Vindecarea miraculoasă

El Greco, "Christos vindecând orbul din naştere" (1577-8)

Credinţa că boala este un rău provenit de la o forţă demonică pare să fie urma lăsată asupra unora dintre contemporani de epoca preştiinţifică, când încă nu fuseseră descoperite în amănunt cauzele pur fizice ale bolilor. Că nu este o credinţă potrivită epocii actuale o dovedeşte faptul că latura pozitivă a a acesteia, aşteptarea unei vindecări miraculoase din partea lui Dumnezeu, este văzută de foarte puţini ca o unică opţiune de a înfrunta bolile proprii sau ale altora.

Aşa par să stea lucrurile la nivelul concepţiilor, nu însă şi în privinţa felului în care individul bolnav îşi percepe boala. Răul din boală este simţit mai mult ca o forţă demonică decât ca un caz medical, în ciuda faptului că popularitatea ştiinţei medicale a ajuns să împiedice individul să îşi exprime sentimentul prezenţei răului în sine altfel decât în termeni medicali.

Pur medical, bolnavul primeşte un diagnostic, o explicaţie a cauzelor bolii şi indicarea unui tratament prin care să o înlăture. Nimic nu pare diferit faţă de o explicaţie a unui mecanism fizic defect sau faţă de o descriere ştiinţifică a unui fenomen neobişnuit petrecut în natură. Însă, spre deosebire de orice fel de mecanism sau de fenomen al naturii, boala este resimţită ca având o voinţă şi una contrară nouă. Deşi aparent amândouă absurde, propoziţiile „frigul vrea să ne îngheţe” şi „boala vrea să ne omoare” nu sunt echivalente. Dacă am fi întrebaţi asupra sursei celei dintâi – de unde ştii că frigul vrea să te îngheţe? -, răspunsul ar recurge la mitologie. În schimb, pentru voinţa bolii de a ne omorî am avea ca argument faptul că ea stă întotdeauna împotriva voinţei noastre de a fi sănătoşi. O recunoaştere a voinţei bolii este şi formularea frecventă despre bolnav cum că s-ar lupta cu boala.

Identificarea voinţei bolii cu o forţă demonică contrară nouă nu este, bineînţeles, demonstrabilă ştiinţific. Dar, la fel ca boala însăşi, o asemenea identificare nu este o constatare privitoare la acea natură exterioară care devine obiectul cercetărilor ştiinţifice. Răul, diavolul şi boala sunt în noi, acolo unde credinţa este mai relevantă decât constatarea ştiinţifică.

Semnificaţia descrierii diavolului ca prinţ al lumii nu poate fi înţeleasă decât atunci când ne restrângem căutările la noi înşine. El nu ar putea guverna de pe un tron aflat deasupra lumii, de vreme ce nu este creatorul ei. Mai degrabă, stăpânirea lui se arată în fiecare om şi, dacă prezenţa sa în răul moral este neclară, fiind împărţită cu propria noastră voinţă, în boală se manifestă cel mai limpede şi poate să subjuge orice fiinţă umană. Dacă durerile fizice sau degradarea corpului prin îmbătrânire ar fi fenomene ale conştiinţei, probabil că ar exprima răul ca pe ceva exterior adăpostit în noi la fel de puternic cum o fac oamenii chinuiţi de bolile psihice. De altminteri, luptele lui Isus Christos şi ale primilor săi discipoli cu diavolul aveau ca ţintă tocmai înlăturatea duhurilor rele din cei bolnavi.

Miracolul divin al vindecării nu se opune răului bolii ca tratament medical, ci este o formă de a avea conştiinţa că voinţei răului din noi i se poate opune o voinţă divină. Însuşirea acestei voinţei prin credinţa personală rămâne la fel de miraculoasă chiar dacă nu ne aduce vindecarea de boală şi nici înlăturarea morţii. Este miraculoasă fiindcă ne dă posibilitatea să luptăm cu răul din noi, în vreme ce restul fiinţelor par să admită răul fără împotrivire. Conştiinţa însăşi posedată de fiinţele umane este o modalitate de a înfrunta receptarea paşnică, fără întrebări, a tot ceea ce se petrece cu noi, însă deseori o face în mod confuz, crezând că achiziţiile ştiinţifice, aşa cum sunt şi cele medicale, pot explica ce se petrece cu noi în virtutea faptului că sunt produse ale conştiinţei umane, deşi ele privesc întotdeauna natura exterioară nouă.

