Imoralitatea scrisului

Orice operă literară este imorală, căci în oricare, autorul se propune pe sine. A încerca ca scrisul tău să fie moral ar însemna să te lepezi de tine, aproape ca într-o asceză religioasă. Dar diferenţa constă în faptul că lepădarea de sine capătă forma unor excizii. Chiar şi numele propriu, introdus de Brecht într-o poezie, este o astfel de excizie. Consemnarea unor nume de scriitori în istoriile literaturii ignoră problema moralităţii scrisului prin introducerea unei moralităţi noi a respectului datorat. Numele din istorie este mai plin decât excizia lui din operă. Aproape că se vorbeşte despre altcineva decât despre cel care a scris. Şi avertismentul: vai de cel care scrie considerându-se un nume al unei istorii, fie ea o istorie ştiută numai de cunoscuţi. Opera va fi imorală înainte de orice şi deschisă astfel şi altei rele: inautenticitatea.Ajungi să scrii în numele a cuiva mai plin decât cel care eşti în actul creaţiei.

Scrisul confesiv

Scrisul confesiv nu trebuie să te justifice. Justificarea se construieşte după norme pe care nu le găseşti atât timp cât te socoteşti desprins de alţii. Orice desprindere este de fapt iluzorie, contează maniera de a o încerca. O încercare de a te retrage presupune să vezi lucrurile în ceea ce au ele retractabil. Să rămâi cu ele, dar în modalitatea în care ele nu mai stau în picioare ca înainte. Când te justifici, cauţi să te înscrii printre ele ca unele drepte. Aşa apare poezia vehementă sau ideologizată. Invers, când nu îţi cauţi o justificare, te poţi pierde în iluzia unei căderi elegiace laolaltă cu lucrurile. Şi uiţi că este de fapt vorba numai despre o încercare de retragere din mijlocul lor dur.

Drame evidente

Există drame prea evidente pentru a mai putea figura ca teme ale poeziei. Este mai curând de brodat în marginea lor. Doica din Romeo and Juliet ar putea fi precursoarea poeziei consacrate dramei evidente a iubirii. Creativitatea necesară situării în marginea dramei poate fi la fel de laborioasă precum scenariul iubirii dintre Romeo şi Juliet. Sau drama morţii, aşa cum apare în nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. Totul se joacă în personajul Ivan Ilici, marginal vieţii şi morţii. O confirmă şi Tolstoi în Jurnalul său, când se gândeşte la scrierea nuvelei ca la povestea despre judecător. Citind jurnalul, pe moment m-a surprins, căci luam calitatea de judecător a lui Ivan Ilici ca pe un amănunt, reţinând nuvela ca pe o scriere despre drama morţii.

O virtute a poeziei

O virtute a poeziei: să rămâi peste zi cu impresia că ai fost acolo, în condiţiile în care ea nu este o descriere a naturii. Topografia realului care îţi este de fapt indiferentă se sparge în fisuri atopice capabile să intre în conştiinţa de sine ca locuri.

Logică - lecţia XIX - definiţia: fişă de lucru

LOGICĂ, ARGUMENTARE ŞI COMUNICARE

- LECŢIA XIX -

Definiţia

- fişă de lucru –

Varianta 1:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Obişnuiam să iau fantasmele apărute în stările de anxietate drept metamorfoze ale lucrurilor reale. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Un mijloc de transport este un mecanism care poate asigura transportarea mărfurilor sau persoanelor.

Comunicarea pe internet este un mod de a fi în contact cu ceilalţi oameni fără a avea inhibiţii.

Bucuria este senzaţia pe care o avem când obţinem un succes personal.

Optimismul este atitudinea prin care reuşim să nu fim abătuţi de presimţiri rele. (4p)

Varianta 2:

I. Definiţi termenii subliniaţi, după care reformulaţi enunţul într-un limbaj accesibil:

Personalitatea histrionică a magistrului meu mă făcea mefient după fiecare lecţie primită. (5p; 2+3)

II. Precizaţi care sunt regulile încălcate de următoarele definiţii:

Prietenia este şansa oamenilor de a trece mai uşor peste greutăţi.

Vinovăţia reprezintă o stare negativă a conştiinţei.

Tinereţea este vârsta care nu a ajus încă la stadiul maturităţii.

Medicina este profesiunea practicată de medici pentru asigurarea sănătăţii. (4p)

Şansa autenticităţii

Arta trebuie să fie autentică, dar nu şansa ultimă a autenticităţii. Dacă te ai numai aşa, prin artă, începe să te intereseze mai puţin posesiunea autentică a lumii, ci posesiunea însăşi. Vrei să arăţi că tu eşti cel ce stăpâneşte, iar contururile eului sunt stabilite social. De aici începe boala care îţi ameninţă autenticitatea artei.

