin curtea mănăstirii, ca un fel de cochilie goală de melc, iar dacă îşi începea ziua cu tulburarea aceasta, descoperea peste zi o grămadă de semne ale trecutului, trezindu-i tot soiul de amintiri. Poate cele mai puternice semne erau zgomotele greoaie ale cratiţelor şi farfuriilor din trapeza mănăstirii, o muzică grosolană cunoscută din anii mulţi trăiţi cu grija de a se hrăni, de a-i hrăni pe alţii, cu grija pur şi simplu.

            Într-o astfel de dimineaţă, auzi întrebarea:

            - V., tu eşti?

            Numele lui de mirean auzit când se plimba prin curtea mănăstirii îl surprinsese numai într-un al doilea moment. Pentru început, i se păru firesc. Înaintea femeii pe care o recunoscu dintr-odată, chiar i se făcuse ruşine că este descoperit în straiele de călugăr, ca şi cum ar fi fost surprins într-o ipostază intimă ruşinoasă. Apoi, altă ruşine, că se lepădase atât de uşor de părintele Evloghie, construit cu migală şi eforturi în cei doi ani de retragere. Ba pe seama lui mai crease şi acea legătură cu Dumnezeu. De acum se putea petrece orice.

            După câteva zile, după ce se petrecuse dezastrul, afla că din căderea lui în păcat, părintele Evloghie trebuia din nou construit. Pocăinţa severă însemna prea puţin, deşi se angajase să o săvârşească în forme chiar mai dure decât îi ceruse stareţul său. Îl deranjase îngăduinţa acestuia şi primirea mărturisirii ca pe o faptă care se întâmplă multor călugări. Mai importantă decât pocăinţa, era grămada aceea de amintiri rămase din ziua păcatului pe care trebuia să o modeleze. Torsul lui îmbătrânit apăsat peste trupul femeii, pielea plină de paloare, lenjeria ei albă pe care şi-o dăduse jos ca şi cum ar descoperi nişte răni negre, roz şi vineţii, gemetele ei de plăcere ca respiraţia precipitată din timpul urcuşului muntelui, vorbele ei de dragoste atât de nepotrivite în chilia plină de icoane cu chipuri sobre. Era o sarcină mult mai grea decât să uite de sine. Acum trebuia să facă ceva cu el însuşi, şi era mereu gol, mereu întins peste femeia cu care dorise să se îmbrace, deşi era atât de puţină. Nu ştia dacă mai este părintele Evloghie, dar de bună seamă era fratele tuturor sfinţilor pictaţi pe iconostas, le cunoştea greutatea de a se lăsa îmbrăcaţi cu veşmintele acelea ca de femeie, brăzdate de linii puternice. Şi de bună seamă, nu aveau nimic de spus când li se povestea viaţa în strana bisericii.

Discursul poetic şi opiniile

Împotriva discursului poetic stă aviditatea de a-ţi exprima opiniile. Opiniile sau părerile din poezie sunt constatări asupra aparenţelor, aşa cum erau socotite opiniile de Platon. opunându-le ştiinţei argumentate. Opiniile din poezii sunt de acest fel, deoarece fondul în care sunt înscrise nu este unul argumentativ. 

Opiniile neargumentate din poezie prind din aparenţă coordonatele ei spaţiale şi temporale. Spui ceva despre ceva aflat acolo sau dincolo şi te raportezi la un moment trecut, prezent sau la unul din viitor. Înseşi ideile au un spaţiu, unul imobil, şi un timp, cel al formulării lor. Dar este încă prea puţin din conţinutul aparenţei ca manifestare a lumii.

 Aparenţa ca manifestare a lumii este mai mult atunci când amestecă spaţiile şi timpurile, surprinzând şi eliminând situarea poetului într-un anumit loc şi într-un anumit spaţiu, adică felul în care el există inclusiv ca emiţător al unor opinii. Neexplicitul din poezie este deriva aceasta a spaţiilor şi timpurilor, esenţială discursului poetic.