Dacă lupta este fără izbândă şi, totuşi o purtăm cu o voinţă divină, descoperim că de fapt lumea nu poate fi cu totul rea, de vreme ce dă naştere binelui voinţei. Şi poate, la fel de discret ca o astfel de voinţă, binele ne stă ascuns în tot şi în toţi cei care par pradă uşoară răului distrugerii, al bolii şi al morţii, ca şi cum ar fi lăsaţi de Dumnezeu pe mâna forţei răului.

Rugăciunea inimii

Rugăciunea inimii presupune rostirea în gând fără întrerupere, în ritmul bătăilor inimii, a cuvintelor "Doamne Isuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Prin puţinele ei cuvinte, urmăreşte să adune mintea dispusă să se întindă nelimitat către lucrurile lumii, către cele divine, ori către sine.

Există risipiri bune şi rele ale minţii. Risipirea minţii în gândirea lucrurilor divine este fără îndoială superioară gândurilor îndreptate către sine sau către lume.  Dar tuturor gândurilor extinse le lipseşte concluzia sau încheierea care să le dea însemnătate pentru autorul lor. Înlănţuindu-se unele de celelalte, gândurile ajung la un capăt în raport cu ele însele. De pildă, un discurs teologic poate fi articulat foarte bine susţinând argumentat o doctrină sau alta, dar fără ca autorul lui să fie implicat altfel decât sub aspectul abilităţii sale de a folosi reguli ale argumentării străine de el însuşi. Deopotrivă, gândurile îndreptate către sine se rotesc deseori în jurul sinelui fără să îl atingă, reunind fapte din trecutul nostru care nu ne aparţin numai nouă şi ideile altora despre ce înseamnă a fi noi înşine, frecvent unele derivate dintr-o psihologia populară valabilă pentru oricine, dar pentru nimeni în mod personal. În sfârşit, gândurile despre lume au o aşa de mare capacitate de a se uni unele cu altele în construcţii monumentale fără să îl atingă pe cel care le emite sau acceptă, încât ştiinţele rezultate din ele nu ne spun nimic despre noi chiar atunci când tocmai noi îi suntem obiecte de cercetare. De exemplu, cine se poate vedea pe sine ca obiect al ştiinţei biologiei sau medicinei? Chiar forţaţi să ne preocupăm de biologicul din noi, spunem că avem o anumită problemă biologică sau medicală, dar nu că suntem însăşi acea problemă.

Când rugăciunea inimii ne adună gândurile către noi înşine, aflăm despre noi ceea ce ştim fără să putem explica. Anume, că suntem viaţă, lucru pe care ni-l spun bătăile inimii. Iar ca mijloc de a nu ne rătăci iarăşi gândurile de la viaţa însăşi la felurile în care trăim, cuvintele "Doamne Isuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" ne aduc în rătăcirea în divin. Rătăcirea în divin este în ceva mai presus decât noi, aşa încât nu ne putem pierde din nou printre gânduri. Prezentă este numai viaţa noastră şi Isus Christos pe care îl chemăm pentru a ne ierta păcatele. Astfel, prin rugăciunea inimii, misticii au ajuns la iluminare sau la o rătăcire limpede în divin. Bineînţeles, fără mijloace de a-şi şi a ne explica experienţa lor, de vreme ce ea se va fi petrecut dincolo de gândurile prin care ne facem înţeleşi.