Amintiri despre cultura română

Amintiri despre cultura română

de Walther Prager

            Eram la o şcoală teologică ortodoxă, în primul an de studiu. Încă dinainte, îmi fixasem un program de asimilare a culturii. Avea trei direcţii: una istorică, dintr-o pasiune faţă de trecutul ţării şi ţărilor; una literară, dintr-o plăcere descoperită de timpuriu de a citi şi de a-mi rosti cuvintele scrise, influenţată şi de  frecventele spectacole teatrale la care asistasem (chiar montasem „O scrisoare pierdută” cu jucăriile de prin casă); iar a treia direcţie era una religioasă şi filosofică, corespunzând tulburărilor mele de conştiinţă, care mă conduseseră şi spre ideea nerealizată de a mă face preot.

            Ambiţiile acestea aveau să se împlinească prin citit, iar cărţile alese depăşeau, evident, cultura română. Şi totuşi, pentru că eram la o şcoală teologică, mă vedeam prins în cultura română, până la urmă legată fundamental de religia ortodoxă. O legătură pe care o înţelegeam prea puţin, pentru că nu trăisem în satul acela veşnic al lui Blaga, ci undeva într-o periferie a Bucureştiului, în care biserica aflată lângă şcoala primară nu îmi spusese nimic în afara unei arhitecturi întrucâtva odihnitoare în comparaţie cu rigiditatea dinăuntrul şi de din afara instituţiei şcolare. Mai mult, biblioteca de acasă, plină de tomuri grele şi aurite scrise în germană cu caractere gotice, respingea volumele de poezii ale lui Eminescu, Coşbuc sau Labiş, pe care le citeam, poate, ca pe nişte rugăciuni, cu orgoliul că ajung „acolo” numai eu.

            A trebuit, aşadar, să fac legătura între cultura română şi creştinism. În biblioteca impozantă a şcolii teologice, înfrăţeam bizar cărţile religioase cu cele ale literaturi române. Şi bizar, îmi amintesc că plecam încântat cu tomurile uriaşe ale „Omului între oameni” al lui Camil Petrescu. Pentru că nu încăpeau în geantă, le feream de zăpadă întorcându-mă spre casă pe un drum care urma o vreme cheiul unei Dâmboviţe îngheţate, iar în jur se aflau nişte fabrici dezafectate din epoca comunistă, la fel de îngheţate. O altă stranietate a împrumutului cărţilor a fost solicitarea bibliotecarei ca pentru cele care presupuneau ca ea să urce scările, să vin în pauza următoare să le iau, căci altfel ar fi însemnat să mă uit sub fusta ei. La aşa ceva nu mă gândisem, chiar dacă eram în zorii adolescenţei, pentru că plimbările la bibliotecă le socotisem un act aproape sacru.

            Aş presupune că din experienţa aceasta am dobândit şi o imagine despre cultura română. Ceva sacru, de ţinut, ei bine, la inimă, pe timp de iarnă şi în cele din urmă şi de vară, ceva înrudit copilăriei, dar şi ceva pe care  trebuie să îl porţi într-un peisaj îngheţat de periferie, luându-l de acolo pentru tine.

            Aplicarea programului cultural personal m-a dus departe de cultura română, în culturi fără îndoială mai mature. Acolo, de exemplu, la Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, sau Goethe, ca să dau exemplul unor scriitori citiţi şi recitiţi frecvent în diferite perioade ale vieţii, găseşti amanţi puternici. Unii care îţi cer scocoteala, nu sunt numai de îngânat copilăreşte. Şi te provoacă să urci de la inimă la minte, apoi să cobori iar la inimă, transformându-ţi viaţa într-una gândită din perspectiva unor constante general umane, care nu mai pot fi oprite în loc de nicio încadrare culturală naţională. Dintr-o interpretare timpurie, bună sau rea, am simţit că trebuie să abandonez şi teologia pentru a intra în lumea deschisă de cultura lumii.

            Mi-ar fi greu să evaluez până unde am ajuns în lumea asta mare a culturii lumii. Încă merg. În clipa de faţă, înaintez reascultând notele concertului de clarinet compus de Mozart. Nu ştiu spre ce, evident. Şi poate tocmai această ignoranţă ultimă a oricărui traseu în cultură te face să te întorci la copilăria culturii naţionale, la acele limite care coboară mai spre tine. În perimetrul lor, vei obţine şi îndrăzneala copilărească de a crede că poţi contribui la cultura română. La urma urmei, această îndrăzneală au avut-o şi scriitorii sau artiştii care au contribuit la formarea culturii române. Inclusiv Camil Petrescu, pe care Mihail Sebastian şi-l aminteşte în Jurnal ca pe acela care considera că tot ce scrie este deja în vârful culturii universale, fără să mai fie nevoie să urce vreun munte, o apreciere de sine care semăna cu consideraţiile sale mult mai evident copilăreşti că ar fi izbutit să facă din România o ţară câştigătoare în războiul al doilea mondial, dacă autorităţile i-ar fi încredinţat conducerea armatei. Sau pentru a mă referi la istorie, parte a programului meu de cultură, mi-a fost dat mult mai târziu să mă întâlnesc cu delirul istoriografic al lui Nicolae Iorga, corectându-i citatele în limba greacă dintr-o ediţie a unui volum despre istoria bizantină.