Imoralitatea scrisului

Orice operă literară este imorală, căci în oricare, autorul se propune pe sine. A încerca ca scrisul tău să fie moral ar însemna să te lepezi de tine, aproape ca într-o asceză religioasă. Dar diferenţa constă în faptul că lepădarea de sine capătă forma unor excizii. Chiar şi numele propriu, introdus de Brecht într-o poezie, este o astfel de excizie. Consemnarea unor nume de scriitori în istoriile literaturii ignoră problema moralităţii scrisului prin introducerea unei moralităţi noi a respectului datorat. Numele din istorie este mai plin decât excizia lui din operă. Aproape că se vorbeşte despre altcineva decât despre cel care a scris. Şi avertismentul: vai de cel care scrie considerându-se un nume al unei istorii, fie ea o istorie ştiută numai de cunoscuţi. Opera va fi imorală înainte de orice şi deschisă astfel şi altei rele: inautenticitatea.Ajungi să scrii în numele a cuiva mai plin decât cel care eşti în actul creaţiei.

Scrisul confesiv

Scrisul confesiv nu trebuie să te justifice. Justificarea se construieşte după norme pe care nu le găseşti atât timp cât te socoteşti desprins de alţii. Orice desprindere este de fapt iluzorie, contează maniera de a o încerca. O încercare de a te retrage presupune să vezi lucrurile în ceea ce au ele retractabil. Să rămâi cu ele, dar în modalitatea în care ele nu mai stau în picioare ca înainte. Când te justifici, cauţi să te înscrii printre ele ca unele drepte. Aşa apare poezia vehementă sau ideologizată. Invers, când nu îţi cauţi o justificare, te poţi pierde în iluzia unei căderi elegiace laolaltă cu lucrurile. Şi uiţi că este de fapt vorba numai despre o încercare de retragere din mijlocul lor dur.

Drame evidente

Există drame prea evidente pentru a mai putea figura ca teme ale poeziei. Este mai curând de brodat în marginea lor. Doica din Romeo and Juliet ar putea fi precursoarea poeziei consacrate dramei evidente a iubirii. Creativitatea necesară situării în marginea dramei poate fi la fel de laborioasă precum scenariul iubirii dintre Romeo şi Juliet. Sau drama morţii, aşa cum apare în nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. Totul se joacă în personajul Ivan Ilici, marginal vieţii şi morţii. O confirmă şi Tolstoi în Jurnalul său, când se gândeşte la scrierea nuvelei ca la povestea despre judecător. Citind jurnalul, pe moment m-a surprins, căci luam calitatea de judecător a lui Ivan Ilici ca pe un amănunt, reţinând nuvela ca pe o scriere despre drama morţii.

O virtute a poeziei

O virtute a poeziei: să rămâi peste zi cu impresia că ai fost acolo, în condiţiile în care ea nu este o descriere a naturii. Topografia realului care îţi este de fapt indiferentă se sparge în fisuri atopice capabile să intre în conştiinţa de sine ca locuri.

Logică - lecţia XIX - definiţia: fişă de lucru

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XIX -

Definiţia

- fişă de lucru –

Varianta 1:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Obişnuiam să iau fantasmele apărute în stările de anxietate drept metamorfoze ale lucrurilor reale. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Un mijloc de transport este un mecanism care poate asigura transportarea mărfurilor sau persoanelor.

Comunicarea pe internet este un mod de a fi în contact cu ceilalţi oameni fără a avea inhibiţii.

Bucuria este senzaţia pe care o avem când obţinem un succes personal.

Optimismul este atitudinea prin care reuşim să nu fim abătuţi de presimţiri rele. (4p)

Varianta 2:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Personalitatea histrionică a magistrului meu mă făcea mefient după fiecare lecţie primită. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Prietenia este şansa oamenilor de a trece mai uşor peste greutăţi.

Vinovăţia reprezintă o stare negativă a conştiinţei.

Tinereţea este vârsta care nu a ajus încă la stadiul maturităţii.

Medicina este profesiunea practicată de medici pentru asigurarea sănătăţii. (4p)

Şansa autenticităţii

Arta trebuie să fie autentică, dar nu şansa ultimă a autenticităţii. Dacă te ai numai aşa, prin artă, începe să te intereseze mai puţin posesiunea autentică a lumii, ci posesiunea însăşi. Vrei să arăţi că tu eşti cel ce stăpâneşte, iar contururile eului sunt stabilite social. De aici începe boala care îţi ameninţă autenticitatea artei.