Pe mulţi alţii, rugăciunea inimii nu îi duce la iluminare. Probabil că deseori ea este prost făcută, fără ca gândurile să îşi înceteze mişcarea pe urmele cuvintelor rugăciunii rostite în bătăile inimii. Alteori, noutatea de a ne descoperi viaţa în bătăile inimii şi de a ne vedea înaintea divinului ne uimeşte mai mult decât posibilitatea întâlnirii lui. Atunci intervine mândria şi imităm căderea lui Lucifer, şi el minunându-se că se afla înaintea lui Dumnezeu mai mult decât să dorească să-i fie alături. Abia când ajungem la o astfel de mândrie, ne dăm seama că identitatea de păcătos mărturisită în rugăciune nu era o smerenie exagerată pentru cineva care şi-a propus ca inima să îi bată pentru Dumnezeu. Ea apare ca măsură dreaptă pentru cel care ajunge să-şi cunoască viaţa mai mult decât o fac toţi cei care se rispesc în mulţimea gândurilor şi cuvintelor, fiindcă o astfel de mândrie îl face mai păcătos decât toţi. La fel cum Lucifer şi-a câştigat o identitate prin mândrie, omul care se mândreşte cu viaţa sa descoperită în rugăciune poate trăi mai apoi cu conştiinţa că toate câte se petrec cu el, cu alţii şi cu lumea îl privesc numai pe sine. Dacă rămâne credincios, ajunge să creadă că el este simbol al credinţei, că alţii nu pot crede decât cu ajutorul lui şi că lumea nu există decât pentru a-i ajuta credinţa, aşa încât îi este îngăduit să dispună de lucrurile ei. Dacă ajunge necredincios,  îşi închipuie şi simte că totul trebuie adus la sine şi, cum nu poate muta oamenii şi lumea din locurile lor, se mulţumeşte să şi le însuşască gândindu-le.

Coliva

După ce priveşti omul mort, iar vederea îţi aduce moartea în simţirea care altminteri te face viu, hrana este prima care îţi aminteşte de viaţa proprie.

Viaţa înscrisă în corp îţi apare nouă, ca un lucru pe care nu l-ai încercat de multă vreme. Mâncând colivă, o hrană pentru un altul care contrazice prin corpul său rigid orice desfătare, bobul de grâu îşi descoperă calităţile de a fi dulce, moale şi  rece pentru a le folosi în interpretarea vieţii redescoperite şi mai puţin pentru a le gusta.

Este o viaţă pe care ţi-o lasă cei morţi. O ştii acum pentru că este hrana unuia dintre ei, dar o poţi ştii dintotdeauna, de vreme ce te-ai născut în urma multor generaţii de morţi. În parte viaţa redescoperită este dulce sau îmbietoare, în parte moale sau accesibilă, dar toată rece, fiindu-ţi imposibil să-ţi găseşti în ea căldura adăpostului. Semnificaţia creştină a bobului de grâu care trebuie să moară pentru a fi viu ca plantă este cuprinsă în recele vieţii.

Înţelegând că nu îţi este posibil să te adăposteşti în viaţă, cum nici unul din strămoşii tăi morţi nu a reuşit, poţi pune limite desfătărilor îmbietoare şi sentimentului libertăţii de a face orice voieşti, înscris în conştiinţa că trăim ca indivizi autonomi.

Este bine dacă folosim astfel răcoarea vieţii venită dinspre moarte. Paradoxal, trecutele sau posibilele viitoare păcate ale desfătărilor şi ale voinţei libere se dovedesc utile câtă vreme o asemenea răcoare se îndreaptă împotriva lor. Aşadar, în ele nu se găseşte răul pur. Altfel, confruntaţi numai cu ea, răcoarea sau conştiinţa că nu avem loc în viaţă ne mută în condiţia bobului de grâu rămas mort, acolo unde este răul pe deplin. Tânărul demonizat din Evanghelia după Luca VIII, trăia şi el despărţit de viaţă şi în apropierea morţii: „în casă nu mai locuia, ci prin morminte”. Deopotrivă, îi era rece, pentru că „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Luc. 8, 27).