            Prin urmare, cultura română oferă posibilităţile unei îndrăzneli copilăreşti, care poate deveni şi un elan erudit de genul celui al unui Nicolae Iorga. Nu sunt perspective rele dacă porneşti de la cultura română, nici dacă alegi să rămâi în ea. Mergând frecvent la mănăstirea Cozia, cu biserica ei redusă în dimensiuni, ştiu de fiecare dată că poate adăposti un rege, „Io Mircea” mai exact, şi că este la locul ei lângă un râu mare precum Oltul, ba şi pe lângă nişte munţi înalţi. Este nevoie de două lucruri: numai să uiţi că ai venit dintr-o periferie, şi o poţi face prin asimilarea culturii umanităţii, şi numai să nu priveşti, Doamne fereşte, pe sub fusta bibliotecarei, socotind că trăirea culturii române este o afacere de adolescenţi triviali. Căci se găsesc destui care să te convingă că exact asta este.

Arta prezentului

 Arta prezentului

A raporta arta la prezent şi a o raporta la tine însuşi pot fi două lucruri identice. Pentru că tu eşti în prezent. Însă raportarea la sine nu este un comportament întâlnit în prezentul comun. În acest prezent comun, nu există raportare la sine. De aceea, raportarea la sine ia forma unui altfel de prezent, fiind asimilabil trecutului şi fiind de trecut cu vederea de către actorii prezentului comun.

Studii sociale(3): separaţia puterilor în stat - test

Se dă următorul fragment dintr-o ştire:          

 „Curtea Constituțională a respins solicitarea lui Călin Popescu Tăriceanu și a decis că procurorii DNA pot ancheta hotărâri de guvern. Astfel, CCR a decis că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvern.

            Ancheta DNA în cazul Belina nu vizează oportunitatea, ci legalitatea actelor, au decis judecătorii CCR.

            Preşedintele Senatului a cerut CCR să constate un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public şi Guvern, iar la şedinţa CCR din 16 noiembrie ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, le-a prezentat judecătorilor constituţionali argumentele Guvernului în favoarea acestei sesizări, susţinând că este admisibilă. El a spus că DNA nu are competenţe de a ancheta legalitatea sau oportunitatea emiterii unei Hotărâri de Guvern” (www.digi24.ro)

1. Indicaţi instituţiile care reprezintă cele trei puteri în ştirea de mai sus (3p.)

2. Explicaţi în câteva rânduri între care puteri şi ce fel de conflict posibil fusese semnalat de preşedintele Senatului (1p.)

3. Explicaţi pe scurt care este rolul CCR implicat în această ştire. (1p)

4. Cum se numeşte instituţia indicată drept DNA şi din ce instituţie a puterii judecătoreşti face parte? (1p)

5. În ce ar consta diferenţa dintre oportunitatea şi legalitatea unei hotărâri de guvern? (1p)

6. Explicaţi în câteva rânduri cum este demonstrată în cadrul ştirii principiul democratic al supremaţiei legii? (2p)

Dezbatere(8): cuvinte cheie în argumente

Dezbatere, oratorie şi retorică

8

CUVINTE CHEIE ÎN ARGUMENTE

Se dau următoarele afirmaţii:

1. Copiii nu ar trebui să aibă dreptul să deţină/folosească telefoane mobile

2. Participarea minorelor la concursuri de frumuseţe ar trebui interzisă cu desăvârşire

Susţineţi-le sau respingeţi-le prin două raţionamente, urmând schema A.R.D./E.I. (introducerea dovezii este opţională) şi folosind pentru fiecare parte a schemei cel puţin unul dintre cuvintele cheie aflate în tabel.

Afirmaţia	Raţionamentul	Dovada	Exemplul	Impactul
Referitor la problema…, suţinem că… În opinia mea, Consider că… În acest argument, voi susţine teza potrivit căreia… Suntem de părere că...	În primul rand, … În al doilea rand… …, întrucât motivul pentru care susţin aceasta este… Susţin …, deoarece Un argument care susţine această afirmaţie este… Un al doilea argument poate fi dedus din… Nu mai puţin… Cu toate acestea… În comparaţie cu… Din această cauză…	Această situaţie este atestată de… Studiile … îndreptăţesc susţinerea unei asemenea opinii (afirmaţia potrivit căreia…). Pentru a susţine afirmaţia că…, putem invoca şi …	De exemplu, O ilustrare bună a acestei… Drept dovadă… Această situaţie poate fi exemplificată prin…	Prin urmare,… În concluzie, … Aşadar, … Din toate cele menţionate anterior, rezultă că… Avem, prin urmare, toate motivele să susţinem că… Astfel, suntem îndreptăţiţi să susţinem că…

Dezbatere(7): Analiza argumentelor (fişă de lucru)

Dezbatere, oratorie şi retorică

7
 

ANALIZA ARGUMENTELOR

Arta trebuie să fie cenzurată. Cenzura anumitor forme de exprimare artistica ajuta la conservarea valorilor morale. Chiar daca anumite conceptii cu privire la moralitate se schimba de la epoca la epoca, altele raman neschimbate. Crima, furtul, inselatoria nu au fost considerate niciodata valori si nici macar nu au fost acceptate la vreun moment dat de o societate. Violenta neconditionata pe care o promoveaza anumite genuri muzicale (anumite forme de metal extrem sau rap) sau unele filme nu raman fara impact in mintea privitorilor sau ascultatorilor, mai ales daca acestia sunt copii. Anumite limitari ale libertatii de expresie sunt necesare in societate pentru protectia cetatenilor. Un exemplu de antecendent in acest sens este obscenitatea publica.

Copiii nu ar trebui să muncească. Munca afecteaza dezvoltarea armonioasa a copilului. Pentru a se dezvolta armonios un copil are nevoie sa parcurga anumite etape in mod logis si lent. Etapa cea mai importanta a dezvoltarii sale este tocmai educatia. Daca un copil incepe sa munceasca el nu mai poate avea timp sa se dedice cum trebuie educatiei. Munca i-ar acapara viata si in cele din urma ar renunta la educatie si implicit la posiblitatea de a urca pe scara societatii in ceea ce priveste slujbele. Ceea ce ar insemna ca ar i-ar fi afectata dezvoltarea lui armonioasa si mai ales evolutia sa pana la potential maxim. De aceea copii nu ar trebui lasati sa munceasca.

Orele de sport din programa școlară ar trebui să fie mai multe, pentru că ora de sport incurajeaza spiritul de echipa. In jocurile de echipa elevul este pus sa interactioneze cu coechipierii sai, astfel dezvoltandui-se atat sipritul competitive cat si cel de echipa. Fiind stiut ca nu poti castiga jucand de unul singur impotriva unui grup de oameni care te vizeaza numai pe tine, nu numai ca esti silit sa cauti ajutorul coechipierilor, dar trebuie sa fii si capabil sa sugerezi strategii inca din timpul jocului, prin doar cateva gesturi sau prin simple priviri catre coechipieri. Astfel, sportul dezvoltat atat spiritul de echipa cat si capacitatea de organizare si colaborare precum si aptitudinile de comunicare paraverbala si nonverbala, care stimuleaza apropierea de ceilalti.

1. Comparaţi cele trei argumente la nivel de conţinut (informaţie) şi formulare

2. Identificaţi punctele slabe sau contestabile din cele trei  argumente.

3. Construiţi argumente potrivit structurii A.R.D./E.I pentru opusul tezelor susţinute în cele trei argumente.

  

BIBLIOGRAFIE:

Manual elevului pentru disciplina opţională "Dezbatere, oratorie şi retorică"

Studii sociale(2): Neimplicarea în democraţie - fişă de lucru

Consecinţele neimplicării cetăţeanului într-un stat democratic

Cea mai proasta solutie e boicotul. De ce votez in 25 mai

de Dan Tapalaga

Luni, 12 mai 2014

(fragmente)

Intalniti, foarte probabil, tot mai multi cunoscuti scarbiti pe buna dreptate de personajele, de harmalaia si derizoriul campaniei din acest an. Parca niciodata n-a fost atat de urata, de violenta si de stupida. Oamenii de buna credinta se retrag reflex in carapace, fac pasul inapoi, cu mana la nas. Totul in Romania politica de azi le pute ingrozitor. Nimic nu-i satisface, nici un partid nu le ofera puritatea visata sau macar un dram de decenta.

Daca le sugerezi sa voteze cu lista candidatului X sau Y, vor gasi repejor argumente valide sa-ti faca praf optiunea. Te vor privi ca pe ultimul prost care inca nu s-a prins ca toti sunt o apa si-un pamant. Uite aici, esti chior, numai corupti, expirati, populisti sau incompetenti! Ce sa alegi? 

Iar ca ei gandesc, cum spuneam, tot mai multi. Numarul celor care refuza sa voteze creste nu doar in Romania, ci si in Europa. Intreg continentul traverseaza  o profunda criza democratica, cu vechi partide care si-au pierdut legitimitatea, fiind alese de un numar mic de cetateni. Tot mai multi se simt fie nereprezentati, fie voteaza pseudo-oferte politice, ciudati, zaltati si extreme pentru a sanctiona astfel osificarea sistemului.

Marea povocarea in Romania si aproape oriunde in Europa este restabilirea increderii in politica si politicieni, redesteptarea interesului in randul publicului, in special atragerea celor tineri in joc. Scarba, dezgustul, refugiul in false teme si alegerile excentrice nu rezolva deficitele democratice. Dimpotriva, le agraveaza.

A protesta prin neparticipare, greva cetateneasca sau prin anularea votului este, oricum o intoarcem, un gest perfect inutil intr-o democratie. Nici un politician nu se va simti presat, amenintat sau obligat sa schimbe ceva. Dimpotriva, cu totii se vor bucura nespus ca scapa atat de usor de electoratul exigent, cu pretentii, capabil sa le ridice probleme, sa gandeasca cu capul lui.

Evident ca toate partidele sunt imperfecte, dar nu toate functioneaza la fel de subred. Sigur ca toate partidele romanesti, de stanga sau de dreapta, s-au compromis de-a lungul timpului, mai mult sau mai putin. Dar nu toate conduc la fel de prost. Intre coruptia unora si altora identificam, totusi, diferente enorme.

Nu putem pune semnul egal intre modul in care un partid sau altul respecta reguli si institutii democratice, independenta justitiei, libertatea presei etc. Sigur ca la varf gasim o groaza de expirati, dar parca nu sunt chiar toti depasiti si rasuflati. Mai sunt destui carora inca le pasa si muncesc onest, eficient, pentru binele public. A-i abandona e un act de lasitate.

A te feri din calea lor inseamna a lasa spatiu de manifestare doar electoratului captiv. Cata orbire! Sa pretinzi ca lupti pentru progresul mentalitatilor si al societatii in general lasand cele mai conservatoare si antiprogresiste forte sa-ti decida soarta, in locul tau, prin vot. In mod fatal, dupa votul tau imaculat dar neexprimat deci nefolositor nu va plange nimeni. In schimb, votul cumparat, manipulat, votul iresponsabil ne va face pe toti sa plangem. Si exact din cauza asta fiecare vot dat in cunostinta de cauza conteaza.

A lasa o tara pe doar pe mana alegatorilor vulnerabili la manipulare inseamna a contribui la condamnarea ei, a fugi din fata dezastrului, a contribui la distrugere prin pasivitate. Nu doar politicienii pot face rau unei tari, ci si cetatenii absenti, indiferentii si scarbitii care lasa cu buna stiinta o minoritate sa decida in locul majoritatii. Tot timpul se va gasi cineva dispus sa voteze, ceea ce face din boicot o simpla gesticulatie ridicola, ineficienta si cam prosteasca. Stiti povestea cu raul ajutat sa triumfe de oamenii buni care nu fac nimic.

Cum si in ce fel ai actionat pentru a le cere socoteala, pentru a-i obliga sa-si respecte promisiunile? Cum si in ce fel ai participat la insanatosirea sistemului, la o democratie mai puternica? De prestatia politicienilor te-ai saturat, de acord, sa zicem ca toti sunt de rahat. Dar de tine esti multumit? Sincer vorbind, ai ce pune in bilantul personal? Ce ai facut concret pentru a schimba ceva, cat de mic, in jurul tau? In afara de bombaneli, cu ce eforturi te lauzi?

Adevarat ca te simti foarte tentat sa le intorci spatele tuturor politicienilor, ca lipsa de perspectiva si orizont te demotiveaza, ca-ti vine sa emigrezi, dar boicotul intr-un moment ca acesta - cand se joaca soarta tarii pe zece ani de acum incolo - este cea mai proasta solutie posibila.

Pornind de la acest articol şi de la experienţa personală, răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Cum poate neprezentarea la vot să afecteze principiul democratic al puterii supreme a poporului?

2. Cum sunt afectate prin neprezentarea la vot principiile sistemului politic democratic precum: separarea puterilor în stat, domnia legii, egalitatea în faţa legii şi pluralismul politic?

3. În ce măsură este afectată legitimitatea puterii prin prezenţele slabe la vot?

4. Cum este influenţată prin neprezentare la vot condiţia cetăţeanului într-un stat democratic, care presupune lipsa supunerii cetăţeanului faţă de stat, asumarea drepturilor şi responsabilităţilor de către cetăţeni şi participarea liberă la viaţa societăţii?

Studii sociale(1) - fişă de lucru: totalitarism

Fragment dintr-un discurs al lui Hitler din 1933

În acele ceasuri când inimile noastre erau îngrijorate în privinţa vieţii şi viitorului naţiunii germane, vârstnicul conducător al Războiului Mondial ne-a chemat. I-a chemat pe aceia dintre noi aflaţi în partide şi ligi naţionaliste pentru a lupta sub stindardul lui încă o dată, în unitate şi loialitate, pentru salvarea naţiunii germane. De această dată, liniile frontulkui sunt acasă. Venerabilul Reichsprasident s-a aliat cu noi într-un muncă nobilă. Şi ca lideri ai naţiunii şi ai guvernului naţional, îi jurăm lui Dumnezeu, propriei noastre conştiinţe şi poporului nostru că noi ne vom împlini cu credinţă şi hotărâre sarcina ce ne-a fost conferită.

Moştenirea primită este una imensă. Sarcina cu care ne confruntăm este, din câte îşi poate aminti cineva, cea mai grea care a revenit vreodată unor oameni politici germani. Dar suntem plini de o încredere neţărmuită, pentru că noi credem în poporul nostru şi în virtuţile lui nepieritoare. Orice clasă şi orice individ trebuie să ne ajute să descoperim noul Reich.

Guvernul naţional o va privi ca datoria sa primă şi cea mai importantă pe aceea de a renaţte în naţiune spiritul unităţii şi cooperării. El va păstra şi apăra acele principii fundamentale pe baza cărora a fost întemeiată naţiunea noastră. El priveşte creştinismul ca temeiul moralităţii noastre naţionale şi familia ca bază a vieţii naţionale...

Instinctele turbulente trebuie înlocuite printr-o disciplină naţională ca principiul călăuzitor al vieţii noastre naţionale. Toate acele instituşii care sunt focarele de evergie şi vitalitate ale naţiunii noastre vor fi luate sub grija specială a guvernului.

Guvernul naţional intenţionează să rezolve problema reorganizării economiei şi comerţului cu două planuri cu o durată de patru ani:

Ţăranul german trebuie salvat pentru ca naţiunea să poată fi aprovizionată cu necesităţile vieţii...

Trebuie organizat un atac concertat şi atotcuprinzător împotriva şomajului, aşa încât clasa muncitoare germană să fie salvată din ruină...

Raportându-ne la programul politic prezent în discurs, cum se poate răspunde următoarelor întrebări:

1. Cine deţine puterea politică în stat?

2. Care este motivul pentru care conducerea statului de către Partidul Naţional-Socialist putea recurge la forţă?

3. În ce măsură este cetăţeanul subordonat statului vizat de Hitler?

4. Cetăţeanul este recunoscut sau nu ca persoană? Ce drepturi şi libertăţi i se pot încălca?

Minunata

Minunata

           

            Nu ştia nimeni cum o cheamă, nici vârsta nu-i era definită prea bine, s-o fi avut pe undeva pe la 50-60 de ani, dar faţa ei nu spunea prea multe despre vârsta ei. O puteai socoti bătrână dacă o priveai de aproape, însă ea era cea care, deşi stătea cu câteva rânduri mai în spate la orice vernisaj de artă, privea drept în ochi vorbitorii cu un zâmbet de încântare, descurajându-i să se apropie de ea. Pentru că, da, o ştiau mai toţi de la vernisajele de artă, de la care era nelipsită. Ai fi putut spune ca statura ei mică, o siluetă aproape de copil, nu o ajută să poată sta decât cu capul uşor dat pe spate, mereu admirând totul. Avea părul vopsit negru, tuns scurt, iar buzele ei subţiri erau înviorate de un roşu aprins. Şi spunea mereu „minunat,” cu un fel de veselie copilărească şi cu aerul unei extazieri care confisca toate discursurile laudative, dar cât de cât aşezate, ale criticilor de artă sau pictorilor de la vernisaje. Mulţi ajunseseră să-i spună „Minunata.”

            Nu era de fapt, chiar minunată, pentru că vorbitorilor la vernisaje deja începuse să li se facă teamă să-şi încheie discursul pentru a nu-i auzi „minunatul.” Se întâmplase chiar ca un pictor cu o experienţă ceva mai vastă la expoziţiile lui şi ale altora din breaslă să se încumete să se lupte cu Minunata. Vorbind la vernisajul unei expoziţii mai mult dictate de nevoia de bani decât de încheierea unei etape a creaţiei, şi-a terminat prezentarea exact pentru ea. Când a zărit-o în public, gândurile i-au sărit de la discursul pregătit de acasă şi cu hotărârea că, fie ce-o fi, trebuie s-o învingă, cu riscul de a-şi îndepărta potenţialii clienţi, pe care trebuia să-i convingă de seriozitatea achiziţiilor viitoare, a spus:

            - La urma urmei, toate lucrările prezentate sunt un căcat şi nimic mai mult.

            - Minunat, se auzi din public.

            Replica stârni hohote de râs, iar pictorul nu mai fu ascultat, când dădu să spună un „dar...,” deja înroşindu-se la faţă, căci acei trei-patru potenţiali clienţi zâmbeau şi ei, dar cu aerul acela de a se întreba ce caută de fapt acolo.

            Într-adevăr, a ratat clienţii, dar a avut parte de ceva susţinere din partea colegilor de breaslă care-i pricepuseră fapta eroică şi, bineînţeles, erau mulţumiţi de sfârşitul ei falimentar. Niciunul nu a îndrăznit să-i repete fapta, deşi Minunata a frecventat vernisajele încă un număr de ani. După care a dispărut, iar artiştii mai noi s-au bucurat de ovaţiile ceva mai serioase, de aplauzele discrete ale cumpărătorilor aflaţi totuşi în îndoială dacă este cazul sau nu să le achiziţioneze operele. Cei mai vechi au găsit şi ei liniştitoare dispariţia „minunat-ului,” deşi unii dintre ei şopteau cuvântul la terminarea discursurilor, simţindu-i cumva lipsa. Alteori, după expoziţii deloc profitabile, strângându-şi cu greutate tablourile care păreau inutile odată ce erau strânse de pe pereţi, se gândeau că poate le pictaseră pentru a auzi măcar o dată de la cineva, fie şi de la Minunată, că sunt minunate.

            Acelaşi pictor erou a îndrăznit să-şi întrebe prietenii artişti:

            - Dar ce-o fi cu Minunata, de nu mai apare?

            Unul dintre ei a răspuns:

            - Este bolnavă, moare.

            - Cum, o cunoşti?

            - Este vecina apartamentului meu, eu am făcut-o admiratoare a artei, după ce i-am dăruit un tablou strident cu trandafiri înfloriţi, ca s-o îmbunez, căci o tot auzeam cum îmi bombănea pe la uşă că murdăresc tot holul cu vopsele.

            După câteva zile de reflecţie, în care picturile îi ieşeau din ce în ce mai rău, eroul şi-a contactat prietenul pentru a-l întreba unde locuieşte, cu gândul de a-i face o vizită Minunatei.  I-a fost ruşine să-şi mărturisească intenţia. Şi ce avea să-i spună? Cum ar fi fost să-i facă la telefon o mărturisire despre gândul lui, poate de manual de estetică prost, că arta este destinată tuturor şi că un artist care exclude cu dispreţ o parte a publicului este unul neîmplinit. S-a pregătit pentru vizită, pictându-i şi el nişte flori în culori violente, cu umbre care aduceau cu părul negru al Minunatei şi cu un roşu la fel de intens ca rujul ei. Fără prea multe cunoştinţe despre vizitele la bolnavi şi muribunzi, nu i-a pregătit altceva.

            S-a trezit la uşa Minunatei, cu tabloul neambalat, pentru că nu se uscaseră culorile. A bătut la uşă, auzind de undeva de departe o invitaţie deloc primitoare, deloc în spiritul extazierilor sale artistice de la vernisaje.

            - Intră, e deschis!

            - Bună ziua, sunt pictorul X şi am venit să vă aduc acest mic tablou, în semn de preţuire pentru participarea dumneavoastră la reuniunile noastre artistice.

            Cuvintele le-a spus cu o voce monotonă, privind mirat la silueta mică întrezărită sub o plapumă nu tocmai curată, în patul unde femeia stătea cu spatele, fiindu-i de recunoscut doar părul negru, acum cu fire albe şi transpirat de boală. A urmat o tăcere prelungită, în care pictorul nu ştia ce să facă şi dacă se cuvine să insiste. Of, se aşteptase să audă „minunat” la nici numai două secunde după intrarea în casă, de la o Minunată care să-l privească din capul patului cu admiraţia ei totală. S-a apropiat de pat, gata să aşeze tabloul ăla blestemat pe noptieră, cumva vertical printre cutiile de medicamente, pentru a se usca culorile.

            Deodată, a auzit vocea femeii hârâind aşa cum nu o ştia când pronunţa cuvântul emblematic:

            - Ai adus laptele, ce-ai acolo?

            Îşi dezvălui chipul, al unei bătrâne slăbite de boală, întorcându-se pe jumătate cu faţa la el. Înainte de a putea răspunde, îi luă tabloul din mână, îşi strâmbă nasul cu dezgust mirosindu-i uleiurile încă umede şi i-l dădu înapoi.

            - Un căcat!

            Se spune că pictorului i-au trebui câteva luni până să se apuce să creeze din nou şi că tablourile lui au devenit ceva mai proaste. Criticii spuneau că sunt ale unuia care în mod clar nu mai are nicio concepţie despre artă.

Walther Prager

Cultură şi mitologie(7): Mit şi literatură

Cultură şi mitologie

7.