Amintiri despre cultura română

Amintiri despre cultura română

de Walther Prager

            Eram la o şcoală teologică ortodoxă, în primul an de studiu. Încă dinainte, îmi fixasem un program de asimilare a culturii. Avea trei direcţii: una istorică, dintr-o pasiune faţă de trecutul ţării şi ţărilor; una literară, dintr-o plăcere descoperită de timpuriu de a citi şi de a-mi rosti cuvintele scrise, influenţată şi de  frecventele spectacole teatrale la care asistasem (chiar montasem „O scrisoare pierdută” cu jucăriile de prin casă); iar a treia direcţie era una religioasă şi filosofică, corespunzând tulburărilor mele de conştiinţă, care mă conduseseră şi spre ideea nerealizată de a mă face preot.

            Ambiţiile acestea aveau să se împlinească prin citit, iar cărţile alese depăşeau, evident, cultura română. Şi totuşi, pentru că eram la o şcoală teologică, mă vedeam prins în cultura română, până la urmă legată fundamental de religia ortodoxă. O legătură pe care o înţelegeam prea puţin, pentru că nu trăisem în satul acela veşnic al lui Blaga, ci undeva într-o periferie a Bucureştiului, în care biserica aflată lângă şcoala primară nu îmi spusese nimic în afara unei arhitecturi întrucâtva odihnitoare în comparaţie cu rigiditatea dinăuntrul şi de din afara instituţiei şcolare. Mai mult, biblioteca de acasă, plină de tomuri grele şi aurite scrise în germană cu caractere gotice, respingea volumele de poezii ale lui Eminescu, Coşbuc sau Labiş, pe care le citeam, poate, ca pe nişte rugăciuni, cu orgoliul că ajung „acolo” numai eu.

            A trebuit, aşadar, să fac legătura între cultura română şi creştinism. În biblioteca impozantă a şcolii teologice, înfrăţeam bizar cărţile religioase cu cele ale literaturi române. Şi bizar, îmi amintesc că plecam încântat cu tomurile uriaşe ale „Omului între oameni” al lui Camil Petrescu. Pentru că nu încăpeau în geantă, le feream de zăpadă întorcându-mă spre casă pe un drum care urma o vreme cheiul unei Dâmboviţe îngheţate, iar în jur se aflau nişte fabrici dezafectate din epoca comunistă, la fel de îngheţate. O altă stranietate a împrumutului cărţilor a fost solicitarea bibliotecarei ca pentru cele care presupuneau ca ea să urce scările, să vin în pauza următoare să le iau, căci altfel ar fi însemnat să mă uit sub fusta ei. La aşa ceva nu mă gândisem, chiar dacă eram în zorii adolescenţei, pentru că plimbările la bibliotecă le socotisem un act aproape sacru.

            Aş presupune că din experienţa aceasta am dobândit şi o imagine despre cultura română. Ceva sacru, de ţinut, ei bine, la inimă, pe timp de iarnă şi în cele din urmă şi de vară, ceva înrudit copilăriei, dar şi ceva pe care  trebuie să îl porţi într-un peisaj îngheţat de periferie, luându-l de acolo pentru tine.

            Aplicarea programului cultural personal m-a dus departe de cultura română, în culturi fără îndoială mai mature. Acolo, de exemplu, la Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, sau Goethe, ca să dau exemplul unor scriitori citiţi şi recitiţi frecvent în diferite perioade ale vieţii, găseşti amanţi puternici. Unii care îţi cer scocoteala, nu sunt numai de îngânat copilăreşte. Şi te provoacă să urci de la inimă la minte, apoi să cobori iar la inimă, transformându-ţi viaţa într-una gândită din perspectiva unor constante general umane, care nu mai pot fi oprite în loc de nicio încadrare culturală naţională. Dintr-o interpretare timpurie, bună sau rea, am simţit că trebuie să abandonez şi teologia pentru a intra în lumea deschisă de cultura lumii.