Mit şi literatură

            Vom lua literatura în sensul de creaţie ficţională. Apariţia ei sub forma basmelor transmise oral este datată în vremuri îndepărtate ale omenirii, preistorice, dar totuşi sunt ulterioare miturilor, lucru dovedit de existenţa unor elemente mitice în basme. De exemplu, în multe basme întâlnim motivul călătoriilor într-o lume de dincolo, frecvent în relatările mitologice şi fiind în anumite culturi o practică religioasă sau una care organizează cultul într-un spaţiu sacru. Procesiunile către un loc sacru sau slujbele religioase au deseori semnificaţia unei treceri simbolice a participanţilor într-o lume sacră. Deosebit, basmele nu solicită din partea ascultătorilor transpunerea într-o stare religioasă prin care să însoţească spiritual călătoriile în altă lume ale eroilor. De asemenea, nu pornesc de la real spre suprareal, aşa cum o fac, de pildă, povestitorii şamanici de mituri ale călătoriilor de acest fel, începând cu o transă petrecută în lumea de aici, ci se situează de la început în suprareal. „A fost odată ca niciodată” instituie de la început un timp suprareal şi solicită minţii umane activitatea facultăţii mentale a imaginaţiei.

            Din puncul de vedere al cercetărilor antropologice de tip evoluţionist, înclinaţia umană spre ficţiune a primit interpretări diferite. Divergenţa de opinii dintre cercetători a fost cauzată de faptul că această înclinaţie nu corespunde nevoilor primare ale omului de supravieţuire. Deşi ascultarea poveştilor produce o plăcere la fel ca cea produsă de satisfacerea plăcerilor fizice, ea poate fi cu greu asociată unui scop al supravieţuirii. Unele ipoteze presupun că ficţiunea îi creează povestitorului un avantaj de natură sexuală, devenind prin aceasta mai atractiv pentru ascultătorii săi (v. Miller, G., The Mating Mind, 2000). Altele consideră că ficţiunile au funcţia de oferi o cunoaştere mai bună a normelor de comportament şi a judecăţii altor indivizi, altminteri greu de cunoscut, răspunzând astfel specificităţii biologice a omului de a compensa prin raţiune limitele sale naturale în mediul natural şi în cel al societăţii.

             Ultima interpretare poate servi identificării diferenţei esenţiale a ficţiunii de mitologie. Ficţiunea literară aduce în plus faţă de mit o cunoaştere a lumii înconjurătoare aşa cum sunt în lumea de aici. Cu toate acestea, primele creaţii literare, atât populare, cât şi culte, transpun această cunoaştere în dimensiunea fascinaţiei, pe care, după interpretarea lui Rudolf Otto, este o parte esenţială a trăirii sacrului. Acesta este genul povestirilor miraculoase. Lumea şi omul devin fascinante mai întâi prin legătura lor cu divinul, apoi urmează un proces firesc de evoluţie a literaturii în urma căruia apar fascinante prin ele însele. Nu mai puţin, miturile au jucat la începuturile literaturii rolul de surse primare. De exemplu, Epopeea lui Ghilgameş integrează pe parcusul ei mituri mai vechi, cum este cel al potopului, deşi eroul său omonim trezeşte fascinaţie ca om, întreaga epopee arătând de altfel diferenţa existentă între om şi lumea nemuritoare a zeilor. Iliada şi Odiseea atribuite lui Homer conţin şi ele diferite mituri, deşi eroii epopeelor pun în evidenţă calităţi umane.

            În operele menţionate, eroilor şi se justifică deseori exemplaritatea prin presupunerea că sunt fii ai zeilor, la fel cum în unele basme se realizează prin prezentarea unei naşteri miraculoase a personajelor, cum ar fi, copilul ce se naşte unor oameni sterpi. Acest lucru dovedeşte probabil că deşi literatura s-a aplecat spre om şi spre lume, mintea creatoare nu a putut disocia fascinaţia de sacralitate. Mai mult, până în epoca modernă, s-a considerat că reluarea şi prelucrarea miturilor antice în opere artistice, inclusiv literare, este o cale sigură de a reuşi să fie ilustat ceea ce este fascinant în natura umană.  Tot a parte a apropierii literaturii de sacralitate poate fi avută în vedere şi convingerea, durabilă de asemenea, că un creator de literatură beneficiază de o inspiraţie divină.

            O parte a acestor legături dintre literatură şi mit sunt ilustrate în opera Metamorfoze a poetului roman Ovidiu (43 î.e.n. – 17-18 e.n.), unde este asumată mitologia greco-romană ca sursă a creaţiei literare. Pasajul următor aparţine Cărţii a II-a (trad. Petru Creţia, 1959) şi relatează răpirea Europei, prinţesă feniciană, de către Zeus preschimbat într-un taur.