            Mi-ar fi greu să evaluez până unde am ajuns în lumea asta mare a culturii lumii. Încă merg. În clipa de faţă, înaintez reascultând notele concertului de clarinet compus de Mozart. Nu ştiu spre ce, evident. Şi poate tocmai această ignoranţă ultimă a oricărui traseu în cultură te face să te întorci la copilăria culturii naţionale, la acele limite care coboară mai spre tine. În perimetrul lor, vei obţine şi îndrăzneala copilărească de a crede că poţi contribui la cultura română. La urma urmei, această îndrăzneală au avut-o şi scriitorii sau artiştii care au contribuit la formarea culturii române. Inclusiv Camil Petrescu, pe care Mihail Sebastian şi-l aminteşte în Jurnal ca pe acela care considera că tot ce scrie este deja în vârful culturii universale, fără să mai fie nevoie să urce vreun munte, o apreciere de sine care semăna cu consideraţiile sale mult mai evident copilăreşti că ar fi izbutit să facă din România o ţară câştigătoare în războiul al doilea mondial, dacă autorităţile i-ar fi încredinţat conducerea armatei. Sau pentru a mă referi la istorie, parte a programului meu de cultură, mi-a fost dat mult mai târziu să mă întâlnesc cu delirul istoriografic al lui Nicolae Iorga, corectându-i citatele în limba greacă dintr-o ediţie a unui volum despre istoria bizantină.

            Prin urmare, cultura română oferă posibilităţile unei îndrăzneli copilăreşti, care poate deveni şi un elan erudit de genul celui al unui Nicolae Iorga. Nu sunt perspective rele dacă porneşti de la cultura română, nici dacă alegi să rămâi în ea. Mergând frecvent la mănăstirea Cozia, cu biserica ei redusă în dimensiuni, ştiu de fiecare dată că poate adăposti un rege, „Io Mircea” mai exact, şi că este la locul ei lângă un râu mare precum Oltul, ba şi pe lângă nişte munţi înalţi. Este nevoie de două lucruri: numai să uiţi că ai venit dintr-o periferie, şi o poţi face prin asimilarea culturii umanităţii, şi numai să nu priveşti, Doamne fereşte, pe sub fusta bibliotecarei, socotind că trăirea culturii române este o afacere de adolescenţi triviali. Căci se găsesc destui care să te convingă că exact asta este.

Arta prezentului

 Arta prezentului

A raporta arta la prezent şi a o raporta la tine însuşi pot fi două lucruri identice. Pentru că tu eşti în prezent. Însă raportarea la sine nu este un comportament întâlnit în prezentul comun. În acest prezent comun, nu există raportare la sine. De aceea, raportarea la sine ia forma unui altfel de prezent, fiind asimilabil trecutului şi fiind de trecut cu vederea de către actorii prezentului comun.

Studii sociale(3): separaţia puterilor în stat - test

Se dă următorul fragment dintr-o ştire:          

 „Curtea Constituțională a respins solicitarea lui Călin Popescu Tăriceanu și a decis că procurorii DNA pot ancheta hotărâri de guvern. Astfel, CCR a decis că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvern.

            Ancheta DNA în cazul Belina nu vizează oportunitatea, ci legalitatea actelor, au decis judecătorii CCR.

            Preşedintele Senatului a cerut CCR să constate un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvern, iar la şedinţa CCR din 16 noiembrie ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, le-a prezentat judecătorilor constituţionali argumentele Guvernului în favoarea acestei sesizări, susţinând că este admisibilă. El a spus că DNA nu are competenţe de a ancheta legalitatea sau oportunitatea emiterii unei Hotărâri de Guvern” (www.digi24.ro)

1. Indicaţi instituţiile care reprezintă cele trei puteri în ştirea de mai sus (3p.)

2. Explicaţi în câteva rânduri între care puteri şi ce fel de conflict posibil fusese semnalat de preşedintele Senatului (1p.)

3. Explicaţi pe scurt care este rolul CCR implicat în această ştire. (1p)

4. Cum se numeşte instituţia indicată drept DNA şi din ce instituţie a puterii judecătoreşti face parte? (1p)

5. În ce ar consta diferenţa dintre oportunitatea şi legalitatea unei hotărâri de guvern? (1p)

6. Explicaţi în câteva rânduri cum este demonstrată în cadrul ştirii principiul democratic al supremaţiei legii? (2